În prezent justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:
- judecătorii
- tribunale
- tribunale specializate
- curţi de apel
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Legislaţia actuală a menţinut şi instanţele militare.
Secţiunea 1. Structura instanţelor judecătoreşti.
- Judecătoriile.
Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti. Numărul şi localităţile de reşedinţă ale judecătoriilor sunt prevăzute în anexă la Legea privind organizarea judiciară. Localităţile care fac parte din circumsripţiile judecătoriilor din fiecare judeţ se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
Judecătoriile îndeplinesc cel mai bine cerinţa conform căreia justiţia trebuie să fie cât mai aproape de cetăţean. Prin organizarea acestor instanţe într-un număr cât mai mare de localităţi se reduc costurile de deplasare pe care îl suportă justiţiabilul şi se asigură o facilitate a accesului la justiţie.
- Tribunalele.
Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, sediul fiind, de regulă, în municipiul reşedinţă de judeţ.
În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.
Tribunalul Bucureşti funcţionează şi ca instanţă specializată pentru judecarea cauzelor privind proprietatea intelectuală.
- Tribunalele specializate.
Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care funcţionează la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, având sediul, de regulă, în municipiul reşedinţă de judeţ.
Sitemul creării unor instanţe specializate în raport de natura litigiilor este practica în mod tradiţional în alte ţări cu sistem juridic apropiat cum cel românesc, cum ar fi Franţa.
Este de remarcat faptul că specializarea instanţelor nu este o creaţie absolut nouă în România. În perioada interbelică au funcţionat Curtea Administrativă, curţile cu juraţi, tribunalele de minori iar crearea unor secţii specializate în cadrul tribunalelor iar mai apoi şi în cadrul curţilor de apel a fost o practică veche în justiţia noastră.
Tendinţa de a crea instanţe specializate s-a impus în condiţiile unei legislaţii din ce în ce mai stufoase şi multiplicării numărului ca cauze. Este o certitudine că în prezent judecătorul nu mai poate acoperi prin ştiinţa sa întregul spectru al materiilor incidente în litigii cu care sunt învestite instanţele judecătoreşti. Fiecare domeniu juridic cunoaşte o îmbogăţire permanentă a legislaţiei, jurisprudenţei şi doctrinei, ce face o simplă iluzie posibilitatea de a stăpâni toate acestea de o manieră care să păstreze responsabilitatea actului de înfăptuire a justiţiei. Este motivul pentru care legiuitorul a optat pentru specializarea judecătorilor şi a instanţelor judecătoreşti. Desigur rămâne de văzut dacă crearea unor instanţe specializate este cel mai oportun mijloc de a pune în practică principiul specializării şi dacă acesta nu se putea manifesta în egală măsură prin numai prin crearea unor secţii în cadrul instanţelor de drept comun, opţiune care ar fi presupus costuri mai mici din punct de vedere al organizării acestora.
Iniţial, la adoptarea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară aceasta prevedea organizarea următoarelor instanţe specializate: tribunale pentru minori şi familie, tribunale de muncă şi asigurări sociale, tribunale comerciale, tribunale administrativ-fiscale. Legea impunea chiar şi un termen limită – 1 ianuarie 2008 - pentru înfiinţarea tribunalelor specializate.
În prezent, Legea de organizare judiciară prevede doar posibilitatea înfiinţării de tribunale specializate în acele domenii în care se permite crearea secţiilor sau completelor specializate în cadrul tribunalelor.
Din evoluţia legislaţiei rezultă că iniţial legiuitor şi-a imaginat că principiul specializării judecătorilor, atât de necesar pentru a garanta calitatea actului de justiţie, se poate pune în practică numai prin crearea unor instanţe specializate şi a stabilit termene concrete pentru înfiinţarea şi funcţionarea acestora. Ulterior, s-a constatat că principiul specializării judecătorului este pe deplin îndeplinit şi prin vechea formă a organizării de secţii sau complete specializate în cadrul instanţelor de drept comun şi necesitatea înfiinţării de tribunale specializate s-a transformat într-o simplă opţiune.
Tribunalele specializate se pot înfiinţa prin ordin al ministrului justiţiei dar numai cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii.
1.4. Curţile de apel.
Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate. Numărul curţilor de apel, reşedinţele acestora şi tribunalele cuprinse în circumscripţiile fiecărei dintre acestea sunt prevăzute în anexa la legea de organizare judiciară. În prezent, în ţară funcţionează 15 curţi de apel.
Curtea de Apel Bucureşti funcţionează ca instanţă specializată pentru judecarea cauzelor privind proprietatea intelectuală.
În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.
Secţiile şi completele specializate ale curţilor de apel şi ale instanţelor din circumsripţia acestora se înfiinţează la propunerea colegiilor de conducere ale fiecărei instanţe, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii.
1.5. Compunerea completelor de judecată la judecătorii, tribunale, tribunale specializate şi curţi de apel.
Aşa cum am mai arătat sistemul adoptat de legiuitorul român în privinţa compenerii instanţelor de judecată îmbină principiul colegialităţii cu cel al judecătorului unic, în încercarea de a maximiza efectele positive ale ambelor sisteme cunoscute.
Indiferent de instanţa competentă, atunci când cauza se judecă în primă instanţă compunerea completului este formată dintr-un singur judecător. De la această regulă fac excepţie cauzele privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, în cazul cărora judecata este asigurată de un complet format din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari. Acest caz este singurul deocamdată în care la judecata unor cauze este acceptată participarea altor persoane decât magistraţii de carieră. Trebuie reţinut că asistenţii judiciari participă la deliberări numai cu un vot consultative. Cu taote acestea ei semnează hotărârile pronunţate, opinia acestora se consemnează în hotărâre iar în caz de opinie separată, aceasta se motivează.
Apelurile, indiferent că sunt de competenţa tribunalului sau a curţii de apel, se judecă în complet format din 2 judecători. În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un accord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul va fi realuat într-un complet de divergenţă. Dezbaterile vor purta numai asupra punctelor rămase în divergenţă. Completul de divergenţă se constituie prin includerea în completul de judecată a preşedintelui sau vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă.
Recursurile, atât la tribunale cât şi la curţile de apel, se judecă în complet format din 3 judecători.
Compunerea completelor de judecată este stabilită de colegiile de conducere ale instanţelor la începutul anului. Se va urmări respectarea principiului continuităţii completului de judecată, motiv pentru care schimbarea membrilor compoletelor se poate face numai în mod excepţional pe baza unor criterii obiective stabilite prin Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.
1.6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa supremă, cu personalitate juridică şi îşi are sediul în capitala ţării. Rolul acesteia este de asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.
Potrivit legii de organizare judiciară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în patru secţii - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială, Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi desfăşoară activitatea şi în cadrul Secţiilor Unite şi ale unui complete format de 9 judecători, acestea având o competenţă proprie.
Instanţa supremă se compune dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte, 4 preşedinţi de secţii şi judecători. În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi magistraţi – asistenţi.
Structura Înaltei Curţi cuprinde Cancelaria, direcţii, servicii şi birouri, cu personalul stabilit prin statul de funcţii.
Activitatea de judecată a instanţei supreme se desfăşoară în cadrul secţiilor, completului de 9 judecători şi în cadrul Secţiilor Unite, potrivit competenţelor stabilite de lege.
În cadrul secţiilor completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiaşi secţii. Dacă numărul de judecători necesar pentru formarea completului nu poate fi asigurat, acesta se constituie cu judecători de la celelalte secţii, desemnaţi de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Completul de 9 judecători se constituie, de regulă, din judecători specializaţi, în funcţie de natura cauzei şi este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie iar în lipsa acestora de un preşedinte de secţie sau alt judecător desemnat de către preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. În principiu, instanţa supremă nu judecă cauze în fond. Singura secţie care are competenţă în privinţa judecării în fond este cea penală, care, potrivit art.22 din Legea nr.304/2004, judecă în primă instanţă, procesele şi cererile date prin lege în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi recursurile, în condiţiile prevăzute de lege.
Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de competenţa fiecăreia, mai soluţionează şi cererile de strămutare, conflictele de competenţă, precum şi orice alte cereri prevăzute de lege.
Completul de 9 judecători soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Completul de 9 judecători mai judecă şi alte cauze date în competenţa sa prin lege, precum şi ca instanţă disciplinară.
Secţiile Unite ale instanţei supreme au în competenţă: judecarea recursurilor în interesul legii, soluţionarea sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie[1] şi sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare. Secţiile Unite pot lua decizii numai în prezenta a cel puţin doua trimi din numărul judecătorilor în funcţie. Decizia se adoptă cu majoritatea voturilor celor prezenţi.
1.7. Instanţele militare.
Trebuie menţionat că în pofida criticilor formulate atât în doctrină dar şi în viaţa socio-politică relativ[2] la necesitatea menţinerii instanţelor şi parchetelor militare, acestea continuă să funcţioneze şi în urma noii legi de organizare judiciară. Susţinătorii menţinerii instanţelor militare şi-au întemeiat argumentele în principal pe necesitatea unei specializări în domeniul infracţiunilor comise de militari. Cu toate că legea fundamentală nu interzice decât înfiinţarea unor instanţe extraordinare iar nu şi a celor cu caracter special, existenţa unor instanţe militare în timp de pace ridică serioase semne de întrebare asupra independenţei magistraţilor ce compun aceste instanţe datorită cumulului calităţii de judecător cu cea de ofiţer activ[3].
Legea de organizare judiciară prevede următoarele instanţe militare: tribunale militare, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi Curtea Militară de Apel Bucureşti. Instanţele militare un statut de unităţi militare, cu indicativ propriu. Procurorii militari sunt constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă militară.
Instanţele militare judecă la sediul acestora dar pentru motive temeinice instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare în alt loc. În acest context trebuie reţinut că instanţele militare pot judeca şi pe teritoriul altor state, militari români, membri ai forţelor multinaţionale, în cazul în care, potrivit unei convenţii internaţionale, pe teritoriul statului primitor poate fi exercitată jurisdicţia română.
Judecătorii şi procurorii militari au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor. Ei au totodată şi calitatea de militari activi şi au toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate.
Instanţele şi parchetele militare dispun de poliţie militară pusă în serviciul lor, în mod gratuit, de către Ministerul Apărării Naţionale.
Numărul personalului necesar pentru fiecare instanţă sau parchet este stabilit de ministrul justiţiei, la propunerea preşedintelui Curţii Militare de Apel şi a secţiei sau serviciului din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
[1] Dacă o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudenţe, întrerupe judecata şi sesizează Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judecă cu citarea părţilor din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. Judecata va contunua după ce Secţiile Unite s-au pronunţat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenţei.
[2] Pentru dezbaterile pe tema oportunităţii menţinerii instanţelor militare, a se vedea I.Leş, Instituţii, p.86-90.
[3] A se vedea, C.L.Popescu, notă la hotărârea din 21 septembrie 2006 a CEDO, în Curierul Judiciar, nr.11/2006, p.29-34.