Drept

Noţiunea de magistratură şi magistrat.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr.303/2004, în forma iniţială, din corpul magistraţilor făceau parte judecătorii, procurorii, constituiţi în parchete şi magistraţii – asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Potrivit aceloraşi dispoziţii era asimilat magistraţilor, pe durata funcţiei, personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, din Institutul Naţional de Criminologie şi din Institutul Naţional al Magistraturii.

În prezent Legea nr.303/2004 evită să atribuie în mod explicit calitatea de magistrat unei categorii profesionale şi se limitează a opera cu noţiunea de magistratură. Astfel, legiuitorul defineşte magistratura ca fiind activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Modificarea legislativă pare mai mult formală din moment ce activitatea definită drept magistratură este în continuare  atribuită judecătorilor şi procurorilor, adică aceleaşi categorii cărora, în forma iniţială, legea le conferea calitatea de magistrat. Prin urmare, nu se poate aprecia că în prezent ar fi o greşală terminologică dacă ne-am referi la judecători şi procurori desemnându-i prin noţiunea generică de magistraţi.

Capitolul 1.

Cariera judecătorilor şi procurorilor.

Secţiunea 1. Admiterea în magistratură. Formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor.

            Modalitatea de recrutare a judecătorilor şi procurorilor are în mod cert o influenţă asupra independenţei personale a acestor. Există eforturi în mai toate statele de a găsi un sistem optim de recrutare a magistraţilor care să garanteze independenţa acestora şi totodată să asigure formarea unui corp profesional de elită. Dreptul comparat cunoaşte mai multe sisteme de recrutare şi învestire a magistraţilor:

1. numirea magistraţilor de către organele puterii executive. Sistemul este criticat pe motiv că ar afecta independenţa personală a magistratului astfel numit, prezumându-se o anumită obedienţă faţă de puterea care l-a numit în funcţie. Sistemul se aplică însă cu anumite standarde impuse în ce priveşte selecţionarea magistraţilor astfel că în general puterea executivă nu dispune de un drept discreţionar în actul de numire.
2. Alegerea magistraţilor este un sistem ce prezintă avantajul înlăturării pricolului de aservire a magistraţilor puterii executive. În schimb, critica acestui sistem are la bază argumentul correct că alegătorii nu au expertiza necesară pentru a aprecia capacităţile de bun magistrat al candidatului, de multe ori alegerea fiind bazată pe elemente ce exced calităţilor profesionale ale acestuia.
3. Recrutarea chiar de către corpul magistraţilor are avantajul că înlătură posibilitatea aservirii magistraţilor faţă de alte puteri ale statului şi asigură numirea pe criterii profesionale. Se reproşază acestui sistem că generează formarea unei caste a magistraţilor.

Sistemul nostru este unul mixt. Competenţele în privinţa recrutării judecătorilor şi procurorilor sunt îndeplinite de către Consiliului Superior al Magistraturii, organism ce poate fi considerat ca aparţinând corpului magistraţilor. Numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor stagiari, este realizată de Preşedintele României dar numai la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Sistemul adoptat acorda intaietate Consiliului Superior al Magistraturii, care este competent in ce priveste impunerea criteriilor de pregatire profesionala avute in vedere la selectarea judecatorilor si procurorilor, actul de numire fiind conditionat de propunerea formulata de Consiliul Superior al Magistraturii.

Sistemul adoptat acorda intaietate organului profesional si in cazul unui conflict cu reprezentantul puterii executive in privinta numirii in functie a judecatorilor sau procurorilor. Astfel, Presedintele Romaniei poate refuza o singura data numirea judecatorilor si procurorilor propusi de catre Consiliul Superior al Magistraturii. Refuzul trebuie  sa fie motivat. In aceasta situatie, daca Consiliul Superior al Magistraturii sustine propunerea initiala, trebuie sa motive optiunea sa iar seful executivului este obligat sa procedeze la numire, actul sau devenind unul formal.

Recrutarea judecătorilor şi procurorilor se face, in principiu, prin concurs.

Exista doua modalitati de recrutare a judecatorilor si procurorilor:

1. recrutarea şi formarea profesională iniţială în vederea ocupării funcţiei de judecator sau procuror prin absolvirea cursurilor Institutului Naţional al Magistraturii;
2. recrutarea directa, prin primirea in magistratura a persoanelor cu vechime in alte profesii juridice.
3. Recrutarea prin admiterea urmata de formarea profesionala in cadrul Institutului National al Magistraturii constituie sau ar trebui sa constituie mijlocul principal pentru formarea corpului de magistrati.

Admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii se face pe bază de concurs[1]. Consiliul Superior al Magistraturii stabileste in fiecare an numarul de cursanti in functie de numarul de posturi vacante de judecatori si procurori.

La concursul organizat in vederea admiterii la Institutul National al Magistraturii care se poate înscrise persoana care are cetăţenie română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu, este licenţiată în drept, nu are antecedente penale, nu are cazier fiscal şi se bucură de o bună reputaţie, cunoaşte limba română şi este aptă din punct de vedere medical şi psihologic pentru exercitarea funcţiei de magistrat[2].

Cursanţii Institutului Naţional al Magistraturii au calitatea de auditori de justiţie. Durata cursurilor de formare profesională a auditorilor de justiţie este de 2 ani. După primul an de cursuri, auditorii de justiţie vor opta, în ordinea mediilor şi în raport de numărul posturilor, pentru funcţia de judecător sau procuror.

În perioada cursurilor, auditorii de justiţie efectuează stagii de practică în cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, asistă la şedinţele de judecată şi la activitatea de urmărire penală, pentru a cunoaşte în mod direct activităţile pe care le desfăşoară magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate.

Programul de formare profesională a auditorilor de justiţie se aprobă de Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al Magistraturii.

După încheierea cursurilor în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, auditorii de justiţie susţin un examen de absolvire ce constă în probe teoretice şi practice  prin care se verifică însuşirea cunoştinţelor necesare exercitării funcţiei de judecător sau procuror[3].

Perioada în care o persoană a avut calitatea de auditor de justiţie, dacă a promovat examenul de absolvire, constituie vechime în magistratură.

Auditorii de justiţie care promovează examenul de absolvire vor fi numiţi, de regulă, în funcţiile pentru care au optat după primul an de cursuri. Auditorii de justiţie care nu promovează examenul de absolvire se pot prezenta încă o dată pentru susţinerea acestuia la următoarea sesiune. În cazul în care auditorul de justiţie nu se prezintă, în mod nejustificat, la examen sau nu promovează examenul nici în a doua sesiune, el nu poate fi numit magistrat şi va fi obligat să restituie indemnizaţia[4] şi cheltuielile de şcolarizare.

Absolventii Institutului National al Magistraturii sunt obligati sa indeplineasca functia de judecator sau procuror timp de 6 ani. In cazul in care va fi eliberat din functie inainte de aceasta perioada la initiativa sa ori din motive imputabile, ii revine obligatia de a restitui bursa de auditor de justitie si cheltuielile de scolarizare efectuate cu formarea sa, proportional cu perioada ramasa pana la implinirea termenului de 6 ani.

1. În mod exepţional, pot fi numiţi în magistratură, pe bază de concurs, cei care au indeplinit functia de judecator, procuror, magistrat – asistent la Inalta Curte de Casatie si Justitie, care si-au incetat activitatea din motive neimputabile, personalul de specialitate juridică din Ministerul Justitiei, din Ministerul Public, din Consiliul Superior al Magistraturii, din Institutul National al Magistraturii si din Institutul National de Criminologie, precum şi avocaţii, notarii, asistenţii judiciari, consilierii juridici, persoanele care au îndeplinit funcţii de specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi sau al Consiliului Legislativ, cadrele didactice din invatamantul juridic superior acreditat, cu o vechime de specialitate de cel puţin 5 ani.

Exista posibilitatea cu totul exceptionala de a se accede in magistratura fara concurs in cazul unor persoane care au indeplinit functii ce ii recomanda ca avand o pregatire profesionala compatibila cu calitatea de judecator sau procuror. Legea le enumera in mod limitativ:

• cei care au indeplinit functia de judecator sau procuror cel putin 10 ani si care s-au incetat activitatea din motive neimputabile[5]. Acestia pot fi numiti la instante sau parchete de acelasi grad cu cele la care au functionat, cu exceptia Inaltei Curti de Casatie si Justitie;
• cei care au indeplinit functia de magistrat-asistent la Inalta Curte de Casatie si Justitie cel putin 10 ani si care s-au incetat activitatea din motive neimputabile[6]. Ei pot fi numit la judecatorii sau parchetele de pe langa aceste instante.

In cazul acestor categoriilor de pesoane enumerate anterior, accesul in magistratura se face in baza unui interviu sustinut in fata sectiei corespunzatoare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

In privinta tuturor persoanelor care acced in magistratura in alt mod decat formarea initiala in cadrul Institutului National al Magistraturii, se instituie obligatia legala de a urma un curs de formare profesionala in cadrul Institutului National al Magistraturii pe o perioada de 6 luni. Cursul are menirea de a face posibila asimilarea unor constistinte ce tin de specificul activitatii de judecator sau procuror dar si cunoasterea elementelor de  drept comunitar. Dupa efectuarea cursului, persoanele care au fost primite in magistartura fara examen sunt obligate sa sustina un examen pentru verificarea cunostintelor. Nepromovarea acestui examen atrage eliberarea din functia de judecator sau procuror si obligatia de a restitui indemnizatiile primite pe perioada cursurilor.  

Legea crează un statut special judecatorilor Curtii Constitutionale care, la data numirii, aveau functia de judecator sau procuror. La incetarea mandatului la Curtea Constitutionala, acestia au dreptul sa revina la postul detinut anterior.

Secţiunea 2. Judecătorii şi procurorii stagiari.

Judecătorii şi procurorii stagiari sunt numiţi în funcţie de către Consiliul Superior al Magistraturii, pe baza mediei generale, obţinută prin însumarea celor 3 medii  de la sfârşitul fiecărui an de studiu şi de la examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii. Aceştia nu pot funcţiona decât la judecătorii sau la parchetele de pe lângă acestea.

Durata stagiului este de 1 an. În această perioadă judecătorii şi procurorii stagiari sunt obligaţi să continue formarea profesională, sub coordonarea unui judecător sau procuror desemnat de preşedintele judecătoriei sau, după caz, de prim-procurorul parchetului de pe lângă această instanţă.

În ce priveşte competenţa funcţională, judecătorii stagiari vor putea să ia parte la activitatea de judecată dar numai în următoarele cazuri:

10. judecătorii stagiari – cererile privind pensiile de întreţinere, cererile privind înregistrările şi rectificările în registrele de stare civilă, cererile privind popririle, învestirea cu formulă executorie şi luarea unor măsuri asigurătorii; litigiile patrimoniale având ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unui bun, în cazul în care valoarea obiectului litigiului nu depăşeşte 10.000 RON; plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenţie şi de aplicare a sancţiunilor contravenţionale; somaţia de plată, reabilitarea; constatarea intervenirii amnistiei ori graţierii; infracţiunile în legătură cu care se sesizează direct instanţa judecătorească.
11. procurorii stagiari – au dreptul să pună concluzii în instanţă, să efectueze şi să semneze acte procedurale, sub coordonarea unui procuror care se bucură de stabilitate. Soluţiile procurorilor stagiari sunt contrasemnate de procurorii care îi coordonează.

După parcurgerea perioadei de stagiu, judecătorii şi procurorii stagiari sunt obligaţi să se prezinte la examenul de capacitate. În cazul în care magistratul stagiar este respins la examenul de capacitate, este obligat să se înscrie la sesiunea următoare. Lipsa nejustificată de la examenul de capacitate sau respingerea la două sesiuni atrage pierderea calităţii de judecător sau procuror stagiar. Dacă absenţa de la examen este datorată unor motive justificate, se poate susţine examenul dacă de la încheierea stagiului până la data fixată pentru examen nu au trecut mai mult de 2 ani, în caz contrar, persoana în cauză trebuind să efectueze din nou stagiu prevăzut de lege.

Examenul de capacitate se organizează anual de către Consiliul Superior al Magistarturii, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii.

Conţinutul examenului de capacitate, constând în verificarea conoştinţelor teoretice şi practice prin probe scrise şi orale, este stabilit de Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor: probele cu caracter teoretic au ca obiect fundamentele constituţionale ale statului de drept, instituţiile de bază ale dreptului, organizarea judiciară şi Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor iar probele cu caracter practic constau în soluţionarea de speţe şi întocmirea de acte judiciare, distincte pentru procurori şi judecători, în funcţie de specificul activităţii acestora.

Comisiile de examinare sunt numite de către Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al Magistarturii şi sunt compuse, pentru judecători - din judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecători de la curţile de apel, formatori de la Institutul Naţional al Magistraturii şi pentru procurori – din procurori de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurori de la parchetele de pe lângă curţile de apel şi formatori de la Institutul Naţional al Magistraturii. În ce priveşte disciplinele care formează obiectul examinării, acestea se determină prin Regulamentul de organizare a examenului de capacitate, elaborat de Consiliul Superior al Magistraturii. Acelaşi Regulament stabileşte şi media minimă de promovare a examenului.

După validarea examenului de capacitate de către Consiliul Superior al Magistraturii[7], prin grija acestui organism, se publică în Monitorul Oficial şi se afişază la sediile instanţelor şi parchetelor lista posturilor vacante de la judecătorii şi parchetele de pe lângă aceste instanţe. Candidaţii declaraţi admişi la examenul de capacitate au dreptul, în ordinea mediilor, să-şi aleagă posturile în termen de 15 zile de la publicarea acestora în Monitorul Oficial al României[8]. Alegerea este supusă regulii conform căreia judecătorii stagiari pot opta numai pentru posturi de judecători, iar procurorii stagiari numai pentru posturi de procurori. Candidaţilor care nu au optat în termenul legal li se propune, din oficiu, un post de către Consiliul Superior al Magistraturii. Refuzul de a accepta propunerea este considerat demisie.

Secţiunea 3. Numirea, promovarea, delegarea, detaşarea şi transferul judecătorilor şi procurorilor.

3.1. Numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor.

Judecătorii inamovibili şi procurorii, care se bucură de stabilitate, sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.

Înainte de a începe să-şi exercite funcţia, cu ocazia citirii actului de numire, judecătorii şi procurorii depun jurământ în faţa magistraţilor instanţei sau ai parchetului la carea a fost numit. Jurământul se depune în forma solemnă prevăzută de art.34 alin.1 din legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Nedepunerea jurământului atrage, de drept, nulitatea numirii în funcţie. Actele efectuate de magistrat înainte de depunerea jurământului sunt nule[9].

3.2. Promovarea şi numirea în funcţii de conducere a judecătorilor şi procurorilor.

3.2.1. Promovarea judecătorilor şi procurorilor în funcţii de execuţie la tribunale, curţi de apel şi la parchete.

Promovarea magistraţilor în funcţii de execuţie se face numai prin concurs organizat la nivel naţional de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii, în limita posturilor vacante existente la instanţe şi parchete.

Promovarea magistraţilor se face numai cu consimţământul acestora.

Pentru a putea participa la concursul de promovare judecătorii sau procurorii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii a căror verificare revine Consiliului Superior al Magistraturii:

• în ultimii 3 ani înaintea concursului au avut calificativul ,, foarte bine ’’ şi n-au săvârşit abateri disciplinare;
• îndeplinesc următoarele condiţii de vechime: 5 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror[10], pentru promovarea la tribunal, tribunal specializat sau parchetele de pe lângă aceste instanţe; 6 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea la curţile de apel sau la parchetele de pe lângă aceste instanţe; 8 ani de vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Legea prevede şi posibilitatea promovării pe loc în limita numărului de locuri aprobat anual de Consiliul Superior al Magistraturii. În acest caz, magistraţii vor dobândi drepturile aferente funcţiei în care promovează dar nu vor fi obligaţi să schimbe instanţa la care au funcţionat înainte de promovare.

3.2.2. Numirea în funcţiile de conducere  din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel şi parchetelor.

Numirea în funcţiile de conducere la instanţele judecătoreşti şi parchete se face pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată, pe baza unui concurs sau examen organizat de Consiliul Superior al Magistraturii prin Institutul Naţional al Magistraturii.

Magistraţii care candidează la aceste funcţii trebuie să fi obţinut calificativul ,, foarte bine’’ la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi îndeplinesc următoarele condiţii de vechime în funcţia de magistrat:

• 5 ani în magistratură, pentru funcţia de preşedinte şi vicepreşedinte de judecătorie, prim-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie şi adjunct al acestuia;
• 6 ani în magistratură, pentru funcţia de preşedinte, vicepreşedinte şi preşedinte de secţie de tribunal sau tribunal specializat sau prim-procuror, adjunct al acestuia ori procuror şef de secţie la parchetele de pe lângă aceste instanţe;
• 8 ani în magistratură[11], pentru funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, preşedinte secţie la curtea de apel, procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel şi adjunct al acestuia, procuror şef de secţie al parchetului de pe lângă curtea de apel.

Nu pot fi numiţi în funcţii de conducere judecătorii sau procurorii care au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea ori cei care au un interes personal, ce influenţează sau ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor prevăzute de lege. Pentru îndeplinirea acestor două condiţii legea impune celor care participă la examenul sau concursul de numire într-o funcţie de conducere să dea o declaraţie pe propria răspundere din care să rezulte că nu au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nici nu au colaborat cu acestea, precum şi o declaraţie de interese. De asemenea, înainte de numirea în funcţie, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii verifică şi comunică, în 15 zile de la solicitarea Consiliului Superior al Magistraturii, dacă judecătorul sau procurorul în cauză a făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau a colaborat cu acestea.

Concursul sau examenul constă în prezentarea unui unui proiect referitor la exercitarea atributiilor specifice functiei de conducere si in probe scrise privind managementul, comunicarea, resursele umane, capacitatea candidatului de a lua decizii si de a-si asuma raspunderea, rezistenta la stres si un test psihologic.

3.2.3. Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi accesul la funcţiile de conducere din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Parchetului de pe lângă această instanţă.

Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face de către Consiliul Superior al Magistraturii pe baza unui raport consultativ întocmit de colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Îşi pot depune candidaturile pentru funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecătorii sau procurorii care îndeplinesc următoarele condiţii:

• au îndeplinit funcţia de judecător în ultimii 2 ani la tribunale sau curţi de apel[12];
• au obţinut calificativul foarte bine la ultima evaluare;
• nu au fost sancţionaţi disciplinar;
• s-au remarcat în activitatea profesională;
• au o vechime în funcţia de judecător sau procuror de cel puţin12 ani.

Preşedintele, vicepreşedintele şi preşedinţii de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt numiţi pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată, de către Preşedintele României, la propunerea Consiliul Superior al Magistraturii, dintre judecătorii acestei instanţe care au funcţionat la această instanţă cel puţin 2 ani. Preşedintele României nu poate refuza numirea în funcţiile de conducere arătate decât motivat, aducând la cunoştinţa Consiliului Superior al Magistraturii.

Revocarea din funcţiile de conducere ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pentru motivele expres prevăzute de lege[13]. Consiliul Superior al Magistraturii se poate sesiza din oficiu, la cererea unei treimi din numărul membrilor sau la cererea adunării generale a instanţei.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al D.I.I.C.O.T. şi adjunţii acestora, sunt numiţi pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată, de către Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror. Preşedintele poate refuza motivat numirea, aducând la cunoştinţa publicului motivele refuzului.

Cei care urmează a fi numiţi în aceste funcţii trebuie să îndeplinească şi condiţiile de necolaborare cu serviciile de informaţii şi inexistenţa intereselor care ar putea influenţa modul de exercitare a funcţiei, prevăzute în şi în cazul promovării în funcţii de conducere la celelalte instanţe sau parchete.

Revocarea din funcţie a procurorilor cu funcţiile de conducere arătate anterior se face de către Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru motive arătate la art. 51 alin.2 din Legea nr.303/2004.

Promovarea în celelalte funcţii de conducere în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, se face de către Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Durata numirii este de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată. Pentru numirea în aceste funcţii este este necesar ca procurorul să îndeplinească condiţiile de necolaborare cu serviciile de informaţii şi de inexistenţa a intereselor de natură să influenţeze modul de exercitare a funcţiei şi să aibe recomandarea conducătorului secţiei ori, după caz, direcţiei din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie, unde urmează să fie numit.

Revocarea din funcţie se poate face de către Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Motivele de revocare sunt aceleaşi ca şi în cazul celorlalte funcţii de conducere. Popunerea de revocare poate fi formulată din oficiu sau la sesizarea adunărilor generale sau a conducătorilor secţiilor sau al direcţiei din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

3.3. Delegarea, detaşarea şi transferul magistraţilor.

Toate cele trei instituţii au ca efect schimbarea, temporară sau definitivă, a instanţei sau parchetului ori chiar a specificului activităţii, motiv pentru care legiuitorul le abordează cu o corectă precauţie, necesară pentru a împiedica ca aplicarea concretă a acestora să nu degenereze în acte care să afecteze independenţa magistratului.

Caracteristica principală şi comună a celor trei instituţii o reprezintă faptul că măsurile ce le cuprind nu pot fi aplicate decât cu acordul magistratului în cauză.

3.3.1. Delegarea.

1. Delegarea judecătorilor se poate dispune în cazul în care o judecătorie, un tribunal sau un tribunal specializat nu poate funcţiona normal din cauza absenţei temporare a unor judecători, existenţei unor posturi vacante sau altor asemenea cauze.

Delegarea este un act ce poate interveni numai cu acordul judecătorilor.

În cazul judecătoriilor, tribunalelor şi tribunalelor specializate, delegarea se dispune de către preşedintele curţii de apel, la propunerea preşedintelui respectivei instanţe din circumscripţia acelei curţi de apel. În cazul curţilor de apel, delegarea se dispune de către secţia pentru judecători a Consiliul Superior al Magistraturii, la solicitarea preşedintelui respectivei curţi de apel.

1. În cazul procurorilor, aceştia pot fi delegaţi în interes de serviciu cu acordul scris al acestora, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În toate cazurile delegarea are un caracter esenţialmente temporar, putându-se dispune pe o perioadă de cel mult 90 de zile şi poate fi prelungită cu acordul magistratului cel mult 90 de zile într-un an.

Pe întrega perioadă a delegării, magistraţii beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcţia în care sunt delegaţi. În cazul în care salariul şi celelalte drepturi băneşti aferente funcţiei în care este delegat sunt inferioare, magistratul îşi păstrează indemnizaţia lunară şi celelalte drepturile băneşti.

3.3.2. Detaşarea.

Consiliul Superior al Magistraturii poate dispune detaşarea judecătorilor sau procurorilor, numai cu acordul scris al acestora, la alte instanţe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional al Magistraturii, Ministerul Justiţiei sau la unităţile subordonate acestuia ori la alte autorităţi publice, în orice funcţii, inclusive cele de demnitate publică numite, la solicitarea acestor instituţii.

Detaşarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 6 luni şi 3 ani şi poate fi prelungită, cu acordul scris al magistratului, pe o perioadă de până la 3 ani.

Pe toată durata detaşării, judecătorii şi procurorii îşi păstrează calitatea de judecător saau procuror şi beneficiază de toate drepturile funcţiei în care a fost detaşat. În cazul în care salariul şi celelalte drepturi băneşti aferente funcţiei în care este detaşat sunt inferioare, magistratul îşi păstrează indemnizaţia lunară şi celelalte drepturile băneşti.

Perioada în care este detaşat constituie vechime în funcţia de judecător sau procuror.

Delegarea şi detaşarea nu se pot face la instanţe sau parchete de nivel superior celor la care magistratul are dreptul să funcţioneze potrivit legii.

            3.3.3. Transferul.

Transferul magistraţilor de la o instanţă la altă instanţă sau de la un parchet la alt parchet ori la o instituţie publică se aprobă, la cererea celor în cauză, de Consiliul Superior al Magistraturii. La cererea motivată, judecătorii pot fi numiţi în funcţia de procuror, iar procurorii în funcţia de judecător, prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu respectarea condiţiilor de vechime impuse de legea de organizare judiciară. Rolul principal în cazul transferului îi revine, aşa cum era şi normal, Consiliului Superior al Magistraturii, deoarece pentru numirea în funcţiile de judecător sau procuror candidaţii vor susţine un interviu. Procurorii care urmează a fi numiţi în funcţia de judecători ca urmare a transferului vor susţine interviul în faţa secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii iar judecătorii care urmează a fi numiţi prin transfer în funcţia de procurori vor susţine interviul în faţa secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.

Secţiunea 4. Drepturile şi îndatoririle magistraţilor. Incompatibilităţi şi interdicţii.

Natura activităţii magistraţilor impune independenţă personală, un grad înalt de calificare, o răspundere mult peste limitele obişnuite în cazul funcţiilor publice şi, ceea ce este cel mai delicat, o anumită conduită socială care să corespundă aşteptărilor societăţii şi care să contribuie la încrederea mebrilor acesteia atât justiţie cât şi în persoana celor care contribuie la realizarea ei. Aceste aspecte stau la baza reglementării drepturilor şi obligaţiilor magistraţilor. Se va observa că sunt pe deplin justificate acele drepturi cu caracter patrimonial pe care magistraţii le au potrivit legii, deoarece numai în acest fel poate fi asigurată independenţa economică a acestora, fără de care ar fi iluzoriu orice discurs despre independenţa decizională a judecătorilor sau procurorilor. De asemenea, interdicţiile la care sunt constrânşi magistraţii, chiar dacă par a le impune obligaţii de conduită socială  ce depăşesc de multe ori pe cele impuse altor funcţii publice, sunt necesare pentru a asigura că încrederea societăţii în actul de justiţie nu ar fi afectată de percepţia comportamentului celor care compun corpul magistraţilor.

Sistemul de drepturi şi obligaţii ce revin magistraţilor este reglementat astfel încât să corespundă exigenţelor sporite pe care societatea le are faţă de cei care sunt chemaţi să realizeze actul de justiţie dar şi pentru acrea acestora un statut social compatibil cu responsabilităţile ce le revin.

4.1. Drepturile magistraţilor.

4.1.1. Noţiunea de inamovibilitate.

Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili. Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii.

Legea nu formulează o definiţie a noţiunii de inamovibilitate. În doctrină, inamovibilitatea a fost definită drept un complex de drepturi care asigură pe judecător că nu poate face obiectul unei măsuri individuale luate de puterea executivă în contra sa, în afară de cazurile expres prevăzute de lege. Astfel definită, inamovibilitatea apare ca o protecţie contra unui eventual arbitrariu din partea puterii executive, garantând serenitatea judecătorului.

Inamovibilitatea este atribuită numai judecătorilor. Se pare că principiul subordonării ierarhice, specific organizării Ministerului Public, a determinat în mod tradiţional[14] excluderea procurorilor de la beneficiu inamovibilităţii. Cu toate acestea, rolul deosebit pe care procurorul îl joacă în procesul de realizare a actului de justiţie şi măsurile destul de grave pe care are competenţa să le adopte sunt aspecte ce determină ca acesta să nu fie lăsat în voia capriciilor puterii executive. Astfel, deşi nu i se atribuie inamovibilitatea, în cazul procurorilor s-a creat un statut care împrumută unele drepturi cuprinse în conceptul de inamovibilitate ( în ce priveşte promovarea, delegarea, detaşarea, transferul, suspendarea şi încetarea din funcţie ). Acest statut a fost exprimat prin noţiunea de stabilitate în funcţie.

Se poate aprecia că inamovibilitatea este o garanţie a independenţei judecătorilor care se prezintă ca un drept complex din care decurg toate atributele relative la statutul magistraţilor: transferarea, avansarea, delegarea, detaşarea, suspendarea şi eliberarea din funcţie. Tot în categoria de drepturilor cuprinse în conceptul de inamovibilitate sunt şi acelea care stabilesc că judecătorii şi procurorii pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii. Numai în caz de infracţiune flagrantă, aceştia pot fi reţinuţi şi percheziţionaţi, Consiliul Superior al Magistraturii fiind informat de îndată de organul care a dispus măsura.

4.1.2. Drepturi patrimoniale.

Magistraţii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport de nivelul instanţei sau al parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi alte criterii prevăzute de lege. Salarizarea judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se stabileşte prin legea privind indemnizaţiile pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică. Salarizarea judecătorilor şi procurorilor militari se asigură de Ministerul Apărării Naţionale.

În scopul asigurării independenţei economice a magistraţilor legea le acordă acestora şi alte drepturi cu caracter patrimonial: asigurare pentru risc profesional, pentru viaţă, sănătate şi bunuri, asistenţă medicală gratuită, medicamente şi proteze, dreptul la atribuirea locuinţelor e serviciu[15]. Magistraţii beneficiază anual de 6 călătorii în ţară dus-întors, gratuite, la transportul pe calea ferată clasa I, auto, naval şi aerian.

Judecătorii şi procurorii cu o vechime de cel puţin 25 de ani în magistratură beneficiază, la împlinirea vârstei prevăzute de lege, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din media veniturilor brute realizate în ultimile 12 luni de activitate înainte de data pensionării. Pentru fiecare an care depăşeşte vechimea în magistratură arătată anterior se adaugă la cuantumul pensiei câte 1% din venit, fără a se putea depăşi venitul brut avut la data pensionării. Judecătorii şi procurorii militari pot opta între pensia de serviciu şi pensia militară de serviciu.

4.1.3. Alte drepturi ale judecătorilor şi procurorilor.

Judecătorii şi procurorii au dreptul de a fi apăraţi împotriva oricărui act ce le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea. Judecătorii sau procurorii care consideră că independenta si impartialitatea le sunt afectate in orice mod prin acte de imixtiune in activitatea profesionala se pot adresa Consiliului Superior al Magistraturii, care are dreptul şi obligaţia de a lua măsurile necesare.

Datorită faptului că în multe cazuri activitatea judecătorilor şi procurorilor implică afectarea unor medii infracţionale sau lezarea unor interese contrare societăţii şi ordinii de drept, legea recunoaşte acestora dreptul de a li se asigura măsuri speciale de protecţie împotriva ameninţărilor, violenţelor sau oricăror fapte care îi pun în pericol pe ei, familiile sau bunurile lor.

Magistraţilor le este recunoscut dreptul la asociere în interes profesional. Ei sunt liberi să organizeze sau să adere la organizaţii profesionale locale, naţionale sau internaţionale, în scopul apărării intereselor lor profesionale. De asemenea judecătorii şi procurorii pot fi membri ai societăţilor ştiinţifice sau academice, a altor persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.

4.2. Obligaţiile magistraţilor.

            Îndatoririle de care sunt ţinuţi magistraţii sunt de ordin profesional, menite să garanteze buna exercitare de către aceştia a funcţiei judiciare şi de ordin social, transpuse într-o serie de incompatibilităţi şi interdicţii, menite să păstreze independenţa, imparţialitatea, obiectivitatea, demnitatea şi onoarea membrilor corpului magistraţilor. 

4.2.1. Indatoriri profesionale ale magistraţilor.

Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să rezolve lucrările în termenele stabilite şi să soluţioneze cauzele în termen rezonabil, în funcţie de complexitatea lor.

Judecătorii şi procurorii au obligaţia de a păstra secretul professional, secretul deliberărilor şi al voturilor la care a participat, inclusiv după încetarea funcţiei. Astfel, conform obligaţiilor reţinute în Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor[16], judecătorii şi procurorii au obligaţia de a nu dezvălui sau folosi in alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informaţiile pe care le-au obţinut în această calitate.

Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în timpul şedinţelor de judecată să aibă o ţinută vestimentară corespunzătoare instanţei.

Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să prezinte, în forma şi în termenele prevăzute de lege, declaraţia de avere şi declaraţia de interese.

O îndatorire importantă ce revine magistraţilor este aceea de formare profesională continuă. Necesitatea reglementării unei atare obligaţii decurge din faptul că inamovibilitatea şi stabilitatea în funcţie de care beneficiază judecătorii şi procurorii pot determina şi o anumită stare de autosatisfacţie profesională ce s-ar putea manifesta printr-o lipsă de motivaţie în aprofundarea cunoştinţelor din domeniul juridic. Un asemenea efect pe care l-ar produce garanţia stabilităţii funcţiei ar conduce la plafonarea magistartului iar consecinţa ar fi dintre cele mai nefaste pentru sistemul judiciar şi pentru justiţiabili. Acesta este motivul pentru care s-a resimţit nevoia ca garanţiile de stabilitate oferite magistraţilor să fie dublate de îndatoriri ale acestora de a păstra şi a ridica nivelul de competenţă profesională.

Formarea profesională continuă presupune următoarele obligaţii în sarcina magistraţilor:

- de a participa, cel puţin o dată la 3 ani, la programe de formare profesională continuă organizate de Institutul Naţional al Magistraturii, de instituţii de învăţământ superior din ţară sau din străinătate ori la alte forme de perfecţionare profesională.

- de a urma un curs intensiv pentru învăţarea sau aprofundarea unei limbi străine şi un curs intensiv pentru iniţierea sau aprofundarea  cunoştinţelor de operare pe calculator organizate de Institutul Naţional al Magistraturii sau de instanţele judecătoreşti sau parchete, de instituţii de învăţământ superior din ţară sau din străinătate, precum şi alte instituţii de specialitate.

            În scopul îndeplinirii de către magistraţi a îndatoririi ce le revine în acest sens, în cadrul fiecărei curţi de apel şi în cadrul fiecărui parchet de pe lângă curtea de apel se organizează periodic activităţi de formare profesională continuă constând în consultări, dezbateri, seminarii, sesiuni sau mese rotunde, cu participarea Institutului Naţional al Magistraturii[17].

            Activităţile de formare profesională continuă constau în cunoaşterea şi aprofundarea legislaţiei interne, a documentelor europene şi internaţionale la care România este parte, a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti şi a Curţii Constituţionale, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, a dreptului comparat, a normelor deontologice, în abordarea multidisciplinară a instituţiilor cu caracter de noutate, precum şi în aprofundarea unor limbi străine şi operarea pe calculator. În cadrul acestor activităţi trebuie să se ţină seama de dinamica procesului legislativ şi de necesitatea specializării judecătorilor şi procurorilor.

            Îndeplinirea de către judecători şi procurori a criteriilor de competenţă şi performanţă profesională este supusă unei verificări la fiecare 3 ani. Verificarea presupune evaluarea privind eficienţa, calitatea activităţii şi integritatea, obligaţia de formare profesională continuă şi absolvirea unor c ursuri de specializare. În cazul celor care îndeplinesc funcţii de conducere, evaluarea vizează şi modul de îndeplinire a funcţiilor manageriale.

            Evaluarea activităţii se realizează de către comisii constituite prin hotărârea a Consiliul Superior al Magistraturii potrivit unor criterii stabilite prin Regulamentul privind evaluarea activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin hotărârea a Consiliului Superior al Magistraturii[18]. Comisiile de evaluare întocmesc rapoarte de evaluare a activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, putând acorda unul dintre calificativele ,,foarte bine’’, ,,bine’’, ,, satisfăcător’’ sau ,, nesatisfăcător’’. Cei care în urma evaluării primesc calificativul nesatisfăcător, precum şi cei care primesc calificativul satisfăcător în urma a două evaluări consecutive sunt obligaţi să urmeze pentru o perioadă între 3 şi 6 luni cursuri speciale organizate de Institutul Naţional al Magistraturii, care se încheie prin susţinerea unui examen. Judecătorul sau procurorul care primeşte calificativul nesatisfăcător la două evaluări consecutive sau cel care nu reuşeşte promovarea examenului susţinut în urma cursurilor special organizate de Institutul Naţional al Magistraturii este eliberat din funcţie pentru incapacitate profesională. Eliberarea din funcţie se face de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.

            Evoluţia profesională a unui judecător sau procuror este evidenţiată în fişa dosarului professional, care este întocmit şi păstrat de Consiliul Superior al Magistraturii. Dosarul professional cuprinde date confidenţiale, la care au acces însă judecătorii şi procurorii în cauză.

             4.2.2. Incompatibilităţi şi interdicţii.

Funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. De asemenea, pot participa ca formatori în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri.

Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi Codul deontologic adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii, prevăd că magistraţilor le este interzis:

• să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse;
• să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;
• să aibă calitatea de asociat sau membru în organele de conducere, administrare sau control la societăţi civile, societăţi comerciale, bănci sau instituţii de credit, societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau regii autonome;
• să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic
• să participe direct sau prin persoane interpuse la jocuri de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu se asigură transparenţa fondurilor.

Magistraţii nu pot face parte din partide politice şi să desfăşoare activităţi cu caracter politic. De asemenea, în exercitarea funcţiilor, ei trebuie să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor politice.

Magistraţilor le este interzis să exprime public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul, precum şi să comenteze sau să justifice în presă ori emisiuni audiovizuale hotărârile sau soluţiile date în dosarele rezolvate de ei.

Magistraţii nu pot să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă acestea se află pe rolul altor instanţe sau parchete decât cele la care funcţionează respectivul magistrat. Ei nu pot îndeplini nici o altă activitate care, potrivit legii, revine avocatului.

Totuţi, magistraţii pot să acorde asistenţă juridică şi să pledeze în cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor, ale soţilor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor. Chiar şi în aceste cazuri, magistraţii nu trebuie să se folosescă de calitate ce o au pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului şi trebuie să evite a se crea aparenţa că ar putea influenţa soluţia. De asemenea, relaţiile de familie şi sociale ale judecătorilor şi procurorilor nu trebuie să influenţeze soluţiile pe care le adoptă în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Magistraţii pot participa la elaborarea de publicaţii sau studii de specialitate, a unor lucrări literare sau ştiinţifice sau la emisiuni audiovizuale fără caracter politic.

Magistraţii mai pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente interne sau internaţionale, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii.

Secţiunea 5. Răspunderea magistraţilor.

Potrivit legii privind statutul magistraţilor, aceştia răspund civil, disciplinar, şi penal.

5.1. Răspunderea civilă.

Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Sistemul adoptat de legiuitorul român nu acceptă o acţiune directă a justiţiabilului contra magistratului ce s-ar face vinovat de o eroare judiciară. Faţă de persoana prejudiciată prin eroare judiciară statul este cel care răspunde patrimonial. Sistemul adoptat se bazează în primul rand pe faptul că în raport cu cetăţenii, statul este cel care garantează buna funcţionare a serviciului public al justiţiei şi orice disfuncţionalitate a sistemului judiciar este imputabilă acestuia. În al doilea rând, nu este de dorit un sistem care să permită confruntarea judiciară directă dintre magistrat şi justiţiabilul prejudiciat prin eroarea judiciară comisă. Această situaţia ar conduce pe de o parte la expunerea excesivă şi, implicit timorarea magistratului, cu efecte negative asupra capacităţii sale de decizie. Argumentele prezentate au impus reglementarea unei acţiuni civile numai împotriva statului, care ulterior se va îndrepta împotriva magistratului conform prevederilor legale.

1. Codul de procedură penală stabileşte că statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, răspunde pentru repararea pagubei pricinuite în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept. Astfel, au dreptul la repararea pagubelor suferite următoarele categorii de persoane: cea care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre de achitare; cea care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal[19]; persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Actiunea pentru repararea pagubei poate fi pornita de persoana indreptatita iar dupa moartea acesteia poate fi continuata sau pornita de catre persoanele care se aflau in intretinerea  sa.

Actiunea poate fi introdusa in termen de 18 luni de la data ramanerii definitive, dupa caz, a hotararilor instantei de judecata sau a ordonantelor procurorului. Pentru obtinerea repararii pagubei, persoana indreptatita se poate adresa tribunalului in a carui circumscriptie domiciliaza, chemand in judecata civila statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice. Actiunea este scutita de taxa judiciara de timbru.

Reparatia este întotdeauna suportată de stat, prin Ministerul Fianţelor Publice şi consta in plata unei sume de bani sau, tinandu-se seama de conditiile celui indreptatit la repararea pagubei si de natura daunei produse, in constituirea unei rente viagere ori in obligatia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a carui libertate a fost restransa sa fie incredintat unui institut de asistenta sociala si medicala. Persoanelor indreptatite la repararea pagubei, care inainte de privarea de libertate erau incadrate in munca, li se calculeaza, la vechimea in munca stabilita potrivit legii, si timpul cat au fost private de libertate. La stabilirea intinderii reparatiei se tine seama de durata privarii de libertate sau a restrangerii de libertate suportate, precum si de consecintele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a carui libertate a fost restransa.

În materie penală, în cazul in care statul a fost obligat la plata reparaţiei pentru motivele indicate anterior, cat si in situatia in care statul roman a fost condamnat de catre o instanta internationala, actiunea in regres impotriva aceluia care, cu rea-credinta sau din grava neglijenta, a provocat situatia generatoare de daune, este obligatorie.

1. În alte cauze decât cele penale, cererea de reparare a prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, prin hotărâre judecătorească definitivă, răspunderea penală sau disciplinară a magistratului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Nu poate primi repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii de către magistrat.

Persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune civilă numai împotriva statului, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice. Numai după ce prejudiciul a fost acoperit de stat, acesta se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva magistratului dacă eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii a fost săvârşită de magistrat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Termenul de prescripţie atât în ce priveşte acţiunea contra statului cât şi acţiunea recursorie a acestuia contra judecătorului sau procurorului ce s-ar face vinovat de săvârşirea prejudiciului este de un an. În cazul acţiunii contra statului, termenul începe să curgă de la data la care rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit răspunderea penală sau disciplinară a magistratului. In cazul acţiunii recursorii, pe care statul o are la dispoziţie împotriva magistratului care prin fapta sa a determinat eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii, termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care statul a fost obligat la plata daunelor produse persoanei prejudiciate prin eroarea judiciară.   

5.2. Răspunderea disciplinară.

Magistraţii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.

Abaterile disciplinare sunt enunţiativ enumerate în legea privind statutul magistraţilor. Între acestea putem reţine:

• încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind magistraţii;
• nerespectarea prevederilor cuprinse în codul deontologic al magistraţilor;
• intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri privind satisfacerea intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, precum şi imixtiunea în activitatea altui magistrat;
• desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitatrea atribuţiilor de serviciu;
• nerespectarea secretului deliberării;
• neglijenţa gravă sau repetată în rezolvarea lucrărilor;
• efectuarea cu întârziere a lucrărilor;
• absenţe nemotivate, întârzierea sau plecare de la program, în mod repetat;
• atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, avocaţi, experţi, martori sau justiţiabili.

Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a unui magistrat, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către acesta a unor abateri disciplinare.

Sancţiunile disciplinare se aplică de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, pentru procurori sau judecători, după caz.

Acţiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii. Orice sesizare privind activitatea necorespunzătoare a unui judecător sau procuror va fi îndreptată la comisiile de disciplină. Acestea se pot sesiza şi din oficiu cu privire la activitatea magistraţilor.

Acţiunea disciplinară nu poate fi pusă în mişcare fără efectuarea unei cercetări prealabile, care se realizează de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători sau de Serviciul de inspecţie pentru procurori, la cererea comisiilor de disciplină. Cercetarea prealabilă are ca scop stabilirea faptelor şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei. Cercetarea prealabilă se face în mod obligatoriu cu ascultarea celui în cauză şi cu verificarea apărărilor celui cercetat, care are dreptul să cunoască toate actele cercetării şi să solicite probe în apărare. Cu toate acestea, refuzul judecătorului sau procurorului cercetat de a face declaraţii sau de a se prezenta la cercetări nu împiedică derularea şi încheierea cercetării. Rezultatul cercetării prealabile este înaintat comisiei de disciplină în termen de 60 de zile de la înregistrarea sesizării la Consiliul Superior al Magistraturii. În termen de 20 de zile de la primirea rezultatului cercetării prealabile, comisia de disciplină, în calitate de titular al acţiunii disciplinare, sesizează secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea judecării acţiunii disciplinare sau, în cazul în care consideră că exercitarea acţiunii disciplinare nu se justifică, dispune clasarea.

Termenul în care trebuie exercitată acţiunea disciplinară este de un an de la data săvărşirii abaterii, sub sancţiunea decăderii.

Procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii se desfăşoară cu citarea judecătorului sau procurorului împotrivă căruia s-a exercitat acţiunea. Acesta are dreptul să fie reprezentat de un alt judecător sau procuror sau să fie asistat sau reprezentat de un avocat

Împotriva hotărârii date de acest organism în materie disciplinară, magistratul poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicarea. Recursul suspendă executarea hotărârii. Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea acestuia fiind irevocabilă.

Sancţiunile ce se pot aplica pentru abateri disciplinare sunt expres şi limitativ prevăzute de lege:

• avertismentul;
• diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni;
• mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o instanţă sau la un parchet, situate în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel ori în circumscripţia aceluiaşi parchet de pe lângă curtea de apel;
• revocarea din funcţia de conducere ocupată;
• excluderea din magistratură.

Sancţiunile se aplică în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de judecător sau procuror şi cu circumstanţele personale ale acestuia.

            Secţiunea 6. Magistraţii - asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

            Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor reglementează şi statutul magistraţilor-asistenţi care funcţionează la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

            Magistraţii – asistenţi participă la şedinţele de judecată ale secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi în această calitate redactează încheierile, participă cu vot consultativ la deliberări şi redactează hotărâri, aduc la îndeplinire orice alte sarcini încredinţate de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, vicepreşedintele sau de preşedintele secţiei.

            Magistraţii – asistenţi şefi participă la şedinţele de judecată ale secţiilor şi Completului de 9 judecători, repartizează magistraţii – asistenţi care participă la şedinţele de judecată şi asigură ţinerea în bune condiţii a evedenţelor secţiilor şi realizarea la timp a lucrărilor.

 

[1] Concursul de admitere se organizeaza anual.

[2] Comisia medicală se stabileşte prin ordin comun al ministrului justiţiei şi ministrului sănătăţii.

[3] Absolvenţii Institutului Naţional al Magistraturii sunt obligaţi să îndeplinească timp de 6 ani funcţia de judecător sau de procuror. În cazul în care un magistrat absolvent al Institutului Naţional al Magistraturii este eliberat din funcţie înainte de expirarea perioadei de 6 ani, din iniţiativa sa ori din motive care îi sunt imputabile, el este obligat să restituie indemnizaţia de auditor de justiţie şi cheltuielile de şcolarizare efectuate cu formarea sa, proporţional cu timpul rămas până la împlinirea termenului de 6 ani.

[4] Pe durata cursurilor auditorii de justiţie beneficiază de o indemnizaţie lunară corespunzătoare funcţiei de magistrat stagiar, în raport cu vechimea pe care o au ca auditori. Indemnizaţia are regimul juridic al unui drept salarial şi se plăteşte dintr-un fond prevăzut în bugetul annual aprobat al Consiliului Superior al Magistraturii.

[5] Conditia este considerate indeplinita si in cazul cumularii vechimii in functia de judecator, procuror sau in profesia de avocat.

[6] Ibidem.

[7] Consiliul Superior al Magistraturii poate invalida, în tot sau în parte, examenul de capacitate în cazurile în care constată că nu au fost respectate condiţiile prevăzute de lege şi regulament privind organizarea examenului sau că există dovada săvârşirii unor fraude.

[8] La medii egale are prioritate la alegerea postului în orninea următoare: canditatul care este titular al diplomei de doctor în drept, cel care are o vechime mai mare în magistratură, cel care funcţionează la instanţa sau parchetul pentru care a optat.

[9] A se vedea şi opinia exprimate de I.Leş, Instituţii, p.182.

[10] La calcularea vechimii se ia în considerare şi perioada în care judecătorul sau procurorul în cauză a fost avocat.

[11] La calcularea vechimii se ia în considerare şi perioada în care judecătorul sau procurorul în cauză a fost avocat.

[12] Textul care impune această condiţie – art.52 alin.1 din Legea nr.303/2004 a fost declarat neconstituţional prin decizia nr.886/2006 a Curţii Constituţionale întrucât era discriminator în raport cu procurorii, care potrivit Constituţiei au statut de magistraţi la fel ca şi judecătorii. Prin urmare, în cazul celor care îndeplinit funcţia de procuror, condiţia de a fi îndeplinit funcţia de judecător în ultimii 2 ani la tribunale sau curţi de apel nu se aplică.

[13] În cazul în care nu mai îndepliniesc una dintre condiţiile necesare pentru numirea în funcţie; în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale;în cazul aplicării uneia dintre sancţiunile disciplinare.

[14] Aceeaşi soluţie legislativă este cunoscută şi în Franţa, unde inamovibilitatea este recunoscută numai magistraţilor ordinului judiciar iar nu şi magistraţilor ministerului public. A se vedea, P.Perrot, Institutions judiciares, p.302.

[15] Locuintele de serviciu aflate in proprietatea sau administrarea Ministerului Justitiei si unitatilor subordonate, precum si cele aflate in proprietatea sau in administrarea Ministerului Public nu pot fi cumparate de judecatori, procurori sau orice alti salariati ai acestor institutii.

[16] Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor a fost aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.328/2004, publicată în M.of. nr.815 din 8 septembrie 2005.

[17] Tematica acestora se aprobă de Consiliul Superior al Magistraturii.

[18] A se vedea Regulamentul privind evaluarea activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.324/2005, publicată în M.of. nr.823 din 12 septembrie 2005.

[19] Privarea sau restrangerea de libertate in mod nelegal trebuie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanta a procurorului de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale pentru cauza prevazuta in art. 10 alin. 1 lit. j) C.proc.pen. ori prin hotarare a instantei de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin hotarare definitiva de achitare sau prin hotarare definitiva de incetare a procesului penal pentru cauza prevazuta in art. 10 alin. 1 lit. j) C.proc.pen. Potrivit art.10 alin.1 lit.j) actiunea penala nu poate fi pusa in miscare, iar cand a fost pusa in miscare nu mai poate fi exercitata daca există autoritate de lucru judecat chiar daca faptei definitiv judecate i s-ar da o alta incadrare juridica.