Cu excepţia unei scurte perioade iniţiale (1859-1862), în care Principatele Unite constituiau o uniune personală, statul român modern a fost pe toată durata existenţei sale un stat unitar. Acest fapt a fost de altfel consacrat de toate constituţiile care s-au succedat de atunci.[1] Caracterul unitar al statului român a fost privit nu atât ca rezultatul unei opţiuni constituţionale între federalism şi centralism, cât mai ales ca rezultat şi garanţie a unităţii naţionale, a stabilităţii statului naţional român. Integrarea politică, administrativă şi economică a celor două state româneşti unite în 1859, iar apoi şi a celorlalte provincii care au intrat în componenţa statului român, se putea realiza cel mai rapid şi mai durabil în cadrul unui stat unitar şi centralizat. De altfel în secolul XIX, tendinţa generală, continuând-o pe cea din secolele precedente, era de întărire a autorităţilor centrale, în cazul statelor unitare, şi respectiv de sporire a puterilor autorităţilor federale, în dauna statelor federate, în cazul statelor compuse. Aceste aspecte ţinând de domeniul istoriei dar şi a sensibilităţii naţionale au determinat o rezervă ostilă sau măcar suspicioasă faţă de soluţiile federale, privite ca tentative deghizate de subminare a unităţii naţionale sau chiar a integrităţii teritoriale a ţării. Atmosfera politică a anilor ’90 a fost în bună măsură marcată de polemici stridente şi recriminări înverşunate pe această temă.
Actuala Constituţie prevede în art. 1, alin. (1) – text rămas nemodificat de revizuirea din 2003 – că „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.” O primă observaţie sintagma (uşor pleonastică) „suveran şi independent” nu adaugă nimic la textul constituţional; suveranitatea este oricum imanentă oricărui stat modern – altfel am vorbi de o provincie, un teritoriu dependent ori de o colonie şi nu de un stat – fiind de altfel recunoscută pe plan internaţional, nu în ultimul rând prin Carta ONU, oricărui membru al organizaţiei mondiale, adică practic tuturor statelor. Sublinierea apăsată a unei calităţi pe care nimeni nu o poate contesta deschis pare a denota emfaza incertitudinii şi reduce din solemnitatea concisă a unui text constituţional. Caracterul unitar al statului apare ca fiind prima decizie constituţională pe care constituantul român o stipulează în textul legii fundamentale. Importanţa simbolică a acestui fapt este deosebită. Reiese de aici atât valoarea pe care unitatea statului – pusă pe acelaşi plan cu unitatea naţională – o are în ochii autorilor legii noastre fundamentale, cât şi dorinţa acestora de a se ralia unei tradiţii politice mai vechi, de la care nici în anii regimului comunist, statul român nu s-a abătut prea mult: cea a statului unitar centralizat.
Opţiunea constituantului român – consecvent în această privinţă de-a lungul timpului – pentru statul unitar nu implică însă nicidecum menţinerea unei centralizări stricte. Conform dispoziţiilor art. 120, alin. (1) din legea noastră fundamentală, „[a]dministraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi desconcentrării.”[2] În acest sens, legiuitorul organic şi ordinar, precum şi executivul au la dispoziţie un spaţiu discreţionar foarte larg[3] pentru a configura concret autonomia locală a unităţilor administrativ-teritoriale.
[1] Art. 1, alin. 1 al Constituţiei din 1866 („Principatele-Unite-Române constituie un singur stat indivizibil...”); art. 1, alin. 1 al Constituţiei din 1923, identic cu art. 1, alin. 1 al Constituţiei din 1938 („Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil.”); art. 1 al Constituţiei din 1948 („Republica Populară Română este un Stat popular, unitar, independent şi suveran.”); art. 17 al Constituţiei din 1952 („Statul român democrat-popular – stat unitar, suveran şi independent: a) apără independenţa şi suveranitatea poporului român ...”); Art. 1, fraza 2 din Constituţia din 1965 („Republica Socialistă România este stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, suveran, independent şi unitar.”) şi, în fine, Constituţia din 1991, în art. 1, alin. 1.
[2] În vechea redactare din 1991, art. 119 stabilea că „[a]dministraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice.” Este de remarcat că prin Legea de revizuire din 2003, acestui articol (120 în urma renumerotării) i s-a adăugat un al doilea alineat, referitor la utilizarea limbilor minorităţilor naţionale. Atitudinea mai flexibilă faţă de minorităţi corespunde de altfel unei atitudini distanţate faţă de etosul statului centralizat, caracterizat prin impunerea strictă şi uniformă a unei unice limbi oficiale, tuturor autorităţilor şi pe întreg teritoriul ţării.
[3] Vezi în acest sens, Corneliu Liviu Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană, Editura All-Beck, Bucureşti, 1999, în special concluziile şi aspectele de lege ferenda privind realizarea autonomiei locale în contextul integrării europene, la pp. 340-346.