Drept

Este greu să dăm o definiţie a religiei, aceasta având în evoluţia sa istorică sensuri diferite, după faptele semnificative din viaţa societăţii. Religia poate însemna principii morale, rituri, dar şi modul de a gândi şi a trăi sacrul, propriu unui grup.

Cuvântului religie îi sunt asociate două etimologii latine: una este cea derivată din verbul „relegere" (a reveni în urmă prin lectură, cuvânt, gândire, a reculege), care sugerează legătura cu trecutul, cu o tradiţie. Religia devine astfel aducerea aminte a unui trecut, actualizare permanentă a acestuia. Cealaltă etimologie provine din „religare" şi are sens de „a lega", „a fixa", aşa cum se întâmplă în multe regiuni ale lumii: religia uneşte, construieşte şi fundamentează liantul (coeziunea) social(ă). Coeziune socială care pe lângă componenţa religioasă dispune şi de aportul limbii, al tradiţiei istorice şi al ataşamentului de un anumit teritoriu. Rezultă de aici o cultură comună, modele şi norme de comportament unitare.

Vom reproduce în continuare unele definiţii ale religiei aşa cum apar ele în dicţionare sau în viziunea unor autori şi teologi:

1. The Concise Oxford Dictionary- religia „este recunoaşterea de către om a unei puteri conducătoare supraomeneşti şi în special a unui Dumnezeu personal îndreptăţit a i se da ascultare". Interpretarea strictă a acestei definiţii ar avea însă ca şi concluzie nerecunoaşterea religiilor politeiste.
2. In „Webster's New World Dictionary" religia este definită ca „orice sistem specific de credinţe şi închinare care implică adesea un anumit cod etic şi o filosofare". Punctul slab al acestei definiţii este acela că exclude religiile care nu practică închinarea dar surprinde corect două componente importante ale religiei: (1) credinţa şi închinarea într-o/la o zeitate sau zeităţi; (2) comportamentul etic faţă de alte persoane. Aceste componente sunt surprinse şi în Matei 22:36-39 „36. Învăţătorule, care este marea poruncă în Lege?

37.Iar El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău.

38. Aceasta este marea şi întâia poruncă.
39. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuti".¹

9

William James vedea în religie: „credinţa că există o ordine nevăzută".

Alfred North Whitehead: „religia este ceea ce individul face cu propria sa solitudine (singurătate)".

Hall, Pilgrinn şi Cavanagh: „Religia este expresia simbolică a ceea ce omul afirmă deliberat ca fiind de o valoare inestimabilă pentru el".²

Karl Marx: „Religia este suspinul individului suprimat, inima unei lumi fără inimă şi sufletul unor situaţii fără suflet. Este opiumul poporului".

Don Swenson defineşte religia în termeni de sacru: „Religia este experienţa individuală şi socială a sacrului care este manifestat în mitologii, ritualuri, ethos şi integrat într-o comunitate sau organizaţie".³

Biserica este forma de instituţionalizare a religiei, ca expresie de organizare a legăturilor vieţii spirituale cu viaţa materială, ceea ce în practică a creat un echilibru instabil între biserică şi stat.

La singular, biserica desemnează totalitatea celor ce mărturisesc cu Apostolul Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu"(Matei 16:16). Această mărturisire este „piatra" pe care Isus a spus că va zidi Biserica Sa, Corpul celor care s-au convertit în Hristos, s-au botezat în numele treimii şi îl urmează pe Isus în sânul unei comunităţi disciplinate. Există o singură Biserică, deoarece există un singur Domn, o singură credinţă, un Botez unic (Efeseni 4, 5). Isus este capul Bisericii, aceasta fiind trupul său (Coloseni 1, 18) iar creştinii membre ale trupului (Romani 8:5).

La plural, bisericile sunt adunările creştinilor într-un anumit loc pentru a comemora pe Isus şi a celebra Euharistia (Evanghelia) în ziua de duminică.

Pavel numeşte astfel comunităţile locale de creştini: „Biserica lui Dumnezeu care este în Corint" (/ Corinteni 1,2).    Biserica este sobornicească, ecumenică, universală, adică deschisă tuturor, destinată să cuprindă întreg pământul.

Biserica poate fi considerată sub mai multe aspecte:

• ca societate vizibilă şi realitate juridică, condusă de o ierarhie
• ca prezenţă eternă a lui Hristos în lume şi a Corpului mistic
• ca împărăţie a lui Dumnezeu, instaurată în lume cu misiune universală în timp şi spaţiu
• ca formă de confesiune specifică.

Revenind la sensul cuvântului biserică - derivat etimologic din grecescul latinizat „Basileus - Basilica", sau Eclesia - din sKK^^aia (ecclesia)- el s-a îmbogăţit semantic, nefiind uniform conservat de-a lungul timpului. A fost folosit încă din perioada patristică cu înţelesuri diferite legate însă de înţelesul precreştin de adunare de persoane convocate disciplinat.

Termenul s-a generalizat apoi în sens teologic în creştinism, urmând spiritul Noului Testament în care biserica este „asociaţia credincioşilor uniţi în mărturisirea integrală a aceleiaşi credinţe prin participarea la aceleaşi taine religioase, la supunerea faţă de o autoritate comună".

În organizarea societăţii creştine, instituţionalizarea bisericii a parcurs evolutiv:

1. faza de comunitate apostolică delimitată în ghl (comunitate în sânul lui Israel)
2. faza divulgativă de diseminare ebraică în lumea elenică, pe doctrina Nou Testamentară
3. faza de universalitate a credinţei, cu postulat pentru întregul imperiu cu organizarea misiunilor spre paganes (locuitori ai satelor), chiar şi în afara Imperiului Roman.

Locul de cult face parte din teologia sau comunicarea simbolică, scoţând în evidenţă corespondenţa dintre ritual, structură, instituţie bisericească şi realităţile divine. Este un semn al prezenţei divine, în el aflându-se crucea răstignirii. De aceea există principiul înălţării într-un anumit loc, al organizării spaţiului liturgic, al arhitecturii şi iconografiei bisericeşti. Forma cruciformă a locului de cult şi orientarea de la apus la răsărit, semnifică faptul că, biserica reprezintă calea spre cele ce sunt înainte şi în viitor sau locul învierii de la moarte la viaţă. Misiunea ei este de a trage credinciosul de la umbră la lumină.