Independenţa puterii judecătoreşti faţă de celelalte puteri ale statului nu este consacrată expres în Constituţia Românei dar art.124 alin.3 prevede independenţa judecătorilor şi faptul că aceştia se supun numai legii. Este de principiul că dispoziţiile constituţionale vizează atât instanţele judecătoreşti în ansamblu cât şi fiecarea judecător în parte. Aceasta rezultă şi din art.133 din Constituţie, care defineşte Consiliul Superior al Magistraturii drept garantul independenţei justiţiei. Acestea se completează cu dispoziţiile cuprinse în Legea nr.304/2004 privind organizarea judecătorească şi în Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Independenţa justiţiei este consacrată în documente internaţionale[1] precum Declaraţia Universală a Drepturilor Omunului, Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau principiile fundamentale referitoare la independenţa magistarturii, adoptate la Milano în anul 1985[2].
Înainte de a analiza modul în care se realizează efectiv independenţa justiţiei consacrată la nivel naţional şi internaţional, se impun două precizări asupra noţiunilor de independenţă şi putere.
În doctrină s-a arătat că în realitate nu se poate vorbi de o putere judecătorească ci mai curând despre o autoritate judecătorească. Acestă teorie şi are raţiunea în teza potrivit căreia într-un stat democratic legitimitatea unei puteri nu poate emana decât de la electorat, ceea ce nu este cazul judecătorilor. Problema este de natură mai mult terminologică deoarece chiar şi în această opinie se afirmă că autoritatea judiciară este protejată de Constituţie şi că ea este exercitată de judecători, care în activitatea lor se bucură de independenţă. Se foloseşte şi noţiunea de autonomie a instanţelor judecătoreaşti în locul celei de independenţă. Cu toate că argumentele aduse în sensul utilizării termenului de autonomie nu conduc la teze diferite, voi utiliza noţiunea de independenţă a instanţelor judecătoreşti. Insistenţa în utilizarea acestui termen îşi are resortul în dispoziţiile constituţionale care vorbesc despre independenţă atunci când se referă la judecători dar şi atunci când se referă la justiţie.
Independenţa este analizată în general sub două aspecte: funcţională şi personală.
Independenţa funcţională se raportează la relaţiile dintre instanţele judecătoreşti şi celelalte autorităţi ale statului şi presupune ca organele care judecă să nu aparţină nici executivului şi nici legislativului. De asemenea, independenţa funcţională presupune ca instanţele judecătoreşti să nu fie supuse unor ingerinţe din partea puterii legislative, executive, puterilor nestatale sau justiţiabililor.
Din punctul de vedere al reglementărilor aplicabile sistemului nostru judiciar apreciez că acesta satisface cerinţa independenţei funcţionale a justiţiei, în sensul indicat anterior. Aşa cum voi arăta în capitolul destinat funcţionării instanţelor, controlul exercitat de către conducătorul instanţe nu este de natură să afecteze independenţa judecătorului deoarece el vizează numai aspecte administrative precum conduita judecătorului, prezenţa la program, respectarea îndatoririlor prevăzute în regulamentul de funcţionare a instanţelor etc. Acest control nu se poate extinde asupra activităţii de judecată a magistratului. Legalitatea şi temeinicia hotărârilor poate fi verificată numai de către o altă instanţă de judecată prin exercitarea căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării hotărârii.
Identific o singură problemă care sub aspect funcţional poate afecta în mod indirect independenţa justiţiei: starea actuală de dependenţă financiară în care puterea judecătorească se află faţă de puterea legiuitoare şi cea executivă. Aşa cum deja am arătat, în stadiul actual al legislaţiei române, puterea judecătorească depinde de sursele financiare stabilite şi gestionate de celelalte două puteri, deoarece Parlamentul României este cel care stabileşte bugetul anual al statului, fixând sumele ce vor fi distribuite către instanţele judecătoreşti şi parchete iar executivul, prin Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti realizează gestionarea bugetului repartizat curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite. Această stare de lucruri a condus deja la un conflict aproape fără precedent între puteri, care afectează în primul rând pe justiţiabili[3]. Problema asigurării şi garantării independenţei justiţiei prin asigurarea autonomiei financiare a instanţelor nu este una de ordin naţional sau regional ci o chestiune ce preocupă întreaga comunitate internaţională deoarece s-a sesizat că sub acest aspect pot interveni dezechilibre între puterile statului. Tendinţa generală de a asigura statul de drept, ceea ce este posibil numai cu o justiţie independentă, precum şi principiul preeminenţei dreptului au condus la o preocupare sporită pe plan internaţional în legătură cu finanţarea justiţiei. Documente internaţionale adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite ( O.N.U. ) au prevăzut obligaţia statelor membre de a furniza resursele necesare pentru ca magistratura să se poată achita în mod normal de funcţiile sale[4].
Una dintre măsurile care ar trebui luate este aceea ca sumele obţinute din încasarea taxelor judiciare de timbru[5] şi timbrul judiciar, o parte semnificativă din taxele percepute pentru operaţiunile de publicitate imobiliară şi din cele percepute în cadrul activităţii Registrului Comerţului, precum şi cele din impozitele aferente onorariilor avocaţilor, notarilor şi executorilor judecătoreşti să fie folosite exclusiv pentru justiţie fără a se topi în masa bugetară.
[1] Pentru alte documente internaţionale, cu deosebire în zona ibero-americană, a se vedea I.Leş, Instituţii, P.33-36.
[2] Pct.1 ,, independenţa trebuie garantată de stat şi enunţată în Constituţie sau în altă lege naţională, iar toate instituţiile, guvernamentale sau altele, trebuie să o respecte.’’
[3] În acest context este elocventă declaraţia publică făcută de preşedintele Consiliului Superior al Magistarturii, dl.jud.V.V.Andreieş prin care atrage atenţia ,, asupra subfinantarii cronice in momentul de fata a sistemului judiciar ‘’. În aceeaşi declaraţie se arată ,, ca nu mai sunt bani de citatii de cateva saptamani, ca de cateva luni nu s-au mai platit utilitatile, iar la unele instante si parchete judecatorii si procurorii fac cheta pentru a cumpara consumabile, respectiv hartie si pixuri. Aceasta subfinantare poate bloca in orice moment sistemul judiciar, aspect care va afecta siguranta nationala a statului roman. In egala masura bugetul insuficient al instantelor si parchetelor afecteaza liberul acces la justitie, drept consacrat de art. 21 din Constitutia Romaniei, in forma ingradirii acestui drept si a nesolutionarii cauzelor intr-un termen rezonabil.’’
[4] Vezi şi I.Leş, Instituţii, p.34 urm. Autorul indică şi soluţiile privind finanţarea justiţiei în cazul ţărilor ibero-americane.
[5] Potrivit Legii nr.146/1997, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti, precum şi cererile adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt supuse taxelor judiciare de timbru şi timbrului judiciar. Acestea se taxează în mod diferenţiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani. Taxele judiciare de timbru au natura unei contribuţii bugetare, fiind însă datorată numai de cei care apelează efectiv la sistemul judiciar. Art.1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru prevede că ,, taxele judiciare de timbru reprezintă plata serviciilor prestate e către instanţele judecătoreşti, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie )’’. A se vedea şi C.Diaconu, Taxele judiciare de timbru, Ed.All Beck, Bucureşti, 2004, p.16 urm.