Teoria civilistă a dreptului de proprietate a administraţiei de stat asupra domeniului public este susţinută la francezi în principal, de Planiol si Josserand, iar la noi A. Ionaşcu.
Aceşti autori admit un drept de proprietate al administraţiei de stat asupra domeniului public, respingându-se ideea după care bunurile din domeniul public nu ar fi susceptibile de proprietate privată.
Potrivit acestei teorii, domeniul public este alcătuit din bunurile afectate uzului tuturor, bunuri inalienabile si imprescriptibile, spre deosebire de bunurile din domeniul privat al administraţiei, care nu sunt afectate folosinţei tuturor, fiind alienabile şi prescriptibile.
Menţionăm, că jurisprudenţa românească, din perioada interbelică a achiesat la această teorie atât sub aspectul recunoaşterii administraţiei a dreptului de proprietate asupra domeniului public, cât şi sub aspectul considerării bunurilor respective ca fiind afectate uzului tuturor.
Această teorie încearcă să clasifice disputele teoretice extinzând noţiunea domeniul public, instituţie a dreptului public, o categorie tradiţională a dreptului privat.
Se remarcă, în acest sens, tendinţa de „monopol” asupra gândirii juridice a dreptului civil. Asemenea soluţii au fost posibile şi datorită inexistenţei unor teorii convingătoare în dreptul public, iar teoriile în dreptul administrativ au devenit convingătoare abia după ce s-a fundamentat categoria de serviciu public.
În orice caz, teoria civilistă a dreptului de proprietate, la care ne referim, conducea la identificarea domeniului public cu domeniul statului, (administraţiei), ceea ce Proudhon s-a străduit să demonstreze că nu este de acceptat. Trebuie, însă, observat că se menţine distincţia pe care o face Proudhon între bunurile care aparţin administraţiei ca bunuri proprii (formând domeniul privat) şi bunurile care aparţin administraţiei, dar spre a folosi tuturor ca formă a domeniul privat.
Vrând-nevrând, şi această teorie conduce la ideea unei proprietăţi publice a administraţiei (în privinţa bunurilor aparţinând domeniului public) şi a unei proprietăţi private (în privinţa bunurilor aparţinând domeniului privat), chiar dacă autorii ei nu recunosc expres acest lucru.
Teza a fost susţinută, de fapt, pentru a combate teoria domeniului public considerată atât de Planiol, dar şi de Colin şi Capitant imprecisă. La rândul său teoria lui Planiol şi Josserand a fost calificată ca fiind exagerată, admiţându-se că ea ar putea corespunde doar unei „părţi din bunurile domeniului public”.
Faţă de dispoziţiile Constituţiei noastre actuale, care în privinţa bunurilor destinate uzului şi interesului public vorbeşte despre proprietatea publică, teoria la care ne referim pare a aparţine exclusiv istoriei.