Studiul sistemului dreptului ne ajută să înţelegem mai bine cerinţele reglementării juridice într-o etapă sau alta a dezvoltării, permiţându-ne să ne tragem concluzii în legătură cu acele particularităţi reflectate în norme juridice, particularităţi care diferă de la o etapă la alta a dezvoltării sociale.
Din punct de vedere teoretic, studiul problemelor sistemului dreptului prezintă importanţă pentru-că permite o mai bună organizare a cercetării juridice prin înţelegerea corectă a locului pe care îl ocupă fiecare normă în cadrul instituţiei, ramurii sau chiar a întregului sistem de drept.
O concepţie despre sistemul de drept a existat chiar în perioada în care apar primele norme sociale cu caracter juridic.
Jurisconsulţii romani, în referirile lor la sistemul dreptului roman, susţineau că toate normele juridice servesc atât intereselor generale - fiind în acest scop în atenţia organizaţiei politice statale - cât şi unor interese particulare în a căror realizare sunt vădit cointeresaţi membrii diferitelor grupuri sociale, ca persoane particulare. O astfel de concepţie o găsim la Ulpian, fiind dezvoltată ulterior, în evul mediu şi apoi, în epoca modernă. Având în vedere faptul că normele juridice existente au o seamă de trăsături comune care reliefează unitatea lor nu trebuie să scăpăm din atenţia cercetării acele trăsături specifice care determină diferite grupuri de norme juridice, chemate să reglementeze categorii specifice de relaţii sociale.
Aceste grupuri de norme juridice sunt legate între ele, în primul rând, printr-un scop nemijlocit care stă în centrul reglementării juridice, ele urmărind să asigure o anumită orientare a unor relaţii sociale cu trăsături esenţiale comune. De exemplu, toate normele juridice chemate să reglementeze relaţiile sociale cu caracter patrimonial, precum şi unele chemate să reglementeze anumite raporturi cu caracter nepatrimonial sunt incluse în categoria normelor dreptului civil, normele chemate să prevină săvârşirea unor fapte socialmente periculoase, să delimiteze aceste fapte de celelalte acţiuni sociale, să stabilească gradul de vinovăţie a făptuitorului, precum şi măsurile sancţionatorii care se impun, se încadrează în categoria de norme ale dreptului penal.
De aceea este întemeiată concluzia potrivit căreia unitatea normelor juridice, nu exclude, ci dimpotrivă presupune existenţa unor trăsături particulare pentru numeroase categorii sau subcategorii de norme juridice. Aceasta permite să înţelegem necesitatea şi realitatea unei împărţiri a normelor juridice în ramuri şi instituţii juridice, care - având o mare însemnătate socială - poate fi explicată în mod ştiinţific numai în cadrul sistemului de drept. Sunt câteva din argumentele de bază cărora putem conchide că sistemul dreptului reprezintă totalitatea normelor juridice existente la un moment dat, legate între ele prin trăsăturile comune de natură a releva unitatea lor şi care sunt despărţite în mod relativ de unele particularităţi în raport cu obiectul şi metoda reglementării juridice. Astfel, sistemul dreptului este unitatea sa şi împărţirea sa pe ramuri.
În sistemul dreptului se cunosc asemenea ramuri cum sunt: dreptul civil, dreptul penal, dreptul
internaţional, dreptul comercial etc. Cercetarea atentă a problemei pune în evidenţă că nu întotdeauna sau reţinut şi pun la baza acestei împărţiri criterii riguros ştiinţifice. Mulţi teoreticieni ai dreptului, dintre care şi Mircea Djuvara, Ion Manolescu şi alţii, au ajuns la concluzia că între criteriile ce stau la baza împărţirii juridice pe ramuri, un loc important îl ocupă interesul anumitor grupuri sociale. Mircea Djuvara, de pildă, preluând împărţirea făcută de Ulpian a sistemului de drept roman şi adoptând- o concepţiei lui Leon Duguit, arată că la baza distincţiunii dreptului pe ramuri stă utilitatea normelor juridice pentru diferite grupuri sociale.