La activitatea de interpretare participă mai multe subiecte cu rol diferit, soluţiile la care ele ajung neavând însă aceeaşi forţă şi valoare juridică. Pe baza acestui criteriu interpretarea poate fi oficială - obligatorie - şi neoficială.
Interpretarea oficială este cea făcută de organele de stat competente (Parlamentul, instanţe judecătoreşti etc.); ea poate fi la rândul ei generală, deci cu valoare pentru orice fel de situaţii care se încadrează în normă, şi cauzală concretă, obligatorie numai în cazul concret cu ocazia soluţionării căruia este dată. Cea generală este făcută printr-un act normativ, emis fie de organul care este şi autorul normei interpretative - regula - fie de un altul. În acest caz actul interpretativ face corp comun cu cel interpretat.
Interpretarea concretă poate fi făcută de orice organ care aplică dreptul, rezultatul ei fiind cuprins în conţinutul actului de aplicare. În timp ce interpretarea generală are o valoare de sine stătătoare, în sensul că nu e condiţionată de
7 5
soluţionarea vreunui caz, cea cauzală este un mijloc de a soluţiona o speţă concretă. De aceea nici nu avem aici un act distinct. Interpretarea neoficială - doctrinară - nu este obligatorie, ea fiind făcută de persoane neoficiale care îşi exprimă astfel o opinie asupra normei. De aceea ea nici nu se concretizează într-un act, fie el normativ sau de aplicare, ci în scrieri de specialitate. Valoarea ei este dată de puterea de convingere a argumentelor ştiinţifice folosite, deci este una pur ştiinţifică. Ea mai poate fi cuprinsă şi în expuneri ale parlamentarilor cu ocazia dezbaterii proiectelor de legi. Deşi lipsită de valoare juridică, interpretarea neoficială nu este mai puţin utilă, făcând lumină asupra necesităţii reglementării respective, asupra finalităţii ei. Deşi nu face parte din procesul de aplicare a dreptului, ea poate ajuta acest proces.
Interpretarea neoficiala denumită şi interpretare teoretică doctrinară sau ştiinţifică, este făcută de către doctrină, fiind cuprinsă de obicei, în operele ştiinţifice. Este acea formă a interpretării făcută de către specialişti în domeniul dreptului (oameni de ştiinţă, cercetători, cadre universitare didactice, avocaţi, etc.) cu diferite ocazii (pledoarii, articole, lucrări ştiintifice, etc.) în scris în operele lor sau oral. Interpretarea doctrinară este considerată ca fiind autoritate ştiinţifică, valoarea ei fiind în funcţie de argumentele ştiinţifice pe care se sprijnă. Prin intermediul ei se clarifică înţelesul unor norme şi principii de drept, se dezvăluie sensul lor real, se reliefează unele carenţe ale activităţii legislative si juridice.
În decursul istoriei, rolul interpretării doctrinare ca izvor de drept a fost diferit. În dreptul roman, opera marilor jurisconsulti(Paul, Ulpian, Papinian), a fost punctul de plecare pentru codul lui Iustinian. În feudalism, doctrina a constituit izvor de drept avînd fortă juridică obligatorie.
În dreptul românesc, interpretarea doctrinară deşi nu are caracter obligatoriu, exercită o influienţă indirectă şi constituie un sprijin valoros pentru legiuitor şi pentru practician.
Interpretarea teoretică constituie un semnal benefic şi exercită o influienţă pozitivă asupra procesului de creare
83
şi aplicare a dreptului prin competenţa şi profunzimea opiniilor exprimate de doctrinari, prin justeţea argumentelor pe care se bazează.
În literatura juridică de specialitate se consideră că interpretarea oficială şi neoficială este insuficientă, deoarece exclude interpretarea făcută de către cetăţeni în procesul de realizare a dreptului. Pornind de la faptul că în limbaj cotidian se pot interpreta opere literare, artistice, roluri în diferite piese de teatru sau film etc., apreciem că în sens juridic a interpreta înseamnă a stabili înţelesul exact al normelor juridice în procesul aplicării lor şi nu a exprima o părere despre normele de drept, fapt ce presupune o anumită calitate şi pregătire a interpretului.
Cetăţenii pot interpreta normele juridice în faţa instanţelor judecătoreşti sau administrative, dar numai în procesul de aplicare şi în legătură cu aplicarea lor, şi fără să aibă vre-o valoare.