Teoria generală a dreptului este o ştiinţă socială, politică şi juridică care se bazează pe un ansamblu de teorii şi concepţii ce ţin de apariţia, evoluţia şi funcţionarea sistemului de drept, sau la general care se bazează pe un ansamblu de concepţii, teorii şi idei cu privire la stat şi drept.
Ce este Ştiinţa?
Aşa cum se consemnează în toate dicţionarele de referinţă ale lumii, ştiinţa este un ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă (natură şi societate) şi despre realitatea subiectivă ( psihic şi gândire).
Cum apare?
Ştiinţa apare sub influenţa nevoilor practice ale societăţii, scopul ei fiind de a servi practicii, progresului economic, social-cultural în general progresului uman.
Heghel definea ştiinţa ca fiind, ceea mintea omului a reuşit să sintetizeze din contactul cu realitatea trăită.
Un alt jurist Andrei Rădulescu spunea că ştiinţa reprezintă “un sistem de valori ştiinţifice dobândite prin metode de cercetare” .
Ce studiază ştiinţa dreptului?
Ştiinţa dreptului studiază juridicul, în toate formele în care se manifestă existenţa şi dezvoltarea statului şi dreptului; instituţiile politice şi juridice; cum instituţiile juridice influenţează societatea
şi cum dezvoltarea socială influenţează juridicul.
Ştiinţa dreptului cercetează conduita umană şi dirijează comportamentul uman în viaţa socială, pornind de la faptul că oamenii sunt purtători de drepturi şi obligaţii în raporturile sociale.
Experienţa demonstrează că viaţa cotidiană a oamenilor nu este posibilă fără anumite reguli de conduită, acestea la început având un caracter, religios fiind promovate de biserică, apoi îmbinînduse cu reguli etice îmbrăcînd mai tîrziu un înveliş juridic. Pentru a-şi face convieţuirea posibilă oamenii au selectat din normele care guvernau existenţa lor pe cele mai semnificative, consacrîndu - le în acte normative.
Obiectul teoriei generale a dreptului îl constituie studierea dreptului şi a statului, a fenomenului juridic în toată complexitatea sa şi anume:
- dreptul ca un ansamblu de norme juridice,
- drepturi subiective,
- relaţiile juridice şi ordinea de drept.
Autorul belgian Fransois Rigo arată că primul obiect al ştiinţei dreptului este de a restaura conexiunile între normele juridice aplicate de practicieni, de a include fenomenele dreptului.
Ca şi orice domeniu şi cercetarea ştiinţifică se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode şi procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată complexitatea sa. Cuvîntul metodă vine de la greci ceea ce înseamnă drum, cale, mod de expunere. O metodă în sensul adevărat al cuvîntului trebuie să fie determinată de însăşi obiectul cercetării juridice şi trebuie să corespundă legilor acestuia.
În literatura juridică există mai multe definiţii ale metodei şi anume: Prin metodă înţelegem un ansamblu concentrat de operaţiuni intelectuale ce pot consta din norme, principii, care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui fenomen.
O altă părere ar fi că metoda reprezintă sistemul celor mai generale principii de investigaţii, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective.
Prin metoda ştiinţei teoriei generale a dreptului înţelegem căile, mijloacele de studiere, care exprimă poziţiile iniţiale generale şi abordarea acestor fenomene.
Referindu-ne la principalele metode ale cercetării juridice putem menţiona: metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă, metoda experimentală, metoda sociologică, metoda cantitativă etc. În continuare vom caracteriza pe scurt metodele.
Metoda logică. În cercetarea dreptului, a fenomenului juridic atât de complex, teoria dreptului şi toate ştiinţele juridice se folosesc de categoriile, legile şi raţionamentele logice. Metoda logică este de largă utilitate în orice act de gândire ştiinţifică. În drept ea este o totalitate de procedee şi operaţiuni prin care se crează posibilitatea structurii şi dinamicii raporturilor necesare în diferite componente ale sistemului juridic al unei societăţi.
Metoda istorică presupune că ştiinţa juridică cercetează dreptul în perspectiva şi evoluţia sa istorică dea lungul diferitor evoluţii sociale, ele analizează esenţa, forma şi funcţiile dreptului raportate la etapa istorică pe care o străbate ştiinţa.
Metoda comparativă se caracterizează prin studiul comparat al diferitor instituţii juridice de la o ţară la alta, prin compararea sistemului juridic naţional, desprinzându- se atât factorii ce determină trăsăturile comune, cât şi cele specifice. În literatura juridică s-au conturat nişte reguli după care se foloseşte metoda comparată şi anume:
- este supus comparării numai ceea ce se poate compara. Sub aspectul utilizării acestei reguli în cercetarea juridică prezintă interes următoarele aspecte: - să se stabilească dacă sistemele comparate aparţin sau nu aceluiaşi tip istoric de drept; - să se stabilească dacă, din punct de vedere al substanţei intereselor, termenii supuşi comparării diferă sau nu;
- diferenţele trebuie precizate cu claritate, chear dacă asemănările nu sunt precizate, sau sunt prezentate la general sau evaziv.
- termenii supuşi comparării trebuie priviţi în dimensiunile şi conexiunile lor reale şi plasaţi în contextul social - politic şi cultural. Astfel regula dată presupune: -considerarea cadrului relaţional general (economic, politic, social, cultural, moral.) ca suport al relaţiilor supuse reglementării juridice în cele două sisteme supuse comparării;
considerarea principiilor ce se degajă din sistemele de drept supuse comparării.
- comparatismul trebuie să şină seama atât de sensul normelor juridice la momentul apariţiei ei, cât şi de evoluţia în timp a acestui sens aşa cum doctrina şi practica îl conturează la diferitele etape de aplicare.
Metoda experimentală. Fiind proprie ştiinţelor naturii uneori ea se foloseşte şi în domeniul dreptului. Cunoaştem faptul că menirea socială a dreptului este de a reglementa relaţiile din societate. Acţionând asupra lor, dreptul tinde la perfecţionarea acestora de aceea uneori este rentabil de a experimenta diferite situaţii, cazuri pentru a găsi varianta optimă de soluţionare a problemei. Metoda sociologică. Esenţa acestei metode constă în folosirea cercetărilor sociologice pentru studierea opiniei publice, pentru studierea eficienţei sociale a activităţii diferitelor organe de stat, precum şi a reglementărilor date relaţiilor sociale. Folosirea cât mai pe larg a sondajului de opinie sau a anchetei sociologice sa dus la conturarea sociologiei juridice ca disciplină desinestătătoare care se predă la mai multe Facultăţi de Drept.
Ca o concluzie, după prezentarea succintă a metodelor se impune constatarea că ele nu trebuiesc înţelese în mod izolat, ci în interdependenţă pentru obţinerea unor rezultate valoroase şi utile.