În societatea modernă rolul de a înfăptui justiţia şi l-a asuma statul. Faptul că justiţia estze monopolul statului implică două consecinţe:
- nicio altă autoritate decât instanţele judecătoreşti legal instituite nu pot înfăptui justiţia, prin pronunţarea unor hotărâri care să se bucure de autoritatea lucrului judecat şi de forţă executorie. În acest sens, art.125 alin.1 din Constituţie prevede că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Csaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
- cealaltă consecinţă a principiului potrivit căruia justiţia este monopolul statului este aceea că statul este obligat să împartă justiţia atunci când se solicită acest lucru. Judecătorul care a fost învestit cu soluţionarea unei cereri nu poate refuza judecata, sub sancţiunea săvârşirii infracţiunii de denegare e dreptate. În acest sens art.3 C.civ. prevede că “judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Bineînţeles că este ideal ca judecătorul să soluţioneze cauza cu care a fost învestit, în temeiul unui text de lege al cărui conţiunt să fie neechivoc şi perfect aplicabil situaţiei de fapt ce caracterizează speţa însă, chiar dacă legea prezintă neclarităţi sau lacune, judecătorul este obligat să recurgă la interpretarea legii, iar în lipsă de text expres la analogia legii ori la analogia dreptului şi să rezolve cauza cu care a fost învestit.
O excepţie relativă de la principiul enunţat o reprezintă procedura arbitrajului. În acest caz, în temeiul unei convenţii arbitrale ce poate îmbrăca forma clauzei arbitrale sau a compromisului părţile decid de comun acord ca litigiul să fie deferit unor persoane particulare, numite arbitrii, înlăturând în acest fel competenţa instanţelor judecătoreşti. Concluzia că arbitrajul reprezintă numai o excepţia relativă de la principiul conform căruia justiţia este monopol al statului este fundamentată pe două argumente:
- nu toate litigiile sunt arbitrabile. În principiu, pot fi supuse arbitrajului numai litigiile patrimoniale susceptibile de a fi soluţionate pe calea unei tranzacţii. Uneori legea stabileşte că anumite litigii sunt în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
- chiar dacă hotărârea arbitrală este obligatorie pentru părţi, în cazul în care partea ce a pierdut procesul nu execută de bună-voie hotărârea, recurgerea la executarea silită poate fi realizată numai prin învestirea cu formulă executorie a hotărârii arbitrale. Or, procedura învestirii cu formulă executorie este în competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti care ar fi fost competentă să judece litigiul în lipsa unei convenţii arbitrale.