Drept

Caracteristic puterii judecătoreşti este că aceasta se pronunţă pe cale de reglementare, edictând reguli generale şi abstracte. Judecătorul realizează o aplicare concretă a legii în scopul soluţionării unui litigiu determinat. Legiuitorul acţionează de o manieră diferită, edictând norme cu caracter general şi abstract care nu sunt menite să reglementeze caazuri particulare ci raporturi şi situaţii viitoare nedeterminate.

Echilibrul dintre cele două puteri se poate sintetiza în aceea că puterea judecătorească nu poate interveni in mod direct asupra puterii legislative iar aceasta din urmă nu poate interveni în activitatea de judecată.

Supunerea judecătorului faţă de lege este un principiu fundamental în funcţionarea puterilor în stat. Judecătorul nu poate împiedica aplicarea legii şi nu o poate modifica chiar dacă concepţiile sale juridice îl conduc către ale soluţii decât cele impuse de legiuitor. În acest sens, art.124 din Constituţie prevede că justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi judecătorii se supun numai legii[1].

La prima facia, raportul dintre cele două puteri nu ridică probleme sub aspectul delimitării atribuţiilor acestora. Totuşi ce va face judecătorul dacă va constata că legea nu reglementează o situaţie care s-a invit în practică şi soluţionarea căreia este învestit ori apreciază că legea nu este în acord cu prevederile constituţionale sau cum se cerifică caracteristica activităţii judiciare de a se pronunţa la speţă atunci când Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte în general şi cu caracter obligatioriu pentru toate instanţele modul în care trebuie interpretat un text legal ? Câteva precizări sunt necesare pentru a marca mai bine limitele puterii judecătoreşti în raport cu puterea legislativă, încălcarea acestor limite reprezentând un exces de putere[2] din partea judecătorului:  

1. În acest sens, art.4 C.civ. prevede că judecătorul nu se poate pronunţa prin dispoziţii generale sau pe cale de reglementare. Au fost însă semnalate cazuri în care chiar legiuitiorul a fost acela care, printr-o lege lacunară, a pus pe judecători în faţa dilemei de a refuza judecata sau de a da o anume reglementare unei situaţii tratată de către legiuitor de o modalitate ambiguă. Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr.189/2006[3] s-a declarat necostituţionalitatea art.20 alin.1 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ[4] Curtea Constituţională apreciind că textul legal era acela care îi punea pe judecători în situaţia să adauge la lege, prin stabilirea cazurilor, condiţiilor şi părţilor faţă de care termenul de recurs în care poate fi atacată hotărârea primei instanţe curge de la pronunţare sau de la comunicare. Curtea a apreciat că redactarea textului legal constrânge judecătorul să stabilească el însuşi, pe cale jurisprudenţială în afara legii, substituindu-se legiuitorului relulile necesare pentru a se pronunţa asupra recursului.
2. Judecătorul nu poate să refuze aplicarea legii pe motivul că aceasta ar fi imperfectă. Art.3 C.civ. sancţionează penal, pentru denegare de dreptate[5], judecătorul care refuză judecata pe motiv că legea nu reglementează un anumit aspect sau pe motiv că este neîndestulatoare sau întunecată. În aceste cazuri judecătorul trebuie să facă apel la normele generale din materia respectivă iar în cazul în care nici acestea nu există, la principiile de drept, analogia cu alte situaţii asemănătoare sau chair analogia dreptului.
3. Judecătorul este obligat să soluţioneze cauza dedusă judecăţii potrivit legilor aplicabile iar nu potrivit principiului echităţii, în afară de situaţia în care, în materia arbitrajului, părţile ar solicita judecata în echitate[6].
4. Judecătorul nu încalcă principiul separaţiei puterilor în stat interpretând legea atunci când ea este obscură sau ambiguă, deoarece face acest lucru tocmai pentru a determina voinţa reală a legiuitorului. Este adevărat că judecătorul nu creează legea, ci numai o aplică la un caz concret dar nu este vorba de o aplicare automată. Judecătorul poate interpreta legea realizând un echilibru între litera şi spiritul acesteia. De cele mai multe ori judecătorul este obligat să interpreteze textul de lege şi să îl adapteze la ipoteze pe care legiuitorul nu şi le-a imaginat dar care au apărut în cazuistica sa. Chiar Curtea Constituţională a admis că legiuitorul poate fi uneori mai restrictiv, obligând pe judecător să fie mai apropiat de lege, dar poate prefera, ţinând seama de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare mai generală a legii, fără a intra în detalii, impunând judecătorului să determine semnificaţia concretă în raport cu datele speţei pe care o soluţionează[7].
5. În activitatea de înfăptuire a justiţiei, judecătorul nu este ţinut de precedentele soluţii adoptate de instanţele judecătoreşti în alte speţe similare, soluţia sa urmând a se raporta numai la textele legale aplicabile cauzei. În dreptul nostru, bazat pe tradiţia romano-germanică precedentul judiciar nu reprezintă izvor de drept, motiv pentru care autoritatea ce emană dintr-o jurisprudenţă creată în legătură cu o anumită situaţie juridică nu poate sta la baza motivării unei hotărâri judecătoreşti. Pentru asigurarea unei unităţi de jurisprudenţă pe întreg teritoriul ţării, Înalta Curte de Casaţie are dreptul ca pe calea recursului în interesul legii să stabilească asupra modului de interpretare a legii în cazul unor chestiuni de drept ce au primit soluţii diferite din partea instanţelor judecătoreşti. Dezlegarea dată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra problemelor de drept rezolvate este obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti. Această prevedere a condus pe unii autori la ideea că jurisprudenţa ar constitui un izvor subsidiar de drept sau izvor indirect de drept[8]. Apreciez că obligativitatea soluţiilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie în Secţii Unite în scopul asigurării unei interpretări unitare a legii în acele cazuri în care instanţele au pronunţat soluţii diferite nu este de natură să conducă la concluzia că jurisprudenţa ar fi izvor de drept şi nici să pună în pericol bazele continentale ale sistemului nostru de drept[9]. Este de observat în cazul recursului în interesul legii, instanţa supremă nu face decât să interpreteze legea atunci când a fost sesizată că în legătură cu aplicarea acesteia instanţele judecătoreşti au pronunţat soluţii diferite. Instanţa supremă nu intervine asupra legii şi nu efectuează o corectare a acesteia, adică nu dispune contra legem şi nici extra legem. Obligativitatea dezlegării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prinvinţa chestiunilor de drept pe calea recursului în interesul legii nu afectează principiul potrivit căruia judecătorii nu sunt ţinut de precedent ci aplică numai legea în fiecare caz în parte. Recursul în interesul legii nu vizează un caz anume ci numai un mod unitar de interpretare a unui text de lege. Judecătorul este ţinut numai de modul de interpretare considerat a fi corect de către judecătorii instanţei supreme dar sunt liberi ca, în raport de acest mod de interpretare, să aprecieze în fiecare caz în parte aplicarea respectivului text legal în funcţie de situaţia de fapt şi de drept ce caracterizează speţa respectivă[10]. Recent, pornind de la două decizii date în recursuri în interesul legii de către instanţa supremă[11], Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul existenţei unui conflict conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlament şi Guvern, pe de altă parte. S-a aprecita că în exercitarea atribuţiilor prevăzute de articolul 126 alineatul 3 din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de articolul 1 alineatul 4 din Constituţia României însă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora.
6. Judecătorul nu poate să se pronunţe în legătură cu constituţionalitatea unui text de lege. Aceasta revine în competenţa Curţii Constituţionale. Potrivit art.146 lit.d din Constituţie, Curtea Constituţională se pronunţă asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial[12].
7. Judecătorul are dreptul să verifice în mod direct dacă legea română este în concordanţă cu tratatele internaţionale privind drepturi fundamentale ale omului la care România este parte, în caz contrar urmând a prevala acestea din urmă. Dacă însă se invoca necostituţionalitatea prevederilor unui tratat sau altor acorduri internaţionale numai Curtea Constituţională este competentă să se pronunţe, conform art.146 pct.b din Constituţie.
8. Judecătorul are dreptul să verifice în mod direct concordanţa dintre legea română şi o reglementare europeană care se impune cu precădere.

Legislativul nu poate soluţiona aspecte cu caracter litigios intervenite în societate şi nici nu are dreptul să intervină în actul de înfăptuire a justiţiei[13].

În general, procesele au ca obiect recunoaşterea unor drepturi preexistente sesizării instanţelor, astfel încât apariţia unei noi legi în cursul soluţionării litigiului nu ar trebui să aibă influenţă asupra soluţiei judecătorului. Aceasta se va raporta va situaţia de drept aplicabilă litigiului fără a se putea folosi de legile intrate în vigoare în cursul procesului astfel că legiuitorul nu va putea să influenţeze soluţiile prin exercitarea propriei atribuţii de legiferare.[14]. Potrivit Constituţiei legile nu retroactivează, în afară de legea contravenţională sau penală mai favorabilă. În acest context trebuie amintit că nu sunt acceptate nici legile interpretative sau legile de validare în măsura în care prin acestea s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat.

            În mod cu totul excepţional legislativul poate influenţa activitatea de înfăptuire a justiţiei:

1. Amnistia conduce la stingerea procesului penal şi chiar a pedepsei pronunţate de instanţa de judecată.
2. Avizul dat de Camera Deputaţilor în cazul cererii procurorilor de a începe urmărirea împotriva unui parlamentar[15]. Acest aviz a creat vii dezbateri în ultima perioadă, atât societatea civilă cât şi reprezentanţi ai puterii executive afirmând în nenumărate rândurio că Parlamentul se foloseşte de textele ce reglementează imunitatea pentru a proteja pe unii parlamentari de începerea urmării penale împotriva lor. Nu doresc să comentez situaţii concrete ivite în practică deoarece analiza lor chiar şi strict doctrinară ar putea să capete conotaţii de ordin politic. În plus, febra evenimentelor nu a trecut iar o poziţie tranşantă în legătură cu aceste cazuri ar putea fi catalogată imediat drept atitudine politică. Cu toate acestea discuţiile aprinse pe această temă şi implicarea în aceste discuţii a persoanelor care, deşi formatori de opinie, sunt total profani în legătură cu ştiinţa dreptului, obligă la unele precizări. În primul rând trebuie recunoscut că avizul cerut Camerei reprezintă un amestec direct şi evident în activitatea judiciară, rezultatul fiind acela ca pe durata mandatului parlamentarul nu poate fi urmărit penal pentru orice fel de fapte care nu au nicio legătură cu activitatea politică. În al doilea rând, trebuie menţionat că această imixtiune a fost acceptată în mai multe regimuri cu democraţie consolidată, fiind apreciat că reprezintă o garanţie a exercitării mandatului şi nu un privilegiu al persoanei. În al treilea rând, imunitatea stabilită la nivel constituţional nu împiedică activitatea organelor de cercetare sau urmărire penală ci numai măsuri care afectează liberatatea sau inviolabilitatea parlamentarului, respectiv reţinerea, arestarea sau percheziţia. În ultimul rând, imunitatatea în forma consacrată de Constituţie este regula iar ridicarea imunităţii reprezintă o masura de excepţie iar nu invers, ceea ce presupune că pentru admiterea ridicării imunităţii trebuie să existe motive serioase iar nu simple bănuieli. În acest context s-a arătat şi că soluţia revocării măsurii reţinerii de către puterea legiuitoare se înscrie în spiritul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, astfel că în situaţia în care puterea judecătorească devine abuzivă, invetând infracţiuni flagrante pentru a putea fi arestaţi parlamentarii, Parlamentul să aibă pârghia constituţională prin care să stabilească echilibrul în mecanismul statal[16].
3. Nu este de neglijat influenţa pe care legislativul o are asupra puterii judecătoreşti prin faptul că el este cel organizează în totalitate sistemul judiciar ( cu limitările determinate de principiile cuprinse în Constituţie şi în tratate sau convenţii internaţionale la care România este parte ) şi cel care aprobă bugetul de stat în care este inclusă să suma de urmează a se repartiza instanţelor judecătoreşti. Administrarea sumei stabilite prin bugetul anual se afce deocamdată de către Ministerul Justiţiei, ca ordonator principal de credit. Desigur că influenţa în acest mod este indirectă şi desprinsă de o cauză concretă. Cu toate acestea nu trebuie ignorat faptul că independenţa justiţiei poate fi afectată de factorul material, aşa cum voi arăta în prezenta lucrare. Aici intervine ceea ce doctrina a desemnat ca fiind marele paradox al judecătorului, el fiind chemat să controleze celelalte puteri dar depinzând totodată de ele.

[1] Era consacrată şi formularea conform căreia judecătorii se supun propriei constiiţe şi legii. Am arătat că uneori constiinţa judecătorului ar putea să intre în contradicţie cu prevederile legale în măsura în care ar considera că legea este injustă sau inechitabilă. Judecătorul nu poate însă ignora un text legal pentru aceste motive, urmând a se supune dispoziţiilor legale indiferent de opinia sa personală în asupra modului în care o situaţie juridică ar fi trebuit reglementată. Numai legea este cea care consacră comportamentul pertsoanelor fizice şi juridice în circuitul civil şi în sfera publică – V.M. Ciobanu, Constituţia, p.1218.

[2] Prin exces de putere din partea judecătorului se înţelege depăşirea de către acesta a atribuţiilor conferite prin legi, incursiunea în domeniul altor puteri în dauna ordinii constituţionale – C.Hamangiu, R.Hutschneker, G.Iuliu, op.cit., p 299. În prezent excesul de putere este sancţionat de art.304 pct.4 C.proc.civ., hotărârea judecătoarescă pronunţată în asemenea condiţii fiind supusă casării. A se vedea şi T.Pop, Conţinutul sintagmei ,, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti ’’, în Dreptul nr.10/1996, p.34-42.

[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.307 din 5 aprilie 2006.

[4] Art.20 alin.1: ,, Hotărârea pronunţată în prima instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare ori de la comunicare. ’’

[5] Pentru sensul noţiunii de denegare de dreptate a se vedea P.Perju, Probleme de drept civil şi procesual civil în practica secţiei civile şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dreptul nr.7/2007 p.230-232.

[6] În materia arbitrajului se acceptă că ambele părţi pot stabili în mod expres ca litigiul să fie soluţionat de arbitrii prin apelarea la echitate. Aceasta nu elimină însă aplicare normelor de drept de ordine publică. Despre arbitrajul în echitate a se vedea G.Dănăilă, Procedura arbitrală, Ed.Universul juridic, Bucureşti, 2006, p.38-40.

[7] A se vedea V.M.Ciobanu, în Constituţia, p.1225 şi deciziile Curţii Constituţionale citate. Autorul apreciază că deşi judecătorii pot interpreta legea, independenţa lor nu trebuie să degenereze în guvernarea de către judecători, prin substituirea lor Paralamentului.

[8] E.Albu, Rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii, în CJ nr.5/2005, p.58 urm.

[9] În acelaşi sens a se vedea Curtea Constituţională, decizia nr. 93/2000 publicată în Monitorul Oficial al României nr.444 din 8 septembrie 2000. Curtea a reţinut că deciziile pronunţate în recursuri în interesul legii, chiar dacă sunt obligatorii, nu reprezintă o atribuţie care vizează domeniul legiferării şi nu pot fi cpnsiderate izvor de drept ăn sesnsul obişnuit al acestui concept.

[10] Pentru o analiză a implicaţiilor recursului în interesul legii asupra limitelor în care se manifestă puterea judecătorească, a se vedea Cr.E.Alexe, Judecătorul în procesul civil, între rol activ şi arbitrar, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2008, Vol.I, p.29-39. Autoarea susţine necesitatea unei interpretări unitare a legii în acele ascpecte controversate care generează soluţii diferite în practica instanţelor dar susţine că soluţiile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie în asemenea cazuri să nu aibă character obligatoriu ci să se impună prin forţa argumentelor şi poziţia pe care instanţa supremă o ocupă în cadrul sistemului judecătoresc.

[11] Prin Decizia nr. 36/2007 Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie a admis recursul în interesul legii statuând că „Dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I pct. 32 din O.G. nr. 83/2000, art. 50 din O.U.G. nr. 177/2002 şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 160/2000 se interpretează în sensul că: judecătorii, procurorii şi ceilalţi magistraţi, precum şi persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României beneficiau şi de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege.” … „înlăturarea oricărui tratament discriminatoriu, care ar contraveni atât principiului egalităţii în drepturi, instituit prin art. 16 din Constituţia României, republicată, cât şi dispoziţiilor privind interzicerea discriminării cuprinse în art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”, având în vedere că „A considera că puteau beneficia de dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 50/1996 numai salariaţii din categoria personalului auxiliar, iar nu şi magistraţii, ar însemna să se încalce principiul egalităţii în drepturi, ceea ce ar face incidente dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.” În cererea sa îndreptată Curţii Constituţionale, Preşedintele României a arătata că trebuie constatat că în cazul magistraţilor, sporurile au fost incluse în indemnizaţia stabilită prin act normativ distinctşi că în prezent, pe această cale, acest corp profesional ajunge să beneficieze de două ori de spor, o dată încorporat în indemnizaţie şi a doua oară ca spor distinct. Preşedintele României a mai arătat că argumentul legat de discriminare nu-şi găseşte justificarea obiectivă întrucât între cele două categorii profesionale există mari diferenţe, iar legiuitorul poate să creeze regimuri diferite pentru categoriile profesionale aflate în situaţii diferite. De asemenea, prin Decizia nr. 21/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la recursul în interesul legii referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, s-a constatat că „judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică (…) şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001”. Cu toate că art. I pct. 42 din O.G. nr. 83/2000 abroga expres prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996, care reglementau acest drept, în motivarea deciziei sale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „prin emiterea O.G. nr. 83/2000 au fost depăşite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituţia României.”  Instanţa Supremă a mai arătat că „(…) verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecătoreşti. (…) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţele judecătoreşti pot să se pronunţe asupra regularităţii actului de abrogare şi a aplicabilităţii în continuare a normei abrogate în condiţiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în recursul cu a cărui soluţionare a fost corect învestită.” În cererea sa îndreptată Curţii Constituţionale, Preşedintele României a arătat că ,, trebuie observat că şi chiar dacă Guvernul nu era abilitat expres să abroge un act normativ, totuşi, Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 a fost aprobată de Parlamentul României prin Legea nr. 334/2001, eventualele lipsuri fiind complinite astfel.’’ În esenţă, solicitarea Preşedintelui României se întemeiază pe ideea că în activitatea de interpretare a legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi depăşit limitele puterii judecătoreşti şi ar fi creat extra legem un sistem paralel de salarizare şi că orice interpretare care conduce la înfăptuirea competenţelor constituţionale exclusive ce aparţin altei autorităţi publice, astfel cum sunt acestea precizate în Titlul III din Constituţia României, dă naşterea unui conflict juridic de natură constituţională între respectivele autorităţi.

[12] Dacă în faţa unei instanţe a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a unei legi ori ordonanţe, instanţa nu se poate pronunţa asupra acesteia, ci va trimite excepţia Curţii Constituţionale.

[13] Comisiile de achetă parlamentare dau verdicte politice şi nu au nici o semnificaţie de ordin juric sau un caracter obligatoriu pentru părţi sau autorităţi. Nici procedura de ridicare a imunităţii parlamentare nu implică o cercetare a procesului şi nu constituie un verdict asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei celui implicat, fiind un instrument exclusiv politic.

[14] Principiul neretroactivităţii legii, consacrat de Constituţi în art.15, este foarte bine sintetizat în art.4 din Noul Cod civil, conform căruia ,, legea civilă nu are putere retroactivă; ea nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice anterior constituite, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice anterior stinse. De asemenea, legea nouă nu modifică şi nici nu desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau aflate în curs de realizare. ’’

[15] Potrivit art.72 din Constituţia României ,, Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascularea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.’’

[16] I.Muraru, în Constituţia, p.681.