Principiul statului de drept consacrat în art. 1 alin (3) al Constituţiei: „România este stat de drept, democratic şi social ...”. Fireşte, simpla adeziune formală nu este suficientă pentru a transforma ţara noastră într-un adevărat stat de drept; adeziunea respectivă trebuie să-şi găsească confirmarea în instituţiile şi reglementările concrete ale legii noastre fundamentale, precum şi în practica politică şi constituţională a autorităţilor publice.[1] Confruntarea cu exigenţele acestui principiu poate releva disfuncţionalităţi şi aspecte criticabile în cazul oricărui stat din trecut sau prezent. Pe de altă parte evoluţia complexă a problemelor sociale, economice, culturale sau ale mediului pun în permanenţă autorităţile în faţa unor noi provocări. Reglementarea acestor situaţii implică aproape întotdeauna decizii care afectează drepturile fundamentale ale unor cetăţeni, creează nemulţumiri şi duc la controverse. În privinţa statelor membre ale Uniunii Europene însă, putem constata o preocupare constantă şi serioasă, datând de decenii în cazul membrilor mai vechi ai acesteia, de remediere a deficienţelor existente sau apărute pe parcurs. Examinarea performanţelor politice ale acestor ţări din perspectiva statului de drept reclamă o analiză a modului practic de aplicare exigenţelor acestui principiu. Bilanţul statelor europene este în general pozitiv iar existenţa unor mecanisme politico-juridice internaţionale regionale şi supranaţionale constituie o garanţie a menţinerii acestor standarde.
Seriozitatea şi efectivitatea aplicării practice a principiului statului de drept în ţara noastră impune de asemenea o discuţie în raport cu exigenţele concrete ale acestui principiu.
Separaţia puterilor de stat, unul din cele mai importante corolarii ale statului de drept, este consacrată în art. 1, alin. (4) din Constituţie. Puterea legislativă este limitată şi controlată prin controlul constituţionalităţii legilor exercitate de Curtea Constituţională şi prin alegeri parlamentare periodice. Puterea executivă este limitată şi controlată prin responsabilitatea faţă de Parlament, prin răspunderea ministerială, prin posibilitatea suspendării şi a demiterii Preşedintelui României, prin controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ şi supunerea faţă de lege a administraţiei, prin controlul de constituţionalitate asupra ordonanţelor Guvernului, precum şi prin alegerea periodică a unor autorităţi administrative locale. Desfăşurarea legală şi corectă a alegerilor este controlată de instanţele judecătoreşti (iar în cazul alegerilor prezidenţiale, de Curtea Constituţională). Supunerea judecătorilor faţă de lege, existenţa mai multor trepte de jurisdicţie, precum şi caracterul public al dezbaterilor permit limitarea şi controlul puterii judecătoreşti. Separaţia puterilor în stat este însă pusă în discuţie de practica de peste un deceniu a guvernelor care s-au succedat în România de a rezolva expeditiv problemele de ordin legislativ prin ordonanţe de urgenţă.[2] Instituţia delegării legislative este întrucâtva antinomică faţă de principiul separaţiei puterilor şi nu a fost decât cu greu asimilată în sistemul acestuia. Atitudinea sistematică a executivului nostru de a scurt-circuita procesul decizional legislativ prin emiterea promptă şi repetată de ordonanţe de urgenţă pune serios sub întrebare fermitatea angajamentului României la principiile statului de drept.
O problemă deosebită o reprezintă independenţa justiţiei; consacrată formal şi garantată ca „valoare supremă” în statul român (art. 1, alin. (3)), susţinută de instituţii şi precum inamovibilitatea judecătorească şi Consiliul Suprem al Magistraturii, ea reprezintă un capitol în privinţa căruia ţara noastră a fost multă vreme şi a rămas deficitară faţă de standardele europene, din punct de vedere al negociatorilor tratatului de aderare a României la UE. Gradul de independenţă a justiţiei depinde însă de foarte mulţi factori; consacrarea constituţională singură este tot atât de eficientă ca şi în cazul unei eventuale rezolvări a subdezvoltării economice ori eliminări a corupţiei prin stipularea în legea constituţională a unor dispoziţii care să interzică respectivelor fenomene să se producă. O importanţă mult mai mare revine legilor de organizare judecătorească, reglementării cazurilor de incompatibilitate, politicii de personal în selectarea magistraţilor şi în privinţa promovării profesionale, asigurării unui statut social corespunzător pentru magistraţi precum şi a unui număr suficient de posturi pentru a evita supraaglomerarea completelor de judecată. Sub toate aceste aspecte, percepţia publicului este încă, preponderent negativă.
Respectul autorităţilor faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale reprezintă un alt aspect de importanţă crucială în aprecierea efectivităţii aplicării principiului statului de drept. Admiterea ţării noastre în Consiliul Europei, aderarea la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,[3] precum şi supunerea faţă de jurisdicţia Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt factori care au determinat alinierea treptată a autorităţilor publice din ţara noastră la standardelor europene în materie. Rolul principal în acest domeniu revine autorităţilor statului; mecanismele europene pot interveni şi controla modul în care sunt respectate anumite drepturi, însă acţiunea lor este limitată sub aspect temporal şi substanţial,[4] iar intervenţia, producându-se abia după epuizarea căilor judiciare interne, este adesea foarte târzie.
O judecată de ansamblu asupra gradului de respectare sau de nerespectare de către statul român a drepturilor şi libertăţilor fundamentale este greu de dat datorită enormei complexităţi a problemei; în plus ea este legată de momentul emiterii ei, întrucât datele pentru fiecare aspect concret (libertatea individuală, tratamentul deţinuţilor în închisori, al celor aflaţi în arest preventiv sau sub anchetă, poziţia faţă de minorităţi, faţă de persoanele cu handicap ori faţă de drepturile copilului, atitudinea faţă de proprietate, faţă de dreptul la apărare ori faţă de libertatea presei etc.) iar datele problemei se pot schimba de la o zi la alta. Un rezultat pe ansamblu foarte satisfăcător nu împiedică existenţa sau survenirea unor abuzuri deosebit de grave în unele domenii, după cum anumite încălcări grave în domenii concrete nu implică neapărat o atitudine general negativă şi sistematică faţă de drepturile omului.
Totuşi, putem constata că în anumite domenii, atitudinea autorităţilor române a fost mai degrabă negativă. Problema proprietăţii este exemplul cel mai evident în acest sens. Întârzierea nejustificată şi inexplicabilă a statului în a reglementa situaţia bunurilor confiscate ori „naţionalizate” de regimul comunist, inclusiv a bunurilor aparţinând unor biserici şi culte religioase, constituie poate cel mai negativ aspect al perioadei de după 22 decembrie 1989. Argumentele de ordin social (precum protecţia chiriaşilor din imobilele naţionalizate) sunt pur şi simplu puerile: pentru protecţia acestor categorii de persoane există sau se puteau adopta (şi s-au adoptat) măsuri adecvate de protecţie, precum prorogarea contractelor de închiriere, limitarea sau plafonarea cuantumului chiriilor ori subvenţionarea acestora sau construcţia de locuinţe sociale. Este greu de înţeles de ce a protecţia chiriaşilor trebuia realizată prin refuzul restituirii proprietăţilor confiscate către proprietarii de drept sau chiar prin vânzarea acestora către chiriaşi. Libertatea presei este un alt domeniu în care prestaţia statului român s-a arătat deficitară în ultimii ani, iar deficienţele, menţionate mai sus, în privinţa independenţei justiţiei, afectează grav drepturi individuale precum accesul la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.
Una din exigenţele cele mai frecvent încălcate ale statului de drept vizează predictibilitatea dreptului şi certitudinea raporturilor juridice. Grava instabilitate legislativă, amplificată prin modificarea frecventă a normelor existente prin ordonanţe de urgenţă, la rândul lor modificate prin legile de aprobare a acestora, adoptarea pripită a unor reglementări de amploare, ale căror deficienţe ies rapid la iveală şi reclamă noi modificări, în condiţiile presiunilor externe determinate de necesitatea alinieri rapide la aquis-ul comunitar constituie factori care afectează serios compatibilitatea statului nostru cu standardele unui stat de drept.
[1] Pentru o critică severă şi argumentată (expusă însă cam sintetic) a performanţelor autorităţilor române în privinţa exigenţelor statului de drept, vezi Corneliu Liviu Popescu, Metastaza statului de drept şi democratic în România, în RRDO nr. 29 (2005), pp. 4-11.
[2] Deşi conduita Guvernului este întrucâtva justificată, mai ales în ultimii ani, datorită necesităţii alinierii rapide a legislaţiei române la aquis-ul comunitar, menţionăm că existau şi alte metode de a rezolva această problemă: procedura legislativă de urgenţă şi asumarea răspunderii Guvernului.
[3] Semnată la Roma pe data de 4 noiembrie 1950. România a aderat la această convenţie prin Legea nr. 30 / 18 mai 1994, publicată în M.Of. I, nr. 135 / 31 mai 1994.
[4] Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cuprinde un catalog limitat de drepturi considerate esenţiale (lărgit, ce-i drept, în mod progresiv prin protocoalele adiţionale la Convenţie) şi nu epuizează domeniul drepturilor fundamentale. Mecanismele de control instituite prin Convenţie operează numai în privinţa încălcărilor drepturilor omului care au avut loc după intrarea sa în vigoare. Acest fapt nu implică nicidecum o legitimare retroactivă a încălcărilor înfăptuite anterior; repararea acestora fiind o problemă de ţinând exclusiv de jurisdicţia internă a statelor.