Autoritatea într-un stat poate fi exercitată fie de un singur om, fie de un număr mic de oameni, fie de masa cetăţenilor. Când guvernarea se face în vederea interesului comun, toate aceste forme de guvernare sunt corecte, în timp ce guvernările care se desfăşoară în vederea interesului particular, fie al unuia singur, fie al unui număr mic, fie al masei cetăţenilor, sunt constituţii incorecte, adică deviaţii ale tipurilor corecte precedente.
Guvernarea unuia singur se numeşte regalitate, când se desfăşoară în interesul comun; guvernarea unui mic număr de oameni, de asemenea în interes comun, se numeşte aristocraţie, iar guvernarea masei de cetăţeni ce priveşte tot interesul comun nu are un nume aparte, spune Aristotel, ci este denumită cu numele constituţiilor în general, adică o republică propriu-zisă (de fapt, termenul lui Aristotel este cel de noXixsia).
Aceste forme presupun, aşa cum am amintit, forme deviate. Astfel, forma deviată a regalităţii este tirania (aceasta din urmă are în vedere exclusiv interesul monarhului), oligarhia (care are în vedere numai interesul celor bogaţi) este deviaţia aristocraţiei, iar democraţia (care se preocupă de interesele celor săraci, al nevoiaşilor, de fapt) este deviaţia republicii propriu-zise. (Politica, III, 7)
Aristotel se apleacă mai departe asupra studiului adevăratului caracter al oligarhiei şi democraţiei, observând că e posibil ca într-un stat oligarhic numărul celor bogaţi care conduc să fie mare, iar într-o democraţie, cei aflaţi în strâmtorare să conducă, fără ca numărul lor să fie foarte mare. Întrebarea este cum se vor numi aceste constituţii în care cei bogaţi aflaţi la conducere sunt majoritari, sau, dimpotrivă, cei săraci aflaţi la conducere sunt puţini. Această dificultate arată, ne spune Aristotel, că numărul celor care conduc în oligarhii sau în democraţii este, de fapt, un accident, care se datorează faptului că, peste tot, cei bogaţi sunt minoritari, în timp ce săracii sunt majoritari. De aici rezultă că adevărata diferenţă dintre oligarhie şi democraţie nu stă în numărul celor aflaţi la putere, ci în bogaţie, respectiv sărăcie. Astfel, avem de-a face cu o oligarhie ori de câte ori cei aflaţi la putere îşi datorează această putere bogăţiei, indiferent dacă sunt majoritari sau minoritari şi, respectiv, avem de-a face cu o democraţie ori de câte ori cei aflaţi la conducere sunt săraci, chiar dacă sunt în minoritate sau în majoritate. (Politica, III, 8)
Virtutea, spune Aristotel, este adevăratul ţel al unui stat. Însă în cazul oligarhiei şi democraţiei, partizanii lor nu fac decât să dea o definiţie limitată binelui care trebuie să domnească în cadrul statului. Astfel, în cazul oligarhiei, cei care o sprijină consideră că inegalitatea este binele suprem, sau dreptatea supremă. În realitate, ei judecă numai din punctul lor de vedere, ca şi cei care, sprijinind democraţia, consideră că dreptatea este egalitatea. Aceste definiţii sunt însă parţiale. În ce sens? În cazul oligarhiei o anumită specie de inegalitate, adică inegalitatea materială, este considerată principiu al inegalităţii în general, ceea ce nu este adevărat, iar în cazul democraţiei, egalitatea în libertate este generalizată nepermis, ca fiind egalitatea în sine. Aceste generalizări sunt false. În realitate, spune Aristotel, atât inegalitatea, cât şi egalitatea sunt definite în funcţie de mai multe criterii. În plus, oamenii nu se asociază în cadrul unui stat numai pentru avantaje de natură economică, ci mai ales pentru ceea ce se cheamă o viaţă fericită. Statele trebuie să se îngrijească în mod deosebit pentru educarea cetăţenilor lor în spiritul virtuţii (aceasta trebuie să fie menirea unei bune legiferări - swouia). Dimpotrivă, foarte multe state nu sunt decât nişte state nominale, care nu fac altceva prin legislaţia lor decât să împiedice injustiţiile pe care şi le-ar putea face cetăţenii unii altora. Aceasta este definiţia modernă a statului liberal, a statului minimal, care nu intervine în modelarea cetăţenilor, ci doar se îngrijeşte cumva din exterior, cu discreţie, ca aceştia să nu-şi facă rău unii altora. Dar Aristotel cere mai mult de la un stat, el nu este de acord cu această formulă de stat nominal, pentru că, spune el, astfel de state nu sunt decât convenţii sau alianţe (Politica, III, 9, 1280 5-10), fără legătură cu ideea de comunitate. Aceste convenţii sunt incapabile să-i facă pe cetăţeni mai buni, ceea ce este o mare lipsă, din punctul de vedere al filosofului antic. Nu este suficient ca un stat să împiedice răul reciproc pe care cetăţenii sunt tentaţi să şi-l facă unii altora în cadrul diferitelor activităţi sociale (cum este cazul statului modern minimal), este nevoie ca statul să intervină în educarea cetăţenilor în spiritul binelui şi dreptăţii.