Drept

Prin noţiunea generală de instituţii judiciare desemnăm ansamblul organelor statului care administrează şi fac să funcţioneze serviciul public al justiţiei. În acest sens, înţelegem Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, instanţele militare şi Ministerul Public.

 

CAPITOLUL 1.

Ministerul Justiţiei

 

Ministerul Justiţiei este organul de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridica, în subordinea Guvernului, care asigura elaborarea, coordonarea şi aplicarea strategiei şi a programului de Guvernare în vederea bunei funcţionari a justiţiei ca serviciu public şi vegheaza la stricta aplicare a legii, în conformitate cu principiile democratice ale statului de drept.

            Cele mai importante atribuţii ale Ministerului Justiţiei în domeniul administrarii justiţiei sunt urmatoarele:

1. asigura buna organizare şi funcţionare a justiţiei ca serviciu public şi vegheaza, potrivit competenţelor sale, la respectarea drepturilor omului şi a libertaţilor sale fundamentale în activitatea instanţelor judecatoreşti şi a parchetelor, precum şi la accesului liber şi facil la justiţie;
2. elaboreaza strategii, programe şi proiecte de acte normative în domeniul justiţiei şi participa la corelarea legislaţiei interne cu acquisul comunitar, cu normele de drept internaţional, cu documentele ONU, ale OSCE şi ale Consiliului Europei, normele dreptului comunitar şi euroatlantic, precum şi cu procedurile jurisdicţionale acceptate;
3. examineaza şi face propuneri referitoare la adaptarea legislaţiei pentru asigurarea compatibilitaţii cu obligaţiile asumate prin convenţiile internaţionale la care România este parte; contribuie la activitatea de armonizare a legislaţiei în procesul de integrare europeana şi euroatlantica;
4. elaboreaza şi propune Guvernului, în colaborare cu celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu autoritaţi sau instituţii publice interesate, instrumentele juridice corespunzatoare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor stabilite în sarcina statului român prin convenţii internaţionale, hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, ale unor tribunale penale internaţionale sau ale altor organisme internaţionale cu atribuţii jurisdicţionale;
5. elaboreaza studii privind cadrul înţelegerilor internaţionale şi participa, în condiţiile legii, la negocieri în vederea încheierii de convenţii internaţionale interesând domeniul justiţiei; avizeaza, în limitele competenţei sale, proiecte de convenţii internaţionale, anterior aprobarii negocierii lor; îndeplineşte sau asigura aducerea la îndeplinire a obligaţiilor ce revin Ministerului Justiţiei şi instanţelor judecatoresti, potrivit convenţiilor şi uzanţelor internaţionale;
6. efectueaza studii, analize şi documentari privind necesitatea iniţierii, completarii sau modificarii unor acte normative din domeniul justiţiei; organizeaza şi coordoneaza activitatea desistematizare, simplificare şi perfecţionare a legislaţiei din domeniul sau de activitate;
7. constituie, potrivit legii, comisii de elaborare a proiectelor de coduri şi alte acte normative complexe ce intereseaza domeniul justiţiei şi asigura, dupa adoptare, editarea şi publicarea ediţiilor oficiale ale acestora;
8. organizeaza examene sau concursuri în vederea admiterii în magistratura, examene de capacitate ale magistraţilor, precum şi cele de promovare în funcţie şi participa la examenele de numire şi de capacitate ale notarilor publici, ale executorilor judecatoreşti şi ale personalului propriu;
9. conduce, îndruma şi verifica activitatea privind executarea pedepselor privative de libertate aplicate condamnaţilor şi a unor masuri educative aplicate minorilor şi asigura condiţiile pentru respectarea drepturilor şi îndatoririlor prevazute de lege pentru aceste categorii de persoane; îndeplineşte atribuţiile prevazute în Convenţia europeana asupra transferarii persoanelor condamnate şi în protocolul adiţional la aceasta, ratificate de România;
10. îndeplineşte atribuţiile care îi sunt stabilite prin legea notarilor publici şi a activitaţii notariale, legea cadastrului şi a publicitaţii imobiliare, legea cetaţeniei române, legea privind executoarii juecatoreşti, legea privind statutul funcţionarilor publici, legea bancara, dispoziţiile legale cu privire la asociaţii şi fundaţii şi cele relative la supravegherea Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare sau în alte legi speciale;
11. coordoneaza, îndruma şi controleaza din punct de vedere administrativ şi metodologic activitatea de expertiza tehnica judiciara; organizeaza examenele pentru atribuirea calitaţii de expert tehnic judiciar şi testeaza specialiştii, în condiţiile legii; asigura perfecţionarea pregatirii profesionale a experţilor tehnici judiciari şi a specialiştilor;
12. editeaza buletine informative, culegeri de acte normative şi de practica judiciara, precum şi alte materiale din domeniul sau de activitate.

Conducerea Ministerului Justiţiei este asigurata de ministrul justiţiei. În exerciţiul funcţiei ministrul justiţiei emite ordine şi instrucţiuni. Atribuţiile ministrului justiţiei au fost considerabil reduse prin noile legi privind organizarea judiciara, şi statutul magistratului, majoritatea competenţelor în materia carierei magistraţilor fiind preluate de Consiliul Superior al Magistraturii.

Rolul ministrului justiţiei cade mai mult asupra necesitaţii asigurarii condiţiilor materiale pentru buna organizare şi funcţionare a actul de justiţie, a elaborării de proiecte de acte normative ce interesează domeniul justiţiei, precum şi asupra compatibilizării legislaţiei româneşti cu dreptul comunitar şi cu celelalte documente internaţionale.

Unele atribuţii ale ministrului justiţiei cu privire la recrutarea persoanelor care participa la realizarea justiţiei s-au menţinut. Astfel, ministrul justiţiei numeşte asistenţii judiciari, la propunerea Consiliului Economic şi Social şi tot el aplică şi sancţiunile disciplinare acestora.

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL 2.

Consiliul Superior al Magistraturii.

Secţiunea 1. Natura juridică şi rolul Consiliului Superior al Magistraturii.

Secţiunea 2. Structura Consiliului Superior al Magistraturii.

Consiliului Superior al Magistraturii este un organism cu personalitate juridică, independent al cărui rol este de a garanta independenţa justiţiei faţă de celelalte autorităţi publice, de a asigura funcţionarea eficientă a sistemului judiciar şi respectarea legii în desfăşurarea carierei profesionale a magistraţilor.

Consiliul Superior al Magistraturii este un organism democratic, de largă reprezentativitate, compunerea acestuia reflectând voinţa magistraţilor.

Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, după cum urmează: 9 judecători şi 5 procurori, aleşi în adunările generale ale magistraţilor; 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Csaţie şi Justiţie, care sunt membri de drept ai Consiliului.

Consiliul Superior al Magistraturii are două secţii – una pentru judecători şi alta pentru procurori. Secţia pentru judecători este alcătuită din: 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, 3 judecători de la curţile de apel, 2 judecători de la tribunale, 2 judecători de la judecătorii. Secţia pentru procurori este alcătuită din: un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de la Departamentul Naţional Anticorupţie; un procuror de la parchetele de pe lângă curţile de apel; 2 procurori de la parchetele de pe lângă tribunale şi un procuror de la parchetele de pe lângă judecătorii.

Membrii Consiliului Superior al Magistraturii ce compun secţiile sunt aleşi de adunările generale ale judecătorilor sau după caz, ale procurorilor, prin vot secret, direct şi personal, după o  procedură prevăzută de lege.

Membrii Consiliului Superior al Magistraturii se aleg din judecătorii şi procurorii numiţi de Preşedintele României. Nu pot fi aleşi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii judecătorii şi procurorii care au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea ori cei care au un interes personal care influenţează sau ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor prevăzute de lege.

Validarea listelor cuprinzând magistraţii aleşi se face de către Senat.

Reprezentanţii societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii sunt aleşi de Senat, la propunerea organizaţiilor profesionale ale juriştilor, consiliilor profesionale ale facultăţilor de drept acreditate, asociaţiilor şi fundaţiilor, care au ca obiect unic de activitate apărarea drepturilor omului, confederaţiilor sindicale şi patronale reprezentative la nivel naţional. Pot fi propuşi numai specialişti în domeniul dreptului, cu o vechime de cel puţin 7 ani în activitatea juridică, care se bucură de o bună reputaţie profesională şi morală, nu au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990, nu au colaborat cu acestea şi nu au un interes personal care influenţează sau ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor prevăzute de lege, nu au calitatea de membri al unui partid politic şi nu au îndeplinit în ultimii 5 ani  funcţii de demnitate publică.

Hotărârile Senatului privind validarea şi alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii se publică în Monitorul Oficial al României.

Secţiunea 3. Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii.  

Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii sunt, în general, legate de misiunea acestuia de a apăra corpul magistraţilor şi membrii acestuia împotriva oricărui act de natură să aducă atingere independenţei sau imparţialităţii magistratului în înfăptuirea justiţiei, precum şi acela de a apăra reputaţia profesională a magistraţilor.

Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii se împart în cele ce revin plenului acestuia şi cele care sunt în competenţa secţiilor Consiliului.

3.1. Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Plenul Consiliului Superior al magistraturii are competenţă în probleme relative la cariera magistraţilor, la recrutarea, evaluarea, formarea şi examenele magistraţilor, la organizarea şi funcţionarea instanţelor şi a parchetelor, precum şi atribuţii de reglementare sau de iniţiator al unor acte normative ce interesează organizarea judiciară.

3.1.1. Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii relative la cariera magistraţilor sunt următoarele:

1. propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari;
2. dispune promovarea judecătorilor şi a procurorilor;
3. numeşte judecătorii stagiari şi procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obţinute la examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii;
4. eliberează din funcţie judecătorii stagiari şi procurorii stagiari;
5. propune Preşedintelui României conferirea de distincţii pentru judecători şi procurori, în condiţiile legii;
6. îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege sau regulament.

3.1.2. Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii relative la recrutarea, evaluarea, formarea şi examenele magistraţilor sunt următoarele:

1. la propunerea Consiliului ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii, stabileşte numărul anual de cursanţi ai Institutului Naţional al Magistraturii, aprobă anual data şi locul pentru organizarea concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, stabileşte tematica pentru concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii şi aprobă programul de formare profesională a auditorilor de justiţie, emite avize şi adoptă regulamente, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege;
2. numeşte comisia de admitere şi comisia de elaborare a subiectelor pentru admiterea în Institutul Naţional al Magistraturii, în condiţiile prevăzute de Regulamentul de organizare a examenului de admitere în Institutul Naţional al Magistraturii;
3. organizează şi validează examenul de capacitate al magistraţilor. Aprobă programul de formare profesională continuă a magistraţilor, la propunerea Consiliului ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii, precum şi tematica activităţilor de formare profesională continuă, organizate de curţile de apel şi parchetelor de pe lângă acestea;
4. dispune organizarea concursului de promovare a magistraţilor;
5. numeşte comisiile de evaluare anuală a activităţii profesionale a magistraţilor, în condiţiile legii;
6. numeşte şi revocă directorul şi directorii adjuncţi ai Institutului Naţional al Magistraturii, la propunerea Consiliului ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii. Desemnează judecătorii şi procurorii care vor face parte din Consiliul ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii;
7. aprobă structura organizatorică, statele de funcţii şi statele de personal ale Institutului Naţional al Magistraturii, la propunerea Consiliului ştiiţific al Institutului Nţional al Magistraturii;
8. numeşte directorul şi directorii adjuncţi ai Şcolii Naţionale de Grefieri şi desemnează magistraţii membri în Consiliul de conducere al şcolii.
9. îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege sau regulament. 

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii funcţionează ca instanţă de judecată, având în competenţă soluţionarea contestaţiilor formulate de magistraţi împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia celor în materie disciplinară, controlul acestora fiind realizat de completul de 9 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

3.1.3. Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii relative la organizarea şi funcţionarea instanţelor şi a parchetelor sunt următoarele:

1. aprobă înfiinţarea şi desfiinţarea secţiilor curţilor de apel, ale instanţelor din circumscripţiile acestora şi ale parchetelor de pe lângă acestea, precum şi înfiinţarea sediilor secundare ale instanţelor judecătoreşti şi circumscripţiilor acestora, în condiţiile legii;
2. avizează proiectul de hotărâre a Guvernului privind lista localităţilor care fac parte din circumscripţiile judecătoriilor;
3. stabileşte categoriile de procese sau de cereri care se soluţionează în municipiul Bucureşti numai de anumite instanţe, cu respectarea competenţei materiale prevăzute de lege;
4. la propunerea preşedinţilor curţilor de apel, stabileşte numărul vicepreşedinţilor curţilor de apel, ai tribunalelor şi ai tribunalelor specializate, precum şi judecătoriile la care funcţionează un vicepreşedinte;
5. la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabileşte numărul adjuncţilor procurorilor generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel şi al prim – procurorilor parchetelor de pe lângă tribunale, precum şi parchetele de pe lângă judecătorii, unde prim – procurorii sunt ajutaţi de adjuncţi;
6. convoacă adunările generale ale magistraţilor, în condiţiile legii;
7. aprobă măsurile pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi pentru instanţe şi parchete;
8. elaborează proiect de buget, cu avizul consultativ al Ministerului Finanţelor Publice, şi emite avizele conforme pentru proiectele de buget ale instanţelor şi parchetelor.

3.1.4. Plenului Consiliului Superior al Magistraturii are anumite atribuţii de reglementare sau de iniţiator al unor acte normative ce interesează organizarea judiciară, cum ar fi:

1. adoptarea Codului deontologic al magistraţilor, Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, Regulamentului privind procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, precum şi alte regulamente şi hotărâri prevăzute de legea de organizare judiciară şi de legea privind statutul magistraţilor;
2. asigurarea publicarii Codului deoantologic al magistraţilor şi a regulamentelor adoptate în Monitorul Oficial al României, Partea I şi pe pagina de Internet a Consiliului Superior al Magistraturii;
3. avizarea proiectelor de regulamente şi ordine care se aprobă de ministrul justiţiei;
4. poate sesiza ministrul justiţiei cu privire la necesitatea iniţierii sau modificării unor acte normative în domeniul justiţiei;
5. publicarea anuală în Monitorul Oficial al României, Partea a III a şi pe pagina de Internet a Consiliului Superior al Magistraturii a raportului privind starea justiţiei.

3.2. Atribuţiile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.

Cele două secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii – pentru judecători şi pentru procurori – au următoarele atribuţii:

1. dispun detaşarea şi delegarea magistraţilor, în condiţiile legii;
2. numesc în funcţii de conducere judecătorii şi procurorii, în condiţiile legii şi ale regulamentului;
3. examinează recomandările primite de la Colegiul de conducere al Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind numirea în funcţie a judecătorilor în cadrul Curţii;
4. analizează îndeplinirea condiţiilor legale de către magistraţii stagiari care au promovat examenul de capacitate, de către alţi jurişti care au fost admişi la concursul de intrare în magistratură, de către magistraţii înscrişi la concursul de promovare în funcţii de execuţie şi de către cei care şi-au depus candidatura pentru promovarea în funcţii de conducere;
5. soluţionează contestaţiile împotriva calificativelor acordate de comisiile de evaluare anuală a activităţii profesionale a magistraţilor, constituite în condiţiile legii;
6. iau măsuri pentru soluţionarea sesizărilor primite de la justiţiabili sau de la alte persoane privind conduita necorespunzătoare a magistraţilor;
7. secţia pentru judecători este competentă să încuviinţeze percheziţia, reţinerea sau arestarea preventivă a judecătorilor şi a magistraţilor – asistenţi iar secţia pentru procurori încuviinţează percheziţia, reţinerea sau arestarea preventivă a procurorilor;
8. secţia pentru judecători numeşte şi promovează magistraţii – asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
9. propun Preşedintelui României numirea în funcţie şi revocarea din funcţie a preşedintelui,vicepreşedintelui şi preşedinţilor de secţii ai Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
10. avizează propunerea ministrului justiţiei de numire şi revocare din funcţie a procurorului generalal Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a procurorului şef al Departamentului Naţional Anticorupţie, a adjuncţilor acestora, a procurorilor şefi de secţie din aceste parchete, precum şi a procurorului şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi terorism şi a adjunctului acestuia;
11. aprobă transferul judecătorilor şi procurorilor;
12. dispune suspendarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor;
13. au rolul de instanţe de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, pentru faptele prevăzute de legea privind statutul magistratului, precum şi pentru exercitarea funcţiei cu rea – credinţă sau gravă neglijenţă de către aceştia, dacă fapta nu constituie infracţiune. Secţia pentru judecători are rolul de instanţă disciplinară şi pentru magistraţii – asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

   

Secţiunea 4.  Funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii.

Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca organ cu activitate permanentă. Hotărârile se iau în plen sau în cadrul secţiilor, potrivit atribuţiilor care revin acestora.

Conducerea Consiliului este asigurată de un preşedinte, ajutat de un vicepreşedinte, aleşi pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre magistraţii aleşi în adunările generale ale judecătorilor şi ale procurorilor. Alegerea preşedintelui şi vicepreşedintelui se face de către plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în prezenţa a cel puţin 15 membri, cu votul majorităţii. În perioada mandatului, preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu exercită activitatea de judecător sau procuror.

Consiliul Superior al Magistraturii se întruneşte în plen şi în secţii ori de câte ori este necesar, la convocarea preşedintelui, vicepreşedintelui sau a majorităţii membrilor plenului ori, după caz, ai secţiilor.

Lucrările plenului sunt prezidate de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii cu excepţia cazului în care la lucrări participă Preşedintele României. În acest caz, Preşedintele României prezidează lucrările fără drept de vot.

Lucrările plenului Consiliului Superior al Magistraturii se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 15 membri. Hotărârile se iau cu votul majorităţii membrilor Consiliului. Reprezentanţii societăţii civile participă numai la lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Lucrările secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt prezidate de preşedintele sau, după caz, de vicepreşedintele Consiliului. În lipsa acestora membri prezenţi aleg, cu votul majorităţii, un preşedinte de şedinţă. Lucrările secţiilor sunt legal constituite în prezenţa majorităţii membrilor acestora.

Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie participă la lucrările secţiei pentru judecători, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la lucrările secţiei pentru procurori, iar ministrul justiţiei, la lucrările ambelor secţii.

Ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot, în situaţiile în care secţiile îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în materie disciplinară.

Preşedintele României prezidează , fără drept de vot, lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii la care participă.

Lucrările Consiliului Superior al Magistraturii sunt, de regulă, publice. Membrii plenului sau ai secţiilor hotărăsc, cu majoritate de voturi, situaţiile în care şedinţele nu sunt publice.

Ordinea de zi a şedinţelor şi hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, în plen şi în secţii, se iau prin vot direct şi secret şi se publică în Buletinul Oficial al Consiliului Superior al Magistraturii sau pe pagina de internet a acestuia.

Secţiunea 5. Statutul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.

Membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii au calitatea de demnitar pe întreaga durată a mandatului de 6 ani, fără a exista posibilitatea reînvestirii..

Calitatea de reprezentant al societăţii civile ales membru al Consiliului Superior al Magistraturii este incompatibilă cu calitatea de parlamentar, ales local, funcţionar public, magistrat în activitate, notar public, avocat, consilier juridic sau executor judecătoresc în exerciţiu. Tot în categoria incompatibilităţilor se poate încadra şi prevederea potrivit căreia din Consiliul Superior al Magistraturii nu pot face parte, în timpul aceluiaşi mandat, soţ sau rude ori afini până la gradul IV inclusiv.

Calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii încetează la expirarea mandatului, în caz de demisie, în caz de revocare din funcţie[1],  în caz de nerezolvare a stării de incompatibilitate în termen de 15 zile de la data alegerii, în caz de pierdere a funcţiei ce a determinat desemnarea ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii[2] şi prin deces.

Capitolul 3.

Organizarea şi conducerea administrativă a instanţelor judecătoreşti.

            În prezent justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:

1. judecătorii
2. tribunale
3. tribunale specializate
4. curţi de apel
5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Legislaţia actuală a menţinut şi instanţele militare.

 

 

 

Secţiunea 1. Structura instanţelor judecătoreşti.

• Judecătoriile.

Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti. Numărul şi localităţile de reşedinţă ale judecătoriilor sunt prevăzute în anexă la Legea privind organizarea judiciară. Localităţile care fac parte din circumsripţiile judecătoriilor din fiecare judeţ se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

Judecătoriile îndeplinesc cel mai bine cerinţa conform căreia justiţia trebuie să fie cât mai aproape de cetăţean. Prin organizarea acestor instanţe într-un număr cât mai mare de localităţi se reduc costurile de deplasare pe care îl suportă justiţiabilul şi se asigură o facilitate a accesului la justiţie.

• Tribunalele.

Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, sediul fiind, de regulă, în municipiul reşedinţă de judeţ.

În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate  pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.

Tribunalul Bucureşti funcţionează şi ca instanţă specializată pentru judecarea cauzelor privind proprietatea intelectuală.

• Tribunalele specializate.

Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care funcţionează la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, având sediul, de regulă, în municipiul reşedinţă de judeţ.

Sitemul creării unor instanţe specializate în raport de natura litigiilor este practica în mod tradiţional în alte ţări cu sistem juridic apropiat cum cel românesc, cum ar fi Franţa.

Este de remarcat faptul că specializarea instanţelor nu este o creaţie absolut nouă în România. În perioada interbelică au funcţionat Curtea Administrativă, curţile cu juraţi, tribunalele de minori iar crearea unor secţii specializate în cadrul tribunalelor iar mai apoi şi în cadrul curţilor de apel a fost o practică veche în justiţia noastră.

Tendinţa de a crea instanţe specializate s-a impus în condiţiile unei legislaţii din ce în ce mai stufoase şi multiplicării numărului ca cauze. Este o certitudine că în prezent judecătorul nu mai poate acoperi prin ştiinţa sa întregul spectru al materiilor incidente în litigii cu care sunt învestite instanţele judecătoreşti. Fiecare domeniu juridic cunoaşte o îmbogăţire permanentă a legislaţiei, jurisprudenţei şi doctrinei, ce face o simplă iluzie posibilitatea de a stăpâni toate acestea de o manieră care să păstreze responsabilitatea actului de înfăptuire a justiţiei. Este motivul pentru care legiuitorul a optat pentru specializarea judecătorilor şi a instanţelor judecătoreşti. Desigur rămâne de văzut dacă crearea unor instanţe specializate este cel mai oportun mijloc de a pune în practică principiul specializării şi dacă acesta nu se putea manifesta în egală măsură prin numai prin crearea unor secţii în cadrul instanţelor de drept comun, opţiune care ar fi presupus costuri mai mici din punct de vedere al organizării acestora.

 Iniţial, la adoptarea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară aceasta prevedea organizarea următoarelor instanţe specializate: tribunale pentru minori şi familie, tribunale de muncă şi asigurări sociale, tribunale comerciale, tribunale administrativ-fiscale. Legea impunea chiar şi un termen limită – 1 ianuarie 2008 - pentru înfiinţarea tribunalelor specializate.

În prezent, Legea de organizare judiciară prevede doar posibilitatea înfiinţării de tribunale specializate în acele domenii în care se permite crearea secţiilor sau completelor specializate în cadrul tribunalelor.

Din evoluţia legislaţiei rezultă că iniţial legiuitor şi-a imaginat că principiul specializării judecătorilor, atât de necesar pentru a garanta calitatea actului de justiţie, se poate pune în practică numai prin crearea unor instanţe specializate şi a stabilit termene concrete pentru înfiinţarea şi funcţionarea acestora. Ulterior, s-a constatat că principiul specializării judecătorului este pe deplin îndeplinit şi prin vechea formă a organizării de secţii sau complete specializate în cadrul instanţelor de drept comun şi necesitatea înfiinţării de tribunale specializate s-a transformat într-o simplă opţiune.

Tribunalele specializate se pot înfiinţa prin ordin al ministrului justiţiei dar numai cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii.

1.4. Curţile de apel.

Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate. Numărul curţilor de apel, reşedinţele acestora şi tribunalele cuprinse în circumscripţiile fiecărei dintre acestea sunt prevăzute în anexa la legea de organizare judiciară. În prezent, în ţară funcţionează 15 curţi de apel.

Curtea de Apel Bucureşti funcţionează ca instanţă specializată pentru judecarea cauzelor privind proprietatea intelectuală.

În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.

Secţiile şi completele specializate ale curţilor de apel şi ale instanţelor din circumsripţia acestora se înfiinţează la propunerea colegiilor de conducere ale fiecărei instanţe, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii.

1.5. Compunerea completelor de judecată la judecătorii, tribunale, tribunale specializate şi curţi de apel.

Aşa cum am mai arătat sistemul adoptat de legiuitorul român în privinţa compenerii instanţelor de judecată îmbină principiul colegialităţii cu cel al judecătorului unic, în încercarea de a maximiza efectele positive ale ambelor sisteme cunoscute.

Indiferent de instanţa competentă, atunci când cauza se judecă în primă instanţă compunerea completului este formată dintr-un singur judecător. De la această regulă fac excepţie cauzele privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, în cazul cărora judecata este asigurată de un complet format din 2 judecători  şi 2 asistenţi judiciari. Acest caz este singurul deocamdată în care la judecata unor cauze este acceptată participarea altor persoane decât magistraţii de carieră. Trebuie reţinut că asistenţii judiciari participă la deliberări numai cu un vot consultative. Cu taote acestea ei semnează hotărârile pronunţate, opinia acestora se consemnează în hotărâre iar în caz de opinie separată, aceasta se motivează.

Apelurile, indiferent că sunt de competenţa tribunalului sau a curţii de apel, se judecă în complet format din 2 judecători. În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un accord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul va fi realuat într-un complet de divergenţă. Dezbaterile vor purta numai asupra punctelor rămase în divergenţă. Completul de divergenţă se constituie prin includerea în completul de judecată a preşedintelui sau vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă.

Recursurile, atât la tribunale cât şi la curţile de apel, se judecă în complet format din 3 judecători.

Compunerea completelor de judecată este stabilită de colegiile de conducere ale instanţelor la începutul anului. Se va urmări respectarea principiului continuităţii completului de judecată, motiv pentru care schimbarea membrilor compoletelor se poate face numai în mod excepţional pe baza unor criterii obiective stabilite prin Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.

1.6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa supremă, cu personalitate juridică şi îşi are sediul în capitala ţării. Rolul acesteia este de asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.

Potrivit legii de organizare judiciară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în patru secţii - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială, Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi desfăşoară activitatea şi în cadrul Secţiilor Unite şi ale unui complete format de 9 judecători, acestea având o competenţă proprie.

Instanţa supremă se compune dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte, 4 preşedinţi de secţii şi judecători. În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi magistraţi – asistenţi.

Structura Înaltei Curţi cuprinde Cancelaria, direcţii, servicii şi birouri, cu personalul stabilit prin statul de funcţii.

Activitatea de judecată a instanţei supreme se desfăşoară în cadrul secţiilor, completului de 9 judecători şi în cadrul Secţiilor Unite, potrivit competenţelor stabilite de lege.

În cadrul secţiilor completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiaşi secţii. Dacă numărul de judecători necesar pentru formarea completului nu poate fi asigurat, acesta se constituie cu judecători de la celelalte secţii, desemnaţi de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Completul de 9 judecători se constituie, de regulă, din judecători specializaţi, în funcţie de natura cauzei şi este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie iar în lipsa acestora de un preşedinte de secţie sau alt judecător desemnat de către preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. În principiu, instanţa supremă nu judecă cauze în fond. Singura secţie care are competenţă în privinţa judecării în fond este cea penală, care, potrivit art.22 din Legea nr.304/2004, judecă în primă instanţă, procesele şi cererile date prin lege în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi recursurile, în condiţiile prevăzute de lege.

Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de competenţa fiecăreia, mai soluţionează şi cererile de strămutare, conflictele de competenţă, precum şi orice alte cereri prevăzute de lege.

Completul de 9 judecători soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Completul de 9 judecători mai judecă şi alte cauze date în competenţa sa prin lege, precum şi ca instanţă disciplinară.

Secţiile Unite ale instanţei supreme au în competenţă: judecarea recursurilor în interesul legii, soluţionarea sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie[3] şi sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare. Secţiile Unite pot lua decizii numai în prezenta a cel puţin doua trimi din numărul judecătorilor în funcţie. Decizia se adoptă cu majoritatea voturilor celor prezenţi.

1.7. Instanţele militare.

Trebuie menţionat că în pofida criticilor formulate atât în doctrină dar şi în viaţa socio-politică relativ[4] la necesitatea menţinerii instanţelor şi parchetelor militare, acestea continuă să funcţioneze şi în urma noii legi de organizare judiciară. Susţinătorii menţinerii instanţelor militare şi-au întemeiat argumentele în principal pe necesitatea unei specializări în domeniul infracţiunilor comise de militari. Cu toate că legea fundamentală nu interzice decât înfiinţarea unor instanţe extraordinare iar nu şi a celor cu caracter special, existenţa unor instanţe militare în timp de pace ridică serioase semne de întrebare asupra independenţei magistraţilor ce compun aceste instanţe datorită cumulului calităţii de judecător cu cea de ofiţer activ[5].

Legea de organizare judiciară prevede următoarele instanţe militare: tribunale militare, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi Curtea Militară de Apel Bucureşti. Instanţele militare un statut de unităţi militare, cu indicativ propriu. Procurorii militari sunt constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă militară.

Instanţele militare judecă la sediul acestora dar pentru motive temeinice instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare în alt loc. În acest context trebuie reţinut că instanţele militare pot judeca şi pe teritoriul altor state, militari români, membri ai forţelor multinaţionale, în cazul în care, potrivit unei convenţii internaţionale, pe teritoriul statului primitor poate fi exercitată jurisdicţia română.

Judecătorii şi procurorii militari au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor. Ei au totodată şi calitatea de militari activi şi au toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate.

Instanţele şi parchetele militare dispun de poliţie militară pusă în serviciul lor, în mod gratuit, de către Ministerul Apărării Naţionale.

Numărul personalului necesar pentru fiecare instanţă sau parchet este stabilit de ministrul justiţiei, la propunerea preşedintelui Curţii Militare de Apel şi a secţiei sau serviciului din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Secţiunea 2. Conducerea administrativă a instanţelor judecătoreşti.

2.1. Preşedinţii instanţelor.

Instanţele judecătoreşti sunt conduse din punct de vedere administrativ de către un preşedinte. Preşedinţii tribunalelor, tribunalelor specializate şi ai curţilor de apel sunt ajutaţi, în activitatea de conducere, de către 1-2 vicepreşedinţi, iar la judecătorii, preşedintele poate fi ajutat de un vicepreşedinte.

Secţiile instanţelor sunt conduse de către un preşedinte.

Rolul preşedinţilor şi vicepreşedinţilor instanţelor este unul administrativ. Ei adoptă măsuri manageriale pentru organizarea şi buna funcţionare a instanţelor pe care le conduc şi, după caz, a instanţelor din circumscripţiile acestora, asigură şi verifică respectarea obligaţiilor statutare şi a regulamentelor de către judecători şi personalul auxiliar de specialitate.

Legea interzice cu desăvârşire orice imixtiune a conducerii administrative în activitatea de judecată. Verificările efectuate personal de preşedinţi sau vicepreşedinţi, ori, după caz, prin judecători inspectori trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supunerea lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat.

2.2. Colegiile de conducere ale instanţelor.

În cadrul fiecărei instanţe judecătoreşti funcţionează un colegiu de conducere, care hotărăşte cu privire la probleme generale de conducere a instanţei. Colegiul de conducere al curţii de apel exercită şi acţiunea disciplinară pentru judecătorii de la instanţele din circumscripţia respectivei curţi de apel, în condiţiile legii şi pot cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe pe calea recursului în interesul legii  asupra chestiunilor drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Colegiile de conducere sunt formate dintr-un număr impar de membri şi au următoarea componenţă:

1. la curţile de apel: preşedintele şi 6 judecători, aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor;
2. la tribunale: preşedintele şi 6 judecători, aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor;
3. la tribunalele specializate şi la judecătorii: preşedintele şi 2 sau 4 judecători, aleşi pentru o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor.

2.3. Adunările generale ale judecătorilor.

La instanţele judecătoreşti se organizează anual sau de câte ori este necesar adunări generale ale judecătorilor. Adunările generale ale judecătorilor au următoarele atribuţii:

1. dezbat activitatea anuală desfăşurată de instanţe;
2. aleg, în condiţiile legii, membrii Consiliului Superior al Magistraturii;
3. dezbat probleme de drept;
4. analizează proiecte de acte normative, la solicitarea ministrului justiţiei sau a Consiliului Superior al Magistraturii;
5. formulează puncte de vedere la solicitarea Consiliului Superior al Magistraturii;
6. aleg şi revocă membrii colegiilor de conducere;
7. iniţiază procedura de revocare a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile prevăzute de Legea nr.317/2004;
8. îndeplinesc alte atribuţii prevăzute de lege sau regulamente.

2.4. Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este asigurată de preşedinte, vicepreşedinte şi colegiul de conducere, alcătuit din preşedinte, vicepreşedinte, şi 9 judecători, aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor, cu reprezentarea fiecărei secţii.

Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor săi şi  are următoarele atribuţii:

1. aprobă Regulamentul privind organizarea şi funţionarea admininstativă, precum şi statele de fucţii şi de personal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
2. recomandă Plenului Consiliului Superior al Magistraturii numirea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a judecătorilor în funcţie cărora le expiră mandatul de 6 ani;
3. propune Consiliului Superior al Magistraturii numirea, promovarea, transferul, suspendarea şi încetarea din funcţie a magistraţilor-asistenţi;
4. organizează şi supraveghează rezolvarea petiţiilor, în condiţiile legii;
5. exercită acţiunea disciplinară împotriva preşedintelui, vicepreşedintelui, preşedinţilor de secţii, judecătorilor şi magistraţilor-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi împotriva preşedinţilor curţilor de apel;
6. propune proiectul de buget al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
7. exercită alte atribuţii prevăzute în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Adunarea generală a judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are atribuţii precum:

1. aprobarea raportului anual de activitate;
2. aprobarea bugetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu avizul consultatival Ministerului Finaţelor Publice;
3. alegerea celor 2 membri pentru Consiliul Superior al Magistraturii.

Secţiunea 3. Compartimentele auxiliare de specialitate[6].

Toate instanţele judecătoreşti şi parchetele există compartimente auxiliare care nu participă în mod nemijlocit la activitatea de înfăptuire a justiţiei dar au un rol deosebit de important în realizarea actului de justiţie de către judecători.

            Sunt compartimente auxiliare existente în cadrul oricărei instanţe sau oricărui parchet: registratura, grefa, arhiva, biroul de informare şi relaţii publice, biblioteca.

            Sunt alte compartimente auxiliare de care dispun în mod necesar numai anumite instanţe ori parchete. De pildă, curţile de apel şi parchetele de pe lângă curţile de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia Naţională Anticorupţie au în structural or şi un compartiment de documentare şi un compartiment de informatică juridică. Aceste compartimente se pot înfiinţa şi în cadrul tribunalelor, tribunalelor specializate, judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă aceste instanţe. Tribunalele, curţile de apel şi parchetele de pe lângăaceste instanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia Naţională Anticorupţie au şi câte un compartiment economico-financiar şi administrative condos de un manager economic.

            Un rol deosebit în activitatea judiciară în îndeplineşte grefa instanţei sau a parchetului. Grefierul de şedinţă participă la şedinţele de judecată şi la efectuarea actelor de urmărire penală şi consemnează operaţiunile înfăptuite în cadrul activităţilor judiciare, întocmeşte concepte pentru citarea părţilor din proces, întocmeşte actele de procedură dispuse de completul de judecată, completează condica şedinţelor de judecată în care se trec dosarele din şedinţa respectivă, cu indicarea motivului amânării cauzei sau soluţia pronunţată, comunică hotărârile judecătoreşti, tehnoredactează hotărârile judecătoreşti şi alte lucrări repartizate de conducerea instanţei, transcribe înregistrările audio saau stenogramele şedinţelor de judecată, în condiţiile legii.

            Departamentul economico-financiar şi adminsitrativ este compus din compartiment financiar-contabil şi compartiment administrativ.

            Compartimentul financiar-contabil are atribuţii pe linia elaborării proiectului debuget annual de venituri şi cheltuieli, efectuarea operaţiilor contabile privind evidenţa patrimoniului, activitatea de administrare şi inventariere a acestuia, casarea şi declasarea mijloacelor fixe şi a altor bunuri materiale, asigurarea evidenţei contabile pentru activitatea desfăşurată de instanţe, asigurării calculului şi plăţii drepturilor băneşti etc.

            Compartimentul administrativ are atribuţii în privinţa întocmirii documentaţiei pentru achiziţiile publice, serviciile şi lucrările necesare desfăşurării activităţii instanţei, asigurării aprovizionării cu materiale de întreţinere şi uz gospodăresc, mijloace fixe şi alte bunuri necesare activităţii instanţelor, asigurării întreţinerii şi funcţionării clădirilor, instalaţiilor tehnico-sanitare li de încălzire etc.

            Biroul de informare şi relaţii publice asigură legăturile instanţei sau parchetului cu publicul şi cu mijloacele de comunicare în masă, în vederea garantării transparenţei activităţii judiciare, în condiţiile legii. Tot acest compartiment asigură activitatea de soluţionare a petiţiilor, potrivit dispoziţiilor Legii nr.544/2001 privind accesul liber la informaţiile de interes public şi ale Ordonanţei Guvernului nr.27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.

            Personalul de specialitate care lucrează în compartimentele auxiliare este subordonat ierarhic conducerii instanţelor sau parchetelor unde funcţionează.

            Eliberarea din funcţie a personalului de specialitate din compatimntele auxiliare se poate face numai pentru motive prevăzute în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor. Decizia de eliberare din funcţie se emite de către preşedinteşe instanţei. În caz de abateri disciplinare, tot preşedinte instanţei este cel competent să aplice măsuri disciplinare prevăzute în regulamentele de ordine interioară.

            Paza sediilor instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, a bunurilor şi altor valori aparţinând acestora, supravegherea accesului şi menţinerea ordinii în sedii, se asigură în mod gratuit de către Jandarmeria Română prin structurile sale specializate.

            Activitatea personalului Jandarmeriei Române însărcinat cu activitaţile de pază şi supravegherea a ordinii instanţelor şi parchetelor este coordonată de preşedintele instanţei sau de conducătorul parchetului.

CAPITOLUL 4.

Ministerul Public

            Secţiunea 1. Istoricul şi natura instituţiei.

       Din punct de vedere istoric instituţia procurorului a fost introdusă în dreptul românesc încă din vremea Regulamentului organic din 1832 în Ţara Românească. Într-o formă modernă, apropiată de scopurile actuale, Ministerul Public a fost reglementat în Codul de procedură civilă adoptat în anul 1865, care prevedea formele de participare a procurorului la procesul civil. În perioada comunistă instituţia a fost organizată sub titulatura de Procuratura Republicii Populare Române iar, ulterior Procuratura Republicii Socialiste Române.

Constituţia din 1991 a redat instituţiei vechea denumire de Minister Public. În acord cu majoritatea legislaţiilor, potrivit Constituţiei României, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea prin procurori constituiţi în parchete.

Natura juridică a Ministerului Public a fost obiectul unor permanente controverse. Opiniile exprimate în literatura de specialitate au oscilat între a încadra Ministerul Public în categoria organismelor care exercită puterea judecătorească şi a plasa această autoritate în zona executivului. Prima opinie se întemeiază pe aşezarea topografică a instituţiei în Constituţie, în capitolul denumit ,,Autoritatea judecătorească,,. Această opinie nu poate fi acceptată, deoarece potrivit Constituţiei procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, ceea ce face incompatibilă instituţia cu atributele necesare pentru înfăptuirea justiţiei, adică independenţa totală de orice putere a statului. În plus, plasarea Ministerului Public între organismele care exercită puterea judecătorească ar fi contrară dispoziţiilor constituţionale potrivit cărora ,,puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte  instanţe judecătoreşti stabilite de lege,,.

În realitate, rolul Ministerului Public este în strânsă conexiune cu activitatea de înfăptuire a justitiei în cauze penale şi civile, dar procurorii nu au aptitudinea de a soluţiona conflicte ivite în viaţa socială, aceasta atribuţie revenind exclusiv instanţelor judecătoreşti.

Secţiunea 2. Organizarea Ministerului Public.

Parchetul reprezintă structura organizatorică a Ministerului Public. Pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru minori şi familie şi judecătorie funcţionează un parchet. De asemenea, pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează un parchet condus de un procuror general.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetele de pe lângă curţile de apel şi tribunale au în structura lor secţii conduse de procurori şefi, care pot fi ajutaţi de adjuncţi. În cadrul secţiilor pot funcţiona birouri conduse de procurori şefi. Parchetele de pe lângă curţile de apel au în structura lor şi câte o secţie pentru minori şi familie.

2.1. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie coordonează activitatea parchetelor din subordine, are personalitate juridică şi gestionează bugetul Ministerului Public.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de un prim-adjunct, un adjunct şi 3 procurori consilieri. Procurorul general al Parchetului de lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exercită, direct sau prin procurori inspectori, controlul asupra tuturor parchetelor. El reprezintă Ministerul Public în relaţiile cu celelate autorităţi publice şi cu orice persoane juridice sau fizice, din ţară sau din străinătate.

În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează colegiul de conducere, care hotărâşte asupra problemelor generale de conducere ale Ministerului Public. Acest organism este constituit procurorul general, prim-adjunctul, adjunctul şi consilierii acestuia, procurorii şefi de secţie, procurorul inspector şef şi 5 procurori aleşi în adunarea generală a procurorilor.

Aşa cum rezultă din cele de mai sus, legea reglementează existenţa unui organism larg reprezentativ la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv adunarea generală a procurorilor. Aceasta se convoacă de procurorul general, anual sau ori de câte ori este necesar. Competenţele acestui organism sunt stabilite prin asemănare cu cele pe cre le deţin adunările generale ale judecătorilor în cadrul instanţelor judecătoreşti.

2.1.1. Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ( D.I.I.C.O.T. ).

In cadrul Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează. Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ( D.I.I.C.O.T. ), ca structură specializată în combaterea criminalităţii organizate şi a terorismului.

In cadrul D.I.I.C.O.T. sunt încadraţi procurori numiţi prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Pot fi încadraţi procurori care au o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, o vechime de cel puţin 6 ani în funcţia de procuror sau judecător şi care au fost declaraţi admişi în urma unui interviu organizat de comisia costituită în acest scop, prin ordin al Procurorului general al Pachetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Revocarea din funcţie a procurorilor numiţi în D.I.I.C.O.T. se poate face ca urmare a unei sancţiuni disciplinare sau în cazul exercitări necorespunzătoare a funcţiei, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. La data încetării activităţii în cadrul D.I.I.C.O.T., procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcţioneze conform legii.

2.1.2. Direcţia Naţională Anticorupţie ( D.N.A. ).

Direcţia Naţională Anticorupţie reprezintă o structură autonomă în cadrul Ministerului Public,  fiind specializată în combaterea infracţiunilor de corupţie. Direcţia Naţională Anticorupţie are personalitate juridică.

Direcţia Naţională Anticorupţie este independentă în raport cu instanţele judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigiurarea respectării acesteia. Direcţia Naţională Anticorupţie elaborează anual un raport privind activitatea desfăşurată, pe care îl prezintă Consiliului Superior al Magistraturii şi ministrului justiţiei. Ministrul justiţiei va prezenta Parlamentului concluziile asupra raportului de activitate al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Activitatea acestui organism este coordonată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Direcţia Naţională Anticorupţie este condus de un procuror şef, asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de doi procurori adjuncţi, asimilaţi adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Asupra problemelor generale de conducere ale  direcţiei decide colegiul de conducere, constituit din procurorul şef, adjuncţii şi 5 procurori aleşi de adunarea generală.

Adunarea generală a procurorilor Departamentului Naţional Anticorupţie se convoacă de procurorul şef, anulal sau ori de câte ori este necesar şi are competenţele similare cu cele prevăzute de lege pentru adunarea generală a procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt încadraţi procurori care trebuie să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, o vechime de cel puţin 6 ani ca procurer sau judecător şi care au fost declaraţi admişi la interviul organizat de o comisie constituită în acest scop. Procurorii ce îndeplinesc condiţiile arătate sunt numiţi prin ordin al procurorului şef al Direcşiei Naţionale Anticorupţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

Revocarea din funcţie a procurorilor numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie se poate face ca urmare a unei sancţiuni disciplinare sau în cazul exercitări necorespunzătoare a funcţiei, prin ordin al procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. La data încetării activităţii în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcţioneze conform legii.

2.2. Parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale, tribunale pentru minori şi familie şi judecătorii.

Parchele sunt constituite pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru minori şi familie şi judecătorie. Parchetele de pe lângă curţile de apel şi tribunale au personalitate juridică.

Parchetele de pe lângă curţile de apel sunt conduse de procurori generali în timp ce parchetele de pe lângă tribunale şi judecătorii sunt conduse de prim-procurori.

În cadrul fiecărui parchet funcţionează câte un colegiu de conducere, care avizează problemele generale de conducere ale parchetelor şi care are în componenţă procurori care deţin funcţii de nivelul celor prevăzute de lege pentru colegiile de conducere ale instanţelor judecătoreşti. În mod asemănător, în cadrul parchetelor funcţionează adunările generale ale procurorilor, cu competenţe similare cu cele ale adunărilor generale ale judecătorilor.

Secţiunea 3. Funcţionarea şi atribuţiile Ministerului Public.

3.1. Principiile funcţionării Ministerului Public.

Procurorii îţi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic.

Principiul controlului ierarhic a fost o constantă a Ministerului Public în toată perioada de existenţă a acestei instituţii. Însă subordonarea ierarhică în cazul procurorilor este un principiu întâlnit în mai multe state cu sistem judiciar apropiat celui român[7].

Controlul ierarhic, specific activităţii procurorilor, constă în faptul că dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de procurorul şef al Direcţiei Naşionale Anticorupţie sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine  se poate realize direct sau prin procurori anume desemnaţi.

Cu toate că subordonarea ierarhică este o caracteristică a activităţii procurorilor, legea prevede că în ce priveşte soluţiile dispuse, procurorul este independent. De asemenea, procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate, ţinând seama de probele administrate în cauză.

Pe lângă controlul ierarhic exercitat în cadrul Ministerului Public, legea reglementează şi controlul ministrului justiţiei. Potrivit art.69 din Legea nr.304/2004, ministrul justiţiei, când consideră necesar, din iniţiativă proprie sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din Parchetul Naţional Anticorupţie, din parchetele de pe lângă curţile de apel sau alţi procurori delegaţi.

Controlul exercitat de ministrul justiţiei constă în verificarea pe de o parte a eficienţei manageriale iar pe de altă parte a modului în care se procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. În cadrul atribuţiilor sale, ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau după caz, procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie informări asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii.

Este de remarcat faptul că actuala lege de organizare judiciară a introdus o serie de prevederi care sunt de natură să sporească automonia decizională a procurorului şi să atenueze din posibilele efecte negative pe care principiul controlului ierarhic le-ar putea produce asupra activităţii procurorilor:

- a fost abandonată prevederea existentă în vechea lege de organizare judecătorească, Legea nr.92/1992, potrivit căreia ministrul justitiei avea dreptul sa dea dispozitie scrisa, in mod direct sau prin procurorul general, procurorului competent sa inceapa, in conditiile legii, procedura de urmărire penala pentru infractiunile despre care avea cunostinta si sa promoveze in fata instantelor judecatoresti actiuni si cai de atac necesare apararii interesului public. O asemenea prevederea apropia prea mult pe ministrul justiţiei de activitatea concretă, de speţă, a procurorului, efectul fiind crearea unui pericol de politizare a intervenţiilor ministrului sau numai acela ca intervenţia să fie percepută ca atare în ochii opiniei publice.

- a fost abandonată şi prevederea existentă în legislaţia anterioară potrivit căreia controlul ministrului justiţiei asupra activităţii procurorilor se poate concretize şi prin aprecierea asupra activitatii, pregatirii si aptitudinilor profesionale ale procurorilor. În prezent, singurul organism cu drept de a veghea asupra pregătirii şi aptitudinilor profesionale a procurorilor este Consiliul Superior al Magistarturii.

- a fost reglementată posibilitatea pentru procuror de a contesta în faţa Consiliului Superior al Magistraturii  intervenţia procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei, precum şi intervenţia procurorului ierarhic superior pentru influenţarea în orice formă a concluziilor.

- a fost reglementată o anumită continuitate a activităţii procurorului de caz în sensul că lucrările repartizate acestuia pot fi trecute altui procuror numai în caz de suspendare sau încetare a calităţii de procuror ori în caz de absenţă, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care împiedică rechemarea. Procurorul căruia i-a fost luată o lucrare repartizată poate contesta măsura dispusă de procurorul ierarhic superior la Consiliul Superior al Magistraturii.

În concluzie, trebuie reţinut că principiul controlului ierarhic în activitatea procurorilor este reţinut în majoritatea legislaţiilor iar dispoziţiile legale din dreptul intern au evoluat în sensul asigurării independenţei procurorului în adoptarea soluţiei într-un caz concret şi în concluziile pe care le pune în faţa instanţei. Se remarcă preocuparea legiuitorului român de a elimina posibilitatea ca principiul classic al subordonării şi controlului ierarhic să se manifeste prin implicarea directă a procurorului ierarhic sau, mai grav, a ministrului justiţiei, în activitatea curentă a procurorilor, în legătură cu cauzele ce le-au fost repartizate.

 

 

 

 

 

 

 

3.2. Atribuţiile Ministerului Public.

Atribuţiile procurorilor se manifestă în principal în materie penală, rolul acestora în procesul civil fiind diminuat.

Potrivit dispoziţiilor legale, procurorii au următoarele atribuţii:

1. efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participă, potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative;
2. conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală[8];
3. sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale;
4. exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege[9];
5. participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată[10];
6. exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, atribuţie ce poate fi exerciatată deopotrivă în materie penală sau civilă[11];
7. apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii;
8. acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;
9. studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu;
10. exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.

 

[1] Revocarea din funcţia de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii se propune de preşedintele sau vicepreşedintele Consiliului, în situaţia în care persoana în cauză nu mai îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii sau în cazul neîndeplinirii atribuţiilor în cadrul Consiliului Superior al Magistrturii. Competenţa luării măsurii revocării revine Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Deasemeni, sancţiunea disciplinară aplicată unui magistrat ales ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii atrage de drept pierderea calităţii de membru al Consiliului. 

[2] Magistraţii aleşi membrii ai Consiliului Superior al Magistraturii îşi pierd această calitate în cazul transferului sau al detaşării în funcţii din afara instanţelor sau, după caz, a parchetelor. 

[3] Dacă o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudenţe, întrerupe judecata şi sesizează Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judecă cu citarea părţilor din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. Judecata va contunua după ce Secţiile Unite s-au pronunţat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenţei.

[4] Pentru dezbaterile pe tema oportunităţii menţinerii instanţelor militare, a se vedea I.Leş, Instituţii, p.86-90.

[5] A se vedea, C.L.Popescu, notă la hotărârea din 21 septembrie 2006 a CEDO, în Curierul Judiciar, nr.11/2006, p.29-34.

[6] În cadrul acestei secţiuni vor fi tratate şi aspectele privitoare la compartimentele auxiliare ale parchetelor pentru a evita repetarea unor puncte în cadrul analizei consacrată organizării Ministerului Public, ce formează obiectul unui capitol distinct.

[7] În sistemul juridiciar francez, se menţionează drept caracteristici ale corpului procurorilor, subordonarea ierarhică, indivizibilitatea ( tradusă prin faptul că în cursul aceleiaşi cauze un magistrat procuror poate fi înlocuit ), amovibilitatea ( contrară inamovibilităţii ce caracterizează activitatea judecătorului ). A se vedea, A.Heraud, A.Maurin, Institutions judiciaires, 6 eme ed., Sirey, 2006, p.110.

[8] Potrivit legii, organele de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea de cercetare penală, în mod nemijlocit, sub conducerea şi supravegherea procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile acestuia.

[9] Potrivit art.45 alin.1 din Codul de procedură civilă, Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. Astfel, Legea contenciosului administrativ, nr.554/2004, prevede că atunci când Ministerul Public apreciază că, prin excesul de putere, concretizat în emiterea unui act administrativ normativ, se vatămă  un interes public, va sesiza instanţa de contencios administrativ competentă de la sediul autorităţii publice emitente. 

[10] Potrivit art.64 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. În procesele penale, la şedinţa de judecată, poate participa procurorul care a efectuat urmărirea penală sau alt procuror desemnat de conducătorul parchetului.

Potrivit art.45 alin.3 din Codul de procedură civilă, procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare faza a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Sunt cazuri expres prevăzute de lege când participarea procurorului la procesul civil este obligatorie, absenţa sa atrăgând nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate în aceste condiţii ( cererea privind punerea sub interdicţie a unei persoane, judecarea cererilor de expropriere, judecarea apelului sau recursului declarat în materia desenelor şi modelelor industriale etc. ). 

[11] În cazul recursului în interesul legii, legitimarea procesuală pentru promovarea acestuia revine numai  procurolului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.