Drept

I-a fost dat acestui scriitor italian al Renaşterii (a trăit între 1469 şi 1527) să cunoască gloria, ciudată, (vom vedea de ce) de a fi întemeietorul sau părintele ştiinţei politice moderne. În materie de filosofie politică (putem spune sociologie politică sau ştiinţă politică, căci toate domeniile şi-l revendică în aceeaşi măsură şi sub aceleaşi auspicii), Machiavelli este considerat primul autor modern în adevăratul înţeles al cuvântului. Să revenim la "ciudăţenia" gloriei lui. De ce ar fi straniu ca un autor care vrea altceva de la un domeniu decât predecesorii săi să fie acoperit de gloria posterităţii? Nu vrem să umbrim, cumva, aici, meritele acestui mare scriitor. Credinţa noastră este însă că epoca modernă a adus cu sine un asemenea tipar de raportare la ideea schimbării, încât "marea schimbare" care se petrece odată cu Machiavelli nu este neapărat un semn al valorii operei sale. Cu alte cuvinte, înţelegând să valorizeze şi să se închine excesiv schimbării în sine, modernii "uită" adesea că opera de valoare trebuie să-şi atragă după sine orizontul perenităţii, adică lipsa schimbării. În această contradicţie dintre nevoia şi ideologia schimbării, pe de o parte, şi filosofia valorii indestructibile în timp, pe de altă parte, stă slăbiciunea teoretică a epocii pe care o traversăm. Omul modern este prin excelenţă un doritor şi un primitor de "nou", dar această noofilie nu-l împiedică să vrea ca tocmai "noutatea" să rămână veşnică. Cum ar putea avea loc un asemenea progres şi până unde s-ar putea extinde limitele lui? Nimeni nu poate răspunde la această întrebare deocamdată.

Machiavelli, părintele gândirii politice moderne, este în acelaşi timp cel care recunoaşte că istoria este "maestra acţiunilor noastre." În loc să vedem în Machiavelli, aşa cum superficial se obişnuieşte, un autor care înnoieşte gândirea politică printr-un demers conştient, ar trebui să vedem în el, dimpotrivă, autorul care caută cu disperare modele în trecut, împins de un prezent pe care nu-l mai poate înţelege cu mijloacele prezentului. Pasajul celebru din scrisoarea către Francesco Vettori, în care descrie coabitarea sa plăcută cu gânditorii clasici, este o probă a celor ce spuneam, a orientării spre trecut a scriitorului florentin. Aceste idei le regăsim, de altfel, la o comentatoare avizată a lui Machiavelli, Hannah Arendt. Iată ce spune aceasta: „Poziţia unică a lui Machievelli în istoria gândirii politice are puţin de-a face cu realismul său adesea lăudat (... ) şi el nu a fost, cu siguranţă, părintele ştiinţei politice, un rol care acum îi este atribuit frecvent. (Dacă prin ştiinţă politică se înţelege teorie politică, părintele ei este, cu siguranţă, mai curând Platon decât Machiavelli. Dacă se accentuează caracterul ştiinţific al ştiinţei politice, este puţin probabil să se dateze naşterea ei înainte de apariţia oricărei ştiinţe moderne, adică în secolele al şaisprezecelea şi al şaptesprezecelea. După părerea mea, caracterul ştiinţific al teoriilor lui Machivelli este adesea foarte exagerat.)"⁷⁴ Machiavelli caută, cu alte cuvinte, răspunsuri pentru prezentul tulbure în trecutul clasic. După părerea autoarei pe care deja am citat-o, Machiavelli face parte din galeria estrem de rară a gânditorilor politici care au redescoperit tradiţia romană a întemeierilor politice. Gestul întemeietor fiind gestul prin excelenţă politic al romanilor, spre deosebire de greci care, observă Hannah Arendt, puteau să întemeieze cetăţi-colonii în întregul bazin mediteranean, foarte asemnătoare unele cu altele. În schimb, Roma nu a fost decât una, iar imperiul roman nu a fost altceva decât transformarea întregii lumi într-un hinterland al marelui oraş întemeiat de Romulus⁷⁵. Aceasta este latura sa clasică. În ce priveşte latura sa modernă, aceasta este dată nu atât de ideologia intrinsecă a operei, cât de nevoile concrete, istorice în care scrie autorul. Să ascultăm pasajul amintit:

"Când se lasă seara mă înapoiez acasă şi intru în camera mea de lucru, în prag lepăd de pe mine haina de toate zilele, că-i plină de noroi şi lut, îmi pun veşmintele regeşti şi de curte. Îmbrăcat cum se cuvine pentru aceasta, păşesc în străvechile lăcaşuri ale oamenilor de demult; fiind primit cu dragoste de ei, mă satur cu acea hrană care solum este făcută mine şi pentru care m-am născut. Nu mă ruşinez a vorbi cu ei şi a-i întreba de cauzele faptelor lor. Iar ei, cu omenia lor, îmi răspund; vreme de patru ceasuri nu simt nici o plictiseală, uit de orice mâhnire, nu mă tem de sărăcie, iar moartea nu mă sperie; sunt cu toată fiinţa mea în tovărăşia lor."⁷⁶

Prima parte a Principelui este în acelaşi timp un manual de cucerire şi o încercare de tipologie a statelor, tipologie alcătuită din perspectiva posibilităţilor de cucerire. De aici rezultă clar intenţiile foarte "practice" ale lui Machiavelli. Tipologia lui nu este una neutrală, ci se referă la ceea ce astăzi se numeşte domeniul relaţiilor internaţionale.

Machiavelli este pentru vremea lui un soi de specialist în relaţiile internaţionale. Ca şi astăzi, epoca era, din această perspectivă, foarte frământată.

Statele se împart, după Machiavelli, în republici şi principate. Acestea din urmă sunt fie ereditare, fie noi. Principatele ereditare sunt cele în care familia conducătorului domneşte de multă vreme, cele noi sunt fie complet noi⁷⁷, fie sunt anexate la statul ereditar al unui principe.

Mai există şi principatele mixte, acelea în care partea de principat care a fost de curând anexată aparţine altui stat, caz în care dificultăţile sunt extrem de mari, deoarece orice anexare este un proces dureros, iar locuitorii care şi-au părăsit vechea stăpânire cu speranţa că vor trăi mai bine, vor constata că lucrurile nu sunt chiar aşa de bune, deci se pot revolta împotriva noii stăpâniri. Dificultatea de a păstra aceste teritorii este, de aceea, destul de mare. Credinţa lui Machiavelli este că un principe nu poate să nu facă rău celor peste care începe să domnească, iar acest lucru este exprimat foarte clar: "(.) atunci când cineva devine principe nu se poate ca el să nu facă rău celor peste care începe să domnească, atât prin trupele înarmate pe care le foloseşte, cât şi prin nenumăratele abuzuri şi asupriri pe care le aduce cu sine orice cucerire." (cap. III)

În aceste fraze de la începutul Principelui întâlnim deja imaginea consacrată asupra politicii în scrierile lui Machiavelli. Este imaginea sumbră a nelegiuirilor şi asupririlor, a abuzurilor şi tensiunilor de tot felul între guvernanţi şi guvernaţi. Realismul lui Machiavelli deja îşi face simţită prezenţa. Într-un fel, această viziune pesimistă asupra oricărei guvernări este în aceeaşi linie de gândire pe care am întâlnit-o la Toma d'Aquino, care nu credea în posibilitatea ca cetăţile acestei lumi să fie bine guvernate. Semnul acestei neîncrederi, dincolo de concepţia generală a sfântului Toma, care crede exclusiv în validitatea guvernării divine, este şi ideea cetăţilor mixte, în care principiile monarhiei, democraţiei şi aristocraţiei ar trebui îmbinate pentru a ajunge la un rezultat cât de cât satisfăcător. Dar această mixtură vorbeşte deja despre neîncrederea marelui teolog în puterea politicii, a principiilor pământene ale acesteia. Machiavelli duce mai departe gândul lui Toma. În timp ce Toma d'Aquino salvează politica de pe acest tărâm prin privirea asupra guvernării divine, Machiavelli într-un fel nu mai dă nici o şansă politicului, căci refuză să privească spre Dumnezeu. Machiavelli este primul autor modern în sensul în care, pentru a explica şi ameliora condiţia umană, refuză ajutorul divin, ba chiar se ridică împotriva Bisericii, ca instituţie temporală, pe care o acuză de denaturarea şi falsificarea vieţii politice a principatelor sau republicilor italiene.

Politica este, prin urmare, similară răului istoric, căci se identifică cu lupta pentru supremaţie, pentru cucerirea de noi teritorii, pentru păstrarea acestora, pentru eliminarea duşmanilor celor care se află la putere, toate, acte ce implică ideea suferinţei, a forţei brute. Toate aceste "operaţiuni" fac din activitatea politică o activitate vecină răului istoric. Pentru filosofia antică sau medievală asupra politicii, problema cuceririlor teritoriale nu se punea. Importantă era maniera în care era guvernată o cetate, adică maniera în care erau reglementate optim condiţiile de dezvoltare a virtuţilor oamenilor, cetăţenilor. Pentru Machiavelli, perspectiva este răsturnată. El se preocupă mai mult de planul "înalt" al politicii, adică priveşte lucrurile din punctul de vedere al principelui, care, în vremea lui, se identifica cu un cuceritor, oricum, cu un luptător îndârjit pe tulburata scenă politică a Renaşterii italiene. Machiavelli este foarte puţin preocupat de însănătoşirea morală a cetăţenilor, care sunt uitaţi în ignoranţa şi răutatea lor caracteristică. El crede cu putere că poporul trebuie "supus", adică forţat să adere la filosofia de conducere a principelui, căci numai acesta ştie cu adevărat care sunt nevoile pe termen lung ale principatului său, numai el ştie ce anume trebuie făcut pentru ca puterea să nu-i scape etc. Scopul său, acela de a-şi păstra intactă puterea politică, ba chiar de a şi-o mări, scuză mijloacele, adică acele fapte care se pot întoarce împotriva poporului. Nu e nici o problemă dacă se întâmplă aşa ceva, devreme ce oamenii sunt răi de la natură, aşa cum vom vedea că e de părere Machiavelli. În schema de guvernare a Principelui, poporul aproape că nu mai are nici o importanţă. Se poate spune, ducând ideile aproape de absurd, că principele lui Machiavelli poate guverna şi fără popor, de unul singur, atât vreme cât e asigurat că puterea îi aparţine. Nimic din grija antică pentru fericirea omului, pentru educarea lui în spiritul virtuţilor cardinale ale republicii, pentru transformarea lui în înţelept. Să facem o comparaţie rapidă între Platon şi Machiavelli din acest punct de vedere. În timp ce Platon visează o cetate guvernată de filosofi, deci o cetate filosofică, Machiavelli propune o cetate a puterii politice oarbe, în care nu există decât o singură voinţă politică, a principelui, şi în care binele comun stă în capriciile minţii acestuia. Cetatea lui Machiavelli este cetatea maximei îndepărtări între elita politică şi popor, iar exemplele în acest sens sunt numeroase. Vom vedea, la capitolul despre Neagoe Basarab şi gândirea sa politică, o concepţie răsturnată faţă de cea a lui Machiavelli, care se întemeiază tocmai pe nevoia apropierii dintre conducător şi popor.

O interpretare extrem de interesantă a gândirii politice a lui Machiavelli aflăm la Michel Senellart⁷⁸. Astfel, autorul menţionat face o precizare importantă, care întăreşte cele spuse de noi în legătură cu relaţia de ostilitate dintre principe şi supuşii săi. Este vorba despre faptul că termenul pe care-l întrebuinţează Machiavelli când vorbeşte despre cuceririle principelui este cel de stato, care nu înseamnă însă stat. Stato înseamnă mai degrabă puterea unui om sau a unui grup de oameni, care se află în fruntea unei cetăţi. Este vorba despre starea unui principe, a unui conducător, despre autoritatea şi dominaţia lui asupra unei cetăţi, cumva independent de starea supuşilor: "Expresia mantenere lo stato, pentru principe, este în consecinţă sinonimă cu se mantenere nel suo stato - "a se menţine pe poziţia să". Stato se referă deci la propriul interes al principelui, distinct de cel al cetăţii, atunci când nu-i este de-a dreptul opus (s. n., C. P.)"⁷⁹

De asemenea, cumva în contradicţie cu ideea după care Principele ar fi un tratat de guvernare cu totul rupt de tradiţia de până la el (reprezentată, în primul rând de acele opere medievale numite Oglinzile principelui - Speculum principis), Senellart constată mai degrabă o continuitate între aceste tratate care caută modelarea unui principe virtuos şi Principele lui Machiavelli, dar o continuitate care conţine în acelaşi timp o clară diferenţă mai adâncă, ce se referă la dialectiva virtute-soartă (virtus-fortuna). Până la Machiavelli, cele mai multe Specula recomandau principilor felurite virtuţi cardinale, conform tradiţiei antice. Unele dintre ele, spune Senellart, erau chiar simple înşiruiri de astfel de virtuţi. Machiavelli este cel care observă că virtutea nu este suficientă pentru reuşita politică a principelui şi că fortuna joacă aici un rol determinant. Prin urmare, labilitatea morală a principelui nu este decât urmarea labilităţii condiţiilor istorice în care se găseşte el: "Orice precept de înţelepciune fiind greşit din cauza caracterului său generalizator, teza tradiţională trebuie răsturnată: nu rămânând neclintit conform sieşi poate omul să-i reziste mobilităţii soartei, ci fiind mobil o poate face să nu se schimbe"⁸⁰

Virtutea antică (virtu) "se dizolvă deci într-o pură multiplicitate de atitudini posibile. Aici rezidă, fără nici o îndoială, aspectul cel mai revoluţionar al gândirii machiavelliene."⁸¹

"Filosofia răului" la Machiavelli ar merita un studiu aparte. Iată aici o mostră:

"De unde urmează constatarea că pe oameni trebuie să-i iei cu binele, sau să-i distrugi cu totul, fiindcă ei se răzbună uşor pentru un rău uşor care le-a fost pricinuit, dar nu se pot răzbuna în schimb pentru ceva grav; aşa încât este necesar ca răul pe care i-l faci cuiva să fie de aşa fel, încât să nu ai a te teme de răzbunare." (cap. III)

Este aici o concepţie pe care am putea-o numi a pragului critic al răului sau a pragului critic al forţei de reacţie la rău, ceea ce e aproximativ acelaşi lucru. Oamenii reacţionează la rău, ne spune Machiavelli, dar această reacţie este condiţionată de cantitatea răului suferit. Dacă răul sau pagubele suferite se plasează între anumite limite rezonabile, reacţia apare. Dacă aceste limite sunt încălcate, reacţia este inhibată, încât răul pare a fi deplin suveran. Ca atare, soluţiile politice în mâna principelui sunt de două feluri: fie ţin de natura binelui, a adevărului, a sincerităţii - caz în care, teoretic, ar trebui să nu aibă probleme cu guvernarea supuşilor, fie sunt de natura forţei absolute, adică a anihilării oricărei posibilităţi de reacţie la răul pe care îl face celor supuşi. Prima variantă de guvernare este inaplicabilă din perspectiva întregii gândiri machiavelice, dată fiind natura rea a omului, coruptă. Prin urmare, singura soluţie a politicului este lovitura de graţie dată libertăţii de reacţie a omului la răul provocat de conducător. Machiavelli nu dă, aşa cum vedem, nici o şansă ideii de bine în planul vieţii politice. Am văzut că orice guvernare are ceva funest în sine, căci orice guvernare are un potenţial despotic. La răul natural al oricărei guvernări, vom avea, normal, o reacţie a populaţiei. Pentru ca această reacţie să nu mai apară, principele trebuie să dea lovitura de graţie libertăţii supuşilor săi, adică să-i domine fără drept de apel, cu ajutorul forţei brutale sau a vicleniei. Important este că, dacă acceptăm premisele sale, Machiavelli ne aduce în punctul în care trebuie să admitem necesitatea forţei absolute a principelui, necesitatea absolutismului princiar.

Această desfăşurare dialectică a răului în istorie (să remarcăm caracterul autogenerativ al răului; acesta se alimentează din propriile manifestări, care se autoalimentează, cresc neîncetat) ajunge la un moment dat într-un punct extrem de critic, dar e logic să ajungă acolo: în cele din urmă, forţa de conducere a principelui devine (având în vedere caracterul malefic al ei, adică înrudirea cu răul, de care am amintit) principiu de exterminare, de nimicire a propriei ţări. Hannah Arendt remarcă, pe bună dreptate, caracterul atipic, total inuzual în care Machiavelli foloseşte ideea de bine. Problema binelui, tratată în maniera sa, este departe de orice tradiţie de gândire asupra acestui concept fundamental al teoriei politice sau al teologiei: „Adevărul este că el (Machiavelli, n. n. C. P.) s-a opus ambelor concepte de bine pe care le găsim în tradiţia noastră: conceptul grecesc de „bun pentru" sau adecvat şi conceptul creştin al bunătăţii absolute care nu este din această lume. După părerea sa, ambele concepte erau valabile, dar numai în sfera privată a vieţii umane (...)".⁸²

Principele este pus, astfel, în contradicţie cu principatul său şi, conform dorinţei exprese a lui Machiavelli, de păstrare a supremaţiei principelui cu orice preţ, acesta ajunge să-şi nimicească propria cetate. Între distrugerea cetăţii proprii şi modul machiavelic de a guverna nu este nici o contradicţie logică, căci principele este de la capul locului pus în conflict cu cetatea, iar conflictul nu se poate încheia decât cu victoria acestuia asupra celor pe care îi conduce. Principele lui Machiavelli este povestea tragică a capacităţii politicului de a distruge propria comunitate de supuşi. Vorbind despre modul cum trebuie guvernate cetăţile care, înainte de a fi cucerite, aveau legi proprii (capitolul V), autorul aminteşte trei posibilităţi:

"primul constă în a le distruge; al doilea este de a te stabili personal în acele locuri; al treilea, de a lăsa ca ţările respective să se conducă mai departe după legile lor, cerându-le însă un tribut şi alcătuind aici un guvern de câţiva oameni care să lucreze în aşa fel încât să ţi le păstreze prietene (...) Într-adevăr, nu există alt mod de a stăpâni în siguranţă o provincie decât acela de a o nimici (s. n., C. P.)." Concluzia finală este demnă de reţinut: siguranţa deplină că provincia este ascultătoare nu o poţi avea decât atunci când provincia respectivă este nimicită, distrusă, adică i se anihilează total voinţa proprie. Sensul guvernării machiavelice este acum destul de limpede. Cei care, în politica mondială de astăzi, apelează la secretarul florentin pentru a justifica la modul "clasic" un tip de abordare amoralistă asupra relaţiilor internaţionale ar trebui să ştie aceste concluzii pe care textul machiavelian ne forţează să le tragem. În fine, este bine să subliniem că simpla invocare a "autorităţii" lui Machiavelli nu este suficientă pentru a ascunde răul dramatic ce se manifestă în arena politicii mondiale astăzi. Căci e bine să ştim că "realismul" (lui Machiavelli) nu justifică realitatea (crudă), nici amoralismul comportamentul cinic al elitelor politice de azi.

Avem încă un pasaj care seamănă cu cel comentat anterior, pasaj care face parte din capitolul VIII, ce se referă la principatele obţinute prin fapte nelegiuite:

"De unde urmează că trebuie să reţinem acest fapt: că acela care ocupă un stat trebuie să se gândească dinainte la toate cruzimile pe care va fi nevoit să le săvârşească şi pe toate să le facă dintr-odată (s. n., C. P.) (...) Căci nedreptăţile trebuie săvârşite toate împreună, pentru ca oamenii, gustând din ele doar puţină vreme, să le simtă mai puţin apăsarea; binefacerile în schimb trebuie făcute încetul cu încetul, pentru ca să le simţim gustul vreme mai îndelungată" (cap. VIII)

În acest pasaj întâlnim, de fapt, doi Machiavelli, dacă se poate spune aşa, dintre care numai cel de-al doilea - adică cel din partea a doua a citatului, este echivalent cu autorul cinic cu care ne-am obişnuit. În această a doua parte, într-adevăr, avem o reţetă de guvernare ce se referă la administrarea faptelor bune şi a celor rele. Principele trebuie să ştie să manipuleze în aşa fel masele, încât multele fapte rele să pară puţine (efectul acestui "trucaj" realizându-se cu ajutorul vitezei sporite a ducerii la îndeplinire a faptelor rele, viteză care diminuează impresia de cantitate mare), iar cele bune, puţine, să pară mai multe prin încetinirea ritmului de administrare a lor. Cu alte cuvinte, avem aici un procedeu tipic de disimulare, de persuadare cinică a mulţimii cu ajutorul unor procedee de manipulare. Principiul de bază al acestei manipulări se identifică, iată, cu accelerarea, respectiv decelerarea procesului de guvernare. Viteza de guvernare este, prin urmare, un factor care influenţează percepţia publicului, a supuşilor, asupra faptelor bune sau rele.

În prima parte a citatului avem şi un alt Machiavelli, mai profund de data aceasta, care vorbeşte cumva într-un registru de tragedie antică. În ce sens? În aceste cuvinte, puţine, e adevărat, Machiavelli ne sugerează că răul oricărei guvernări este absolut inevitabil, implacabil, ca un destin al tragediilor antice. Dacă tot trebuie să facă răul, principele trebuie să-l facă în aşa fel încât supuşii să simtă mai puţin efectul nociv al acestuia, spune autorul în întregul pasaj. Existenţa răului nu mai ţine, sau pare a nu mai ţine în acest pasaj de voinţa principelui. Acesta nu are altceva de făcut decât să urmeze procedeele predestinate de guvernare, care includ automat şi producerea răului. Prin urmare, ceea ce i se poate reproşa lui Machiavelii - şi i s-a şi reproşat adesea - în plan moral nu ţine decât de latura voluntaristă a gândirii lui. Un Machiavelli modern, adică un autor care crede în ideea de voinţă liberă, individuală, este un Machiavelli amoral, cinic, "machiavelic". Dimpotrivă, dacă putem identifica în gândirea lui elemente ce ţin de modul antic de a privi destinul, adică în afara concepţiei voluntariste a lumii noastre, atunci descoperim automat un Machiavelli mult mai profund, cu o latură fatalistă a gândirii care dă mai multă greutate explicaţiilor şi constatărilor sale. Una dintre laturile răului este implacabilitatea, pare a spune autorul nostru. Prin urmare, departe de a fi cauză a răului, principele nu este decât un pion pe tabla de şah a destinului - şi chiar dacă acţiunile lui sunt rele, determinarea lor nu îi stă în puteri. Din păcate, Machiavelli nu va profita de această oportunitate de gândire, de inspiraţie antică. Modernitatea lui Machiavelli este sinonimă, în această viziune, cu amoralismul, deci cu latura criticabilă a operei sale. Tocmai ca autor modern Machiavelli este mai "expus" şi deci mai criticabil, în ciuda credinţei generale că forţa lui stă în această dimensiune modernă.

Un capitol care are un ton mai puţin "machiavelic" este capitolul IX, care se ocupă de "principatul civil". Acesta se cucereşte fie prin voinţa poporului, fie prin a celor mari. În acest capitol autorul vorbeşte despre aceste două tendinţe politice diferite:

"În adevăr, se întâlnesc în orice cetate aceste două tendinţe politice diferite şi ele se nasc din faptul că poporul nu vrea să fie nici guvernat şi nici asuprit de cei mari, pe când cei mari vor să guverneze şi să asuprească poporul; iar din aceste două voinţe diferite se naşte în orice stat unul din cele trei efecte ale lor, şi anume principatul, libertatea sau abuzurile de tot felul." (cap. IX)

Recomandarea pe care o face aici Machiavelli este ca principele să ştie să-şi apropie prietenia poporului, căci aceasta este mai preţioasă decât sprijinul celor mari. De altfel, poporul este mai uşor de mulţumit decât mărimile cetăţii, pentru că poporul nu cere altceva decât să nu fie asuprit, în timp ce potentaţii cetăţii sunt greu de mulţumit şi nici nu pot fi mulţumiţi decât făcând rău celorlalţi. Acesta este un capitol aparte, în care Machiavelli pare interesat în mai mare măsură de apropierea dintre principe şi popor, ceea ce este cumva surprinzător. Numai că, nu trebuie să uităm, această apropiere mai mare este relativă la dificultăţile mai mari pe care le poate întâmpina principele în relaţia cu potentaţii cetăţii. S-ar putea spune că apropierea principelui de popor este răul mai mic ce trebuie ales dintre cele două rele. Aici este încă odată evidentă preocuparea secretarului florentin exclusiv pentru destinul politic al principelui, care este o figură singulară, ce trebuie să aleagă între colaborarea cu oamenii simpli sau cea cu mărimile cetăţii. Principele este aici deasupra tuturor şi trebuie să ştie să speculeze această poziţie pentru a-şi menţine superioritatea.

Problema principatelor eclesiastice formează obiectul capitolului al XI al opusculului de care vorbim. Machiavelli începe prin a lăuda statornicia şi fericirea acestor principate, care se întemeiază pe o raţiune superioară minţii omeneşti, au tradiţii religioase puternice, ce le aduc o stabilitate foarte mare. Principii de acest fel sunt singurii care, deşi au state, nu au nevoie să le apere, iar poporul, deşi nu este guvernat în sens clasic, nu se preocupă de aceasta şi nici nu-şi doreşte să scape de autoritatea principelui. Acestea sunt principate ce cad în grija lui Dumnezeu, prin urmare, autorul declară că nu vrea să vorbească despre ele. Şi totuşi, o întrebare îl frământă, anume cum se face că Biserica a obţinut o putere temporală atât de mare, ştiut fiind că lucrurile nu au fost dintotdeauna astfel (Machiavelli dă aici o serie de exemple din istoria Italiei, susţinând că raportul de forţe dintre Biserică şi principii laici s-a modificat în favoarea celei dintâi)? Machiavelli descrie, într-un stil destul de încifrat, procedeele tipic politice pe care papii le-au întrebuinţat pentru a-şi spori influenţa. Cardinalii sunt şi ei adevăraţi agenţi politici, extrem de abili, care, cum s-ar spune, trag toate sforile politicii laice: "astfel se nasc din ambiţia prelaţilor discordiile şi tulburările dintre feudali", spune autorul, iar dacă ne vom gândi la scopul acestei cărţi, vom înţelege că în aceste cuvinte trebuie să citim o critică destul de severă la adresa procedeelor respectivilor prelaţi.

Valorile lui Machiavelli

Una dintre perspectivele esenţiale cu ajutorul căreia putem emite judecăţi asupra manualului secretarului florentin se referă la valorile ultime sau valorile fundamentale ale domeniului politic, adică, aşa cum sună capitolul XV, "despre acele lucruri pentru care oamenii, şi mai ales principii, merită să fie lăudaţi sau aspru dojeniţi". Aceste lucruri traduc axiologia scriitorului nostru. Este, cu cuvintele sale, întrebarea "care trebuie să fie atitudinea şi comportarea unui principe faţă de supuşi şi faţă de prieteni"?

Acesta este şi capitolul în care Machiavelli îşi face cunoscută teoria celebră asupra "realismului", pentru care este creditat în primul rând ca autor modern, ce o rupe cu tradiţia retorică de până la el. Principele este declarat manual practic, iar sensul acestuia este dat de adevărul concret al faptelor şi nu de "simpla închipuire". Prin urmare, este nevoie de mai puţină speculaţie inutilă şi mai mult spirit realist şi practic, vrea să ne sugereze scriitorul:

"Intenţia mea fiind însă aceea de a scrie lucruri folositoare pentru cei care le înţeleg, mi s-a părut că este mai potrivit să urmăresc adevărul concret al faptelor⁸³ (s. n. C. P.) decât simpla închipuire. Căci sunt mulţi aceia care şi-au imaginat republici şi principate pe care nimeni nu le-a văzut vreodată şi nimeni nu le-a cunoscut ca existând în realitate. Într-adevăr, deosebirea este atât de mare între felul în care oamenii trăiesc şi felul în care ei ar trebui să trăiască, încât acela care lasă la o parte ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie, mai curând află cum ajung oamenii la pieire decât cum pot să izbutească. Acela care ar voi să-şi proclame oricând şi oriunde încrederea lui în bine ar fi cu necesitate doborât de ceilalţi care sunt în jurul lui şi care nu sunt oameni de bine. Aşadar, principele care vrea să-şi păstreze puterea va trebui să înveţe neapărat să poată să nu fie bun şi să ştie să fie sau să nu fie astfel după cum este nevoie." (cap. XV)

Pasajul este destul de clar. Machiavelli se arată neîncrezător în republicile utopice trasate numai pe hârtie şi pretinde că singurul temei al cărţii sale este realitatea concretă, nudă. Din păcate pentru el, chiar în acest pasaj se contrazice, căci chiar şi aici există, dincolo de declaraţia sa realistă, o filosofie anume, care nu este inspirată decât parţial din faptele concrete. Este vorba despre relaţia dintre bine şi rău. Este evident că în această chestiune Machiavelli crede că răul este cel care dă tonul relaţiei. Între cei doi termeni opuşi, binele este condus de rău, în sensul în care la bine se poate răspunde şi cu bine şi cu rău, în timp ce la rău nu se poate răspunde decât cu rău. Aceasta este filosofia pe care se întemeiază toată opera politică a lui Machiavelli. Or, istoria arată (şi aici încă odată avem de-a face cu o credinţă a scriitorului, care nu e neapărat întemeiată pe fapte, căci niciodată omul nu va cunoaşte toate faptele istoriei), ne spune el, că binele este un fel de excepţie, în timp ce răul este dominant. De aici rezultă că politica are de-a face cu instrumentele răului, devreme ce trebuie să ţină piept răului. Am văzut că dintre cele două, binele e neputincios. Ca atare, pentru a supravieţui răului dominant, principele are nevoie să fie rău la rândul lui. A fi bun în politică înseamnă a te pleca de la bun început, înseamnă a te dezarma, deci a pierde posibilitatea de a face bine prin pierderea puterii. Binele poate fi făcut numai dacă principele are puterea. Dar, pentru asta, e nevoie să fie rău. Scopul scuză, iată mijloacele, care, cumva, nu sunt în puterea omului, avem de-a face cu o lege implacabilă aici. Mijloacele politice sunt de ordin malefic, căci ele presupun drumul spre putere sau spre menţinerea ei, iar acest drum este necesarmente unul presărat cu elemente ale răului. Politica este domeniul care, pentru a putea ajunge la binele practic, are nevoie să adaste mereu în zona mijloacelor de ordin malefic. Acesta este mesajul lui Machiavelli, cu care însă, dacă nu admitem premisa sa a predominanţei răului, putem să nu fim de acord. Machiavelli nu este, aşadar, autorul-cadru al modernităţii decât în măsura în care modernitatea se recunoaşte a fi existenţa impregnată de rău.

În plus, afirmă scriitorul, relaţia între virtute şi mijloace este problematică şi ea. Unele scopuri, declarat bune, sunt primejdioase pentru om. Atingerea lor ar echivala cu pieirea noastră. Altele, dimpotrivă, ce par rele, sunt de aşa natură încât duc la supravieţuirea noastră. Alegerea este uşor de făcut între scopurile bune dar primejdioase pentru supravieţuire şi celelalte, rele în principiu, dar potrivite pentru supravieţuire. Din păcate, nu se insistă foarte mult pe această idee, care şi ea este o răstălmăcire până la un punct, cu aparenţe de realitate indiscutabilă. Relaţia dintre scopurile bune din punct de vedere teoretic şi supravieţuirea practică ar fi meritat o dezvoltare mai mare, pe care Machiavelli nu i-o dă. Însă şi aici avem de-a face cu un adevăr circumscris de premisele iniţiale, de care am vorbit ceva mai sus. Când răul este dominant, scopurile bune care s-ar putea atinge pe căi bune sunt periculoase tocmai pe parcursul spre ele, acolo unde răul e câştigător. Dar este acest drum spre bine dominat de reţeta răului? Adică, nu se poate ajunge la bine decât pe calea răului? Întrebarea rămâne deschisă.

Cum sunt oamenii?

Am afirmat de mai multe ori că în viziunea lui Machiavelli omul este o fiinţă rea şi că din această premisă decurg toate legile sale concrete şi toată filosofia sa cu privire la domeniul politic. Acest lucru este evident în capitolul XVII, unde ni se spune:

"Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii şi una şi alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit. Căci despre oameni se poate spune în general lucrul acesta: că sunt nerecunoscători, schimbători, prefăcuţi şi ascunşi, că fug de principii şi sunt lacomi de câştig; atâta vreme cât le faci bine, sunt ai tăi în întregime (.) atâta vreme cât nevoia este departe; dar când ea se apropie, toţi se ridică împotriva ta."

Este evident că într-o lume formată din astfel de oameni răi, principele, adică cel de deasupra tuturor, nu poate fi decât cel mai rău dintre toţi. În principe, calităţile negative ale mulţimii vor fi exacerbate chiar de nevoia de a face bine, căci, bunăoară, viclenia lui ar trebui să fie mult mai mare decât viclenia mulţimii, pentru ca el să câştige în relaţia cu mulţimea şi astfel să poată să-şi ducă la îndeplinire programul politic pozitiv.

Cuvântul principelui

Un capitol esenţial este şi cel care se referă la cuvântul principelui (cap. XVIII, "cum trebuie să-şi ţină cuvântul un principe"), care nu este deosebit de tonul general al lucrării, dar este cu atât mai grav cu cât este vorba despre modalitatea de comunicare a elitei şi a masei. Problema "comunicării politice" primeşte aici o dezlegare aparte, pe care teoriile de azi ale acestui domeniu o ignoră, o ascund sau o aplică fără să ştie. De fapt, în acest capitol avem tabloul complet al acestui domeniu al comunicării politice şi avem şi sensul acesteia, într-un mod esenţial. Comunicarea politică de azi pare a fi insensibilă la fundamentele moderne ale propriei perspective, deci la fundamentele ei machiavelice. Ea face din acest domeniu important al Cuvântului o simplă chestiune de transmitere de mesaje, într-un stil foarte specializat, aparent neutral. Neutralitatea nu e decât suprafaţa lucrurilor. În realitate, în spatele acestei "ştiinţe" a comunicării politice găsim toate caracteristicile stilului machiavelic de a privi problema cuvântului. Am văzut în prelegerea trecută ce înseamnă cuvântul pentru filosofi ca Martin Heidegger sau Toma d'Aquino. Să vedem ce înseamnă el pentru Machiavelli:

"Oricine înţelege că este întru totul spre lauda unui principe faptul de a se ţine de cuvânt şi de a proceda în mod cinstit iar nu cu viclenie. Cu toate acestea, experienţa vremurilor noastre ne arată că principii care au săvârşit lucruri mari au fost aceia care n­au ţinut prea mult seama de cuvântul dat şi care au ştiut, cu viclenia lor, să ameţească mintea oamenilor, iar la sfârşit i-au înfrânt pe aceia care s-au încrezut în cinstea lor".

Lucrurile sunt explicit spuse. La acestea se mai poate adăuga şi teoria elitelor vulpi şi lei (pe care o va relua Pareto şi care provine de la Cicero), care pune problema dozajului de acţiuni de forţă (principiul leului) şi viclenie (principiul vulpii):

"Trebuie, aşadar, să fii vulpe pentru ca să recunoşti cursele, şi să fii leu, pentru ca să-i sperii pe lupi. Aceia care procedează numai în felul leului nu se pricep deloc în arta guvernării (...) Dar trebuie să ştii să-ţi ascunzi în tot felul această natură de vulpe, să te prefaci şi să nu te dai pe faţă, deoarece oamenii sunt atât de naivi şi se supun atât de uşor nevoilor prezente, încât acela care înşală va găsi întotdeauna pe unul care să se lase înşelat."

Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius

Este a doua mare operă politică a lui Machiavelli, după Principele. Principalele teme ale acestei opere de filosofie politică vor fi trecute în continuare în revistă. Ne vom permite, la fiecare astfel de temă, un comentariu mai mult sau mai puţin amplu, în încercarea de a limpezi pe cât posibil gândul filosofului.

Imaginea omului este aceeaşi ca în Principele. Vom vedea însă mai departe că, spre finele lucrării, Machiavelli are o revenire spectaculoasă asupra acestei chestiuni, opiniile lui modificându-se radical.

"Aşa cum demonstrează toţi cei care au tratat tema politicului, dar şi numeroasele exemple concrete pe care le furnizează istoria, este necesar ca cel care stabileşte forma unui Stat şi îi dă acestuia legile să presupună de la început că toţi oamenii sunt răi şi dispuşi să facă uz de perversitatea lor ori de câte ori au această ocazie. Dacă răutatea oamenilor rămâne ascunsă o vreme, aceasta se datorează câte unei cauze necunoscute, pe care experienţa încă n-a devoalat-o, dar care, până la urmă, se manifestă la vedere în timp, căci timpul nu degeaba este numit părintele adevărului." (III)

Această afirmaţie este aproape identică cu cea din Principele, unde de asemenea Machiavelli face un portret dur omului, aşa cum am văzut.

Machiavelli reafirmă că omul nu face binele decât ca urmare a unei necesităţi, deci ca urmare a unei constrângeri, şi că dacă poate să facă răul, el îl va face. De aceea, e nevoie de legi sau instituţii, pentru ca oamenii să fie împiedicaţi să atingă propria lor natură mizerabilă, căzută:

"(...) niciodată oamenii nu fac binele decât din necesitate; acolo unde fiecare e liber să acţioneze după bunul plac şi să se lase în voia necuviinţei, confuzia şi dezordinea apar imediat. De aceea s-a spus că foamea şi sărăcia sporesc abilităţile omului, iar legile le fac bune. Acolo unde o cauză oarecare produce un efect bun fără ajutorul legii, legea este inutilă, dar când această dispoziţie propice nu există, legea devine indispensabilă."

(III)

La întrebarea, răspunsul este următorul, diferenţiat:

"Examinând toate aspectele care derivă din această dublă chestiune, e dificil de hotărât cui trebuie să-i fie încredinţată paza acestei libertăţi, căci nu se poate determina cu claritate care este specia de oameni cea mai nocivă într-o republică: ori cei care doresc să posede ceea ce nu posedă încă, ori cei care nu vor decât să-şi păstreze onorurile pe care deja le au. Poate că, după o examinare atentă, am putea ajunge la următoarea concluzie: este vorba fie de o republică ce vrea să deţină un imperiu, cum ar fi Roma, fie de o republică ce n-are alt scop decât propria conservare. În primul caz, e absolut necesar ca modelul de conducere să fie cel al Romei. În al doilea caz, trebuie imitate Sparta sau Veneţia (...)" (V)

Sparta şi Veneţia sunt republici în care nobilimea era la conducere, în timp ce la Roma poporul era suveran. Sunt, deci, două cazuri diferite, în funcţie de starea viitoare a republicii: dacă republica se vrea conservatoare, e bine ca puterea să fie la nobili, dacă se vrea una în transformare spre imperiu, e bine ca poporul să aibă puterea.

De ce Sparta a fost o republică extrem de stabilă şi de ce nu a fost acesta cazul Romei?

Cazul Spartei: număr mic de locuitori şi autarhie, închidere faţă de cetăţenii

străini:

"Această concordie a avut două cauze principale: una este numărul mic de locuitori ai Spartei, care a permis guvernarea de către un număr mic de magistraţi; a doua, refuzul de a admite străini în sânul republicii, ceea ce a îndepărtat de popor orice motiv de corupţie şi a împiedicat populaţia să crească şi greutatea guvernării să devină prea mare pentru acei puţini magistraţi." (VI)

Cazul Romei: dacă Roma ar fi ales calea echilibrului, după model spartan sau veneţian, ea nu ar mai fi ajuns la grandoarea la care a ajuns. Se pare că este o relaţie invers proporţională între echilibrul şi raţionalitatea unei republici şi măreţia ei istorică, adică grandoarea ei. În această grandoare stă însă şi pericolul dezechilibrului, al tumultului ucigaş.

Machiavelli pare a gândi că Sparta a fost o republică foarte echilibrată, dar formată din oameni care în cele din urmă şi-au pierdut forţa istorică şi au devenit laşi. Sau, cel puţin el extrage o astfel de "lege istorică" din exemplele opuse ale Spartei şi Romei, lege care nu are însă fundament. Nu e deloc adevărat că micile republici greceşti, guvernate de echilibru, ar fi fost formate din oameni incapabili de cuceriri, laşi, nevolnici. Iată cuvintele lui Machiavelli:

"Vrem să formăm un popor numeros şi războinic, care îşi extinde cuceririle până departe; va trebui să i se imprime acestuia un caracter care-l va face greu de guvernat. Dacă, dimpotrivă, vrem să-l închidem între limite strâmte, sau să-l ţinem dezarmat, pentru a-l guverna mai bine, el nu-şi va putea menţine cuceririle, sau va deveni atât de laş încât va lăsa aceste cuceriri în mâinile primului atacator." (VI)

Machiavelli e de părere, finalmente, că cea mai bună formă de organizare e cea a Romei, care duce la grandoare, căci, în orice caz, nici o republică nu poate scăpa definitiv de dezechilibre. Ori, în viziunea lui, numai constituţia Romei e capabilă să preia aceste dezechilibre şi să le transforme în forţe capabile să ducă republica mai departe. Sparta sau Veneţia, republici stabile, sunt mai uşor de distrus de aceste schimbări istorice. Aici, în acest capitol, avem, de fapt, o teorie a schimbării politice şi a modului în care schimbarea afectează diferitele tipuri de republici - două - dacă reducem totul la cele spuse de Machiavelli. Republicile ce au o constituţie flexibilă se pot adapta acestor schimbări şi pot folosi schimbarea în folos propriu, pentru a se dezvolta. Este cazul Romei, care era pregătiră de cuceriri, şi le dorea, avea un popor războinic şi o elită de acelaşi calibru etc. Alte republici sunt închise în orizonturile justeţii politice, lucru care le face inapte să se adapteze schimbării. Ele sunt mai fragile, tocmai pentru că nu sunt obişnuite cu iraţionalitatea faptului istoric. Este cazul Spartei şi al Veneţiei, care nu s-au putut impune vecinilor decât un timp scurt, ceea ce dovedeşte fragilitatea construcţiei lor statale. Raţionalitatea constituţiei nu este o garanţie a succesului istoric, ne previne Machiavelli. Este o critică indirectă la adresa întregii lumi greceşti. De aici se vede clar că Renaşterea, în viziunea lui Machiavelli, este o renaştere a Romei şi nu a Greciei. De aceea este absolut îndreptăţit Martin Heidegger când afirmă că întreaga Renaştere stă pe un fundament roman, nu pe unul grec. Oamenii Renaşterii de felul lui Machiavelli nu iubeau şi nu puteau înţelege Grecia, ci-şi doreau genul de glorie lumească a Romei, imperiul mondial şi universal prin excelenţă, idee care a trecut apoi la Sfântul Scaun (tot o idee heideggeriană) fără nici un fel de ajustare.

Machiavelli îşi declară foarte deschis admiraţia pentru modelul roman:

"Şi, pentru a reveni la primul meu raţionament, cred că trebuie imitată constituţia romană şi nu cea a altor republici, fiindcă nu cred că poate exista un model intermediar între aceste două tipuri de conducere şi deci trebuie tolerate adversităţile ce apar între popor şi senat, privindu-le ca pe un rău necesar pentru a ajunge la grandoarea romană."

(VI)

De aceea, în ciuda criticilor sale la adresa Bisericii Catolice, Machiavelli este, în fondul său, un soldat al acestui spirit imperial al bisericii catolice. Machiavelli este mai catolic decât Papa, deşi nu vrea să ştie acest lucru. Cei doi se întâlnesc în încercarea de salvare a spiritului Romei antice, unul pe dimensiune strict politică, altul pe dimensiune strict religioasă, dar din aceeaşi rădăcină a dominaţiei universale, moştenire a grandorii romane de care vorbeşte secretarul florentin. Nu trebuie, în acest punct, să ne lăsăm înşelaţi de anticatolicismul aparent şi zgomotos al lui Machiavelli. Iată ce spune Heidegger despre acest subiect:

"Din acest motiv, însăşi acea epocă istorică a lumii, numită - în conformitate cu cronologia istoriografică - epoca modernităţii, îşi are rădăcinile în fenomenul latinizării elenismului. 'Renaşterea' Antichităţii, ce însoţeşte naşterea modernităţii, este o dovadă indubitabilă în acest sens."⁸⁴

Şi, de asemenea, mai departe, vorbind despre transformarea grecescului \|/si38o<; în latinescul falsum:

"Cel care a săvârşit şi desăvârşit această operă nu a fost însă imperium-ul "statal", ci imperium-ul Bisericii, aşa-zisul sacerdotium. "Imperialul" apare acum sub forma curialului curiei papei de la Roma. Puterea acestuia se întemeiază, de asemenea, pe comandă. Acest caracter de comandă ţine de esenţa dogmei bisericeşti (.) Inchiziţia spaniolă este o formă a Imperiului Roman curial."⁸⁵

Papa şi Machiavelli pornesc din aceeaşi rădăcină comună, dar se despart la capitolul mijloacelor folosite. Ceea ce-i apropie este însă mult mai mult decât ceea ce-i desparte.

Scopul scuză mijloacele!

Machiavelli n-a pronunţat ca atare aceste cuvinte, dar a gândit aşa, fără îndoială, atunci când s-a referit la fondarea unei republici sau a unui regat. El e gata să scuze mijloacele violente ale celui care e capabil de asemenea gesturi măreţe:

"Este un lucru drept când acţiunile unui om îl acuză, ca rezultatul să-l justifice; atunci când acest rezultat este fericit, cum o arată exemplul lui Romulus, el îl va scuza mereu pe om." (VII)

Locul religiei şi al Bisericii catolice în spaţiul politic

Machiavelli recunoaşte religiei un rol precumpănitor în cadrul unui stat. De asemenea, el atribuie sentimentului religios funcţia de barometru al sănătăţii sau coruperii organismului politic:

"Prinţii şi republicile care vor să împidice Statul să se corupă trebuie mai cu seamă să menţină în cadrul acestuia nealterate ceremoniile religioase şi respectul pe care ele îl inspiră; cel mai sigur semn al ruinei unei ţări este dispreţul pentru cultul zeilor." (IX)

Aceasta nu înseamnă că instituţia fundamentală a religiei în lume, Biserica Catolică, scapă de reproşurile sale. Aceste reproşuri sunt în principal două: mai întâi, faptul că preoţii ei, deci ierarhia bisericească nu mai are ea însăşi credinţă în Dumnezeu, lăsând enoriaşii fără exemple pozitive, iar în al doilea rând, faptul că tot ea, Biserica, prin oamenii ei, cultivă dezbinarea în Italia. Machivelli ar vrea un stat centralizat, pe model francez sau spaniol. El observă că, deşi este mai aproape de centrul instituţiei bisericeşti, de Roma, Italia este ţara cea mai puţin credincioasă a catolicismului:

Machiavelli nu este atât deranjat de tentaţiile politice ale Bisericii, cum s-ar putea crede la prima vedere. El este însă nemulţumit că Biserica nici n-a avut puterea să ocupe ea singură întreaga Italie, reunind-o astfel sub o guvernare unică, dar nici n-a lăsat pe altul s-o cucerească, ci a intervenit mereu ca un factor de dezbinare între partidele care şi-au disputat peninsula. Astfel, ne putem imagina că dacă Biserica ar fi avut forţa să cucerească sub sceptrul său lumesc întreaga lume italiană, Machiavelli n-ar mai fi fost supărat de intervenţiile lumeşti ale acestei instituţii. Este încă o dovadă pentru cele spuse mai sus la capitolul despre romanizarea elenismului. Machiavelli este, în fond, un prieten al puterii lumeşti a papei:

"Astfel, Biserica, nefiind niciodată destul de puternică pentru a putea ocupa întreaga Italie şi nepermiţând ca un altul să facă acest lucru, este cauza pentru care această ţară nu s-a reunit sub sceptrul unui singur conducător şi a rămas aservită mai multor prinţi şi seniori; de aici vin şi dezbinările şi slăbiciunea acestui stat (.)." (IX)

Dictatura legală

Magistraturile legale nu sunt periculoase pentru stat, nici dacă e vorba despre dictatură. În schimb, cele care nu au gir legal, sunt periculoase. De aceea, dacă examinăm cazul republicii romane, vom observa că dictatorii i-au adus întotdeauna acesteia numai servicii de cea mai bună calitate. Trebuie să ne reamintim că dictatura era în antichitate o instituţie bine reglementată, deci legală. Epoca modernă, în schimb, este extrem de reticentă la ideea dictatorială, refuzând să vadă avantajele pe care această formă de guvernare - întotdeauna temporară şi justificată de condiţii excepţionale, atunci când era exercitată în condiţii legale - le aducea vieţii politice antice.

"Într-adevăr, numai magistraţii creaţi prin mijloace extraordinare şi puterea obţinută pe căi ilegale sunt periculoase pentru Stat, tot ceea ce urmează căilor legale nu poate dăuna acestuia din urmă. Dacă examinăm mersul evenimentelor în secolele în care a subzistat republica romană, vom vedea că toţi dictatorii n-au făcut altceva decât să-i aducă acesteia servicii eminente." (XIV)

Dictatura legală era foarte bine reglementată, de aceea ea nu putea face rău statului. Dictatorul nu era numit decât pe un timp limitat, iar puterea lui nu dura decât atât cât circumstanţele care îl aduseseră la putere. Autoritatea lui era de aşa manieră încât el putea să ia toate măsurile de cuviinţă pentru salvarea statului, fără a se consulta cu nimeni. El nu avea însă puterea de a schimba instituţiile normale ale statului, prin urmare, acţiunile lui nu puteau fi decât salvatoare, ne spune Machiavelli.

Instituţia dictaturii la Roma este extrem de interesantă şi ei i se datorează mult din măreţia acesteia. Spre deosebire de situaţiile normale, dictatura e necesară în situaţii de urgenţă, care pot decide soarta statului. Modul cum Machiavelli justifică dictatura antică este demn de toată atenţia:

"În mod cert, dintre toate instituţiile romane, puţine sunt cele care merită mai multă atenţie, şi ar trebui să socotim dictatura printre cele care au contribuit cel mai mult la grandoarea acestui vast imperiu, căci este dificil ca un stat, fără să aibă o atare instituţie, să se poată apăra contra evenimentelor extraordinare. Mersul guvernării într-o republică este în mod obişnuit prea lent. Nici un consiliu, nici un magistrat neputând să-şi asume responsabilitatea acţiunii de unul singur, este nevoie de consultări mutuale, iar necesitatea de a reuni toate voinţele în momentul cerut face ca luarea măsurilor să fie periculoasă când este vorba despre remedierea unui rău neaşteptat şi care nu admite defel amânare. Este deci necesar, printre instituţiile unei republici, să avem şi una asemănătoare dictaturii."⁸⁶ (XIV)

Dictaturile joacă rolul pe care-l joacă la Carl Schmitt ideea de suveranitate, ca decizie asupra excepţiei.⁸⁷ Şi Machiavelli vorbeşte despre situaţiile accidentale ce pot surveni în viaţa unui stat şi care se rezolvă prin instituţia dictaturii. Dictatura este suverană, căci ea decide în situaţii de excepţie, pe care ordinea legală stabilită a statului nu le-a putut prevedea.

"Astfel, o republică nu va fi nicodată perfectă dacă aceste legi nu au prevăzut deloc toate accidentele, dacă n-au preîntâmpinat cele ce puteau surveni şi nu au decis care să fie mijloacele de conducere în astfel de cazuri. Trag deci conlcuzia că republicile care, în caz de pericole iminente, nu pot recurge nici la un dictator, nici la o altă instituţie asemănătoare, nu vor putea evita propria ruină."⁸⁸ (XIV)

Prin urmare, este fals să credem că toate dictaturile sunt în afara cadrului legitim, legal. Situaţiile de urgenţă fac, dimpotrivă, din dictaturi instituţiile cele mai legitime ale statului, adevăratele instituţii suverane, căci ele sunt cele chemate să asigure supravieţuirea statului în acele condiţii excepţionale.

Mulţimea este adesea mai constantă decât principii

Obişnuiţi să vedem în Machiavelli un apologet al principelui şi un "duşman" al mulţimii care nu înţelege scopurile înalte ale acestuia din urmă, vom fi surprinşi să constatăm în acest capitol că judecata lui se nuanţează foarte mult, ba chiar, am putea spune că se răstoarnă. Este vorba despre capitolul care tratează problema constanţei mulţimii şi a principilor, dar şi despre calităţile morale generale ale mulţimilor prin comparaţie cu principii. Este un capitol în care, aşa cum vom vedea, Machiavelli înclină balanţa în favoarea mulţimilor.

Mai întâi el enumeră puţinele excepţii fericite de la regula pe care vrea s-o instituie, aceea că principii sunt mai puţin demni de respect decât mulţimea. El respinge exemplul ţărilor bine întocmite, ca Egiptul, Sparta sau Franţa (pentru epoca la care scrie), deoarece aceste regate sunt regate în care şi principii şi mulţimea sunt virtuoşi, prin urmare, nu poate fi făcută o comparaţie relevantă între "caracterul natural" al primilor faţă de ceilalţi. Acest "caracter natural" ar putea fi asimilat categoriei sociologice pure, tipului ideal al principelui, respectiv al mulţimii. În afara unor condiţii concrete excepţionale, ne spune Machiavelli, principii sunt mai nedemni decât mulţimea. Sau, cel puţin, la fel de nedemni ca orice om, deci ca natura umană în general. Putem spune că în acest capitol este afirmată o superioritate generală a mulţimii faţă de prinţi, pe care am încercat s-o surprindem ca atare, în citate cât mai convingătoare:

"Astfel, sunt împotriva acestei opinii generale care spune că popoarele, atunci când sunt stăpâne, sunt mereu uşuratice, inconstante şi ingrate şi susţin că aceste defecte nu le sunt mai proprii lor decât principilor (...) Un popor care comandă, sub imperiul unei constituţii bune, va fi la fel de stabil, de prudent şi de recunoscător ca un principe; ce spun eu? El va fi chiar mai bun decât principele cel mai înţelept (...) Diferenţa pe care o constatăm între conduita popoarelor şi a principilor nu provine din caracter, care este acelaşi la toţi oamenii, si chiar e mai bun în cazul popoarelor, ci din aceea că respectul pentru legi este mai mult sau mai puţin profund (.)

Nu voi face decât să repet ceea ce deja am expus pe larg într-un capitol precedent, unde am demonstrat că popoarele sunt mai puţin ingrate decât principii. Cât priveşte inteligenţa şi constanţa, susţin că un popor e mai prudent, mai puţin nestatornic şi are simţăminte mai drepte. Nu degeaba se spune că vocea poporului este vocea lui Dumnezeu." (XIX)

O modalitate foarte subtilă de a măsura efectele nocive ale guvernărilor populare corupte prin comparaţie cu cele ale prinţilor corupţi este aceea de a măsura speranţele şi temerile legate de cele două tipuri de guvernare. Este o măsurătoare noologică, în spiritul teoriei lui Ilie Bădescu⁸⁹. Machiavelli crede că poporul iese mai bine din această comparaţie cu prinţii. Pasajul este extrem de interesant:

"Când un popor este livrat tuturor furiilor şi zguduirilor populare, nu de mânia lui ne temem: nu ne e teamă de răul prezent, ci de rezultatele sale viitoare. Tremurăm să nu vedem ridicându-se din acea dezordine un tiran. În cazul prinţilor răi, se întâmplă contrariul: răul prezent este cel care ne face să tremurăm, iar speranţa toată este în viitor: oamenii speră că libertatea va putea să apară măcar pe viitor, după excesele respectivului prinţ. Astfel, diferenţa dintre cele două cazuri este marcată de diferenţa dintre teamă şi speranţă." (XIX)

Diferenţa între o republică (în care conducerea este în mâinile poporului) şi un principat, ambele în situaţie de criză, ţine de jocul subtil al ameninţărilor prezente faţă de cele viitoare şi, în aceeaşi ecuaţie, de speranţele prezente şi cele viitoare. Prezentul şi viitorul sunt aici extrem de importante. În timp ce poporul dezlănţuit este o ameninţare viitoare (prin perspectiva de ridicare din rândurile lui a unui tiran extrem de periculos), în cazul unui prinţ corupt, ameninţarea este cât se poate de prezentă şi de concretă: chiar prinţul este agentul activ şi prezent al răului. Dimpotrivă, speranţele sunt amânate în cazul acestui prinţ corupt pentru mai târziu, căci oamenii pot spera că libertatea va renaşte, în ciuda opresiunii la care sunt supuşi de sinistrul personaj. Spre deosebire de acest caz, la poporul tulburat, speranţele sunt prezente, iar temerile viitoare. Deci, dacă se poate spune astfel, în cazul poporului tulburat speranţele (asimilabile binelui, căci speranţele sunt o proiectare a binelui, o reflectare a lor mentală), adică binele, au (are) statut prezent, iar răul (temerile), statut viitor, potenţial. Invers, prinţul corupt ne face să ne temem în prezent (deci răul e prezent) şi să sperăm doar în viitor (binele e amânat pentru mai târziu, când va înceta regimul său). Toată această complicată alchimie poate fi însă întoarsă: e posibil să credem şi să susţinem că ceea ce e potenţial are mai multă forţă decât ceea ce este prezent, obiectiv, şi invers, ceea ce e prezent nu mai reprezintă decât o modalitate epuizată a fiinţării. Prin urmare, dacă vrem să-l combatem pe Machiavelli în acest punct, trebuie să admitem că răul prezent e mai puţin rău decât cel viitor, potenţial, care se anunţă doar prin temeri, iar binele prezent, concret, este mai puţin bun decât cel potenţial şi viitor. În acest caz, proiecţia ideală, viitoare a binelui şi a răului are o mai mare importanţă decât prezenţa concretă. De aici va rezulta că e mai bun un principe corupt decât un popor dezlănţuit, mânios, căci speranţele legate de suprimarea viitoare a puterii individuale a prinţului sunt mai sănătoase pentru mentalul colectiv decât bucuria prezentă a absenţei tiranului criminal ce s-ar putea ridica din rândurile poporului dezlănţuit. Este cazul dictaturii lui Ceauşescu, unde speranţa în căderea tiranului a fost o modalitate de purificare a spiritului colectiv mai profundă decât actuala bucurie concretă a guvernării aşa-zis democratice. Regimul actual, funcţionând pe principiile machiavellice ale actului politic concret, prezent, obiectiv, realist este mai puţin profitabil pentru sufletul popular decât purificarea trecută prin speranţă. Se poate spune că epoca actuală este o epocă machiavellică prin aceea că trăieşte exclusiv din actul concret politic, la timpul prezent, fără nici cea mai mică preocupare de tip profetic, adică de împlinire viitoare. Profeţia din vremea lui Ceauşescu era întăritoare pentru mase. Ea ţinea sus stindardul bucuriei că, până la urmă, tiranul se va stinge şi va lua cu el în mormânt odiosul regim pe care-l pusese în practică. Astăzi, oamenii nu mai aşteaptă nimic de la viitor şi trebuie să stoarcă cât mai multe bucurii din timpul prezent. După gradul de dezamăgire în care au căzut cu toţii, se vede că această manieră de a face politică, această modalitate istorică este mai puţin profitabilă pentru spiritul public. Realismul lui Machiavelli este tocmai în acest sens periculos, că exclude ideea de speranţă.

Critica religiei moderne (creştine) dintr-o perspectivă nietzscheeană avant la

lettre:

Machiavelli nu este doar un critic al politizării ineficiente a activităţii Bisericii Catolice, pe care, aşa cum ştim, o acuză de intervenţii nereuşite în politica principatelor italiene. El este în acelaşi timp un critic al substanţei vieţii religioase din vremea lui. Această critică seamănă destul de mult cu ideile lui Nietzsche asupra "moralei de sclavi" pe care au indus-o în lumea modernă ideile creştine. Între morala creştină şi decăderea lumii prin depotenţare relaţia este de la cauză la efect. Să-l ascultăm pe Machiavelli făcând elogiul eroismului antic şi criticând valorile umilinţei, proprii religiei creştine:

"Religiile antice (.) nu acordau onoruri divine decât muritorilor care excelau în gloria lumească, cum ar fi comandanţii iluştri de oşti sau conducătorii de republici; religia noastră, dimpotrivă, nu-i sanctifică decât pe cei umili şi pe cei dedaţi contemplaţiei mai degrabă decât vieţii active. În plus, ea a plasat binele suprem în umilinţă, în dispreţul faţă de lucrurile acestei lumi (.)" (XXII)

Morala creştină a încurajat tirania, pe căi ocolite, dar a încurajat-o:

"Se pare că această nouă morală i-a făcut pe oameni mai slabi şi a dat lumea pe mâinile unor sceleraţi îndrăzneţi. Aceştia au simţit că puteau fără probleme să-şi exercite tirania, văzând că toţi oameni erau dispuşi, în speranţa că vor ajunge în paradis, să sufere toate nedreptăţile şi să nu se răzbune." (XXII)

Confuziile lui Machiavelli în ce priveşte elogiul libertăţii

Acestea sunt foarte evidente în pasajul care urmează, unde autorul amestecă mai multe criterii în definirea libertăţii:

"Aşa cum am mai spus, toate cetăţile, toate statele care trăiesc sub egida libertăţii, oriunde ar fi, beneficiază mereu de cele mai mari avantaje: în aceste locuri populaţia este cea mai numeroasă, deoarece căsătoriile sunt mai libere şi oamenii caută să aibă cât mai multe legături unii cu alţii; aici cetăţeanul vede bucuros născându-i-se fii pe care ştie că-i poate hrăni, netemându-se că i se vor fura bunurile. Aici, mai ales, este sigur că pruncii nu vor deveni sclavi, ci oameni liberi, capabili, dacă au virtuţile necesare, să devină conducători ai republicii. Aici bogăţiile se înmulţesc continuu, şi cele ce provin din agricultură, şi cele ce provin din industrie; fiecare caută să-şi sporească şi să posede acele bunuri de care crede că se poate bucura după ce le-a achiziţionat. Rezultă de aici că cetăţenii doresc tot ceea ce este în avantajul fiecăruia în particular şi al tuturor în general, iar prosperitatea publică creşte zi de zi într-o manieră miraculoasă." (XXII)

Libertatea este definită mai întâi din punct de vedere demografic. Sunt libere cetăţile unde oamenii pot să se căsătorească liber, adică exact cu cine vor. Apoi, libertatea este văzută din perspectivă materială, mai întâi tot în legătură cu ideea de familie, ca patrimoniu. Există libertate acolo unde moştenirile sunt sigure. Este invocat apoi în mod direct un criteriu stric material, acela al bogăţiilor. Fiecare cetăţean vrea să acumuleze cât mai multe astfel de bogăţii, de care să se bucure în voie. Este libertatea economică, exact ca în doctrina liberală de mai târziu, unde libertatea omului înseamnă libertatea de a dispune liber de averea sa. În fine, ni se vorbeşte despre interesul individual, care s-ar cupla perfect cu cel general tocmai în planul material, al acumulării averilor. Prosperitatea publică ar creşte zi de zi, odată cu cea individuală. Prin urmare, în acest pasaj, Machiavelli dă o definiţie foarte actuală a libertăţii, ca în Capitalism şi libertate a lui Friedmann.⁹⁰ Din această definiţie lipseşte aproape cu desăvârşire ceea ce s-ar putea numi libertatea interioară, morală sau spirituală. Totul se reduce la aspectele exterioare, materiale ale libertăţii (cu o uşoară modificare la început, acolo unde libertatea capătă o coloratură demografică mai interesantă, dar pe care autorul nu insistă prea mult). Elogiul libertăţii se transformă astfel într-un elogiu al prosperităţii.

Imaginea principelui şi imaginea lui Machiavelli

Am văzut mai sus că autorul nostru recomandă principelui să-şi cultive o imagine care să-l ajute în confruntările politice. Importanţa „imaginii" devine extrem de mare din momentul în care admitem, ca Machiavelli, că aparenţele trebuie controlate cu cea mai mare grijă, astfel încât principele să nu poată fi niciodată surprins într-o stare de relativă slăbiciune. El trebuie să se arate mereu sigur pe sine, controlând situaţia, aşa cum se spune în limbajul modern. Cultivarea imaginii devine de aceea un instrument de prim ordin al vieţii politice. Să vedem acum care este imaginea de care s-a bucurat Machiavelli în posteritate şi să vedem cât de îndreptăţite sau nu sunt criticile şi laudele care i s-au adus. Căci, cu certitudine, Machiavelli este unul dintre cei mai „vehiculaţi" gânditori politici ai tuturor vremurilor.

Normal, ca în cazul fiecărui autor, şi în cazul lui Machiavelli posteritatea se împarte categoric în adversari şi adulatori, în detractori şi fideli, cu numeroase nuanţe, evident.

Unele dintre cele mai vehemente luări de poziţie împotriva autorului Principelui s-a manifestat în Anglia, prin scrisul istoricului şi eseistului Macaulay (1800-1859): „Ne îndoim că în istoria literaturii mai există vreun nume atât de odios ca cel purtat de omul al cărui caracter şi ale cărei scrieri ne propunem acum să le analizăm (...) Numele lui s-a transformat într-un epitet pentru ticăloşi, iar prenumele în sinonim pentru Diavol."⁹¹

Această atitudine de contestare violentă a fost ulterior „îndulcită" semnificativ, până la atitudinea opusă, de adulare. Ernst Cassirer sesizează acest lucru şi ne îndeamnă să nu procedăm la judecarea morală a operei: „Într-un caz precum cel al lui Machiavelli ambele atitudini (aprobare şi dezaprobare - n. n. C. P.) sunt însă inadecvate şi induc în eroare. Nu spun că nu trebuie să citim şi să interpretăm cartea din punct de vedere moral. Dat fiind că opera a avut un impact moral atât de mare, nu putem să nu emitem o astfel de judecată şi este chiar necesar să o facem. Dar nu trebuie să începem prin a o aproba sau a o dezaproba; prin a o ataca sau elogia."⁹²

Şi totuşi, foarte multe dintre referirile la Machiavelli conţin inexorabil un grăunte de aprobare sau dezaprobare, deci şi de judecată morală asupra operei. Uneori, aprobarea operei nu înseamnă pur şi simplu aprobarea „machiavelismului", aşa cum, alteori, dezaprobarea conţinutului Principelui nu este tot una cu respingerea aceluiaşi machiavelism în numele unui moralism pur. Acesta este, de exemplu, cazul lui Bacon, care aprobă realismul secretarului florentin (sau ceea ce pare a fi realismul acestuia): „Suntem profund recunoscători lui Machiavelli şi altor scriitori de acelaşi gen, care spun sau descriu în mod deschis şi fără ascunzişuri ceea ce fac oamenii, nu ceea ce ar trebui să facă."⁹³

La rândul său, crede Cassirer, Spinoza a făcut, probabil, cel mai mult pentru „reabilitarea" lui Machiavelli. Opinia lui Spinoza, care vedea în Machiavelli un „campion al libertăţii" este că Principele conţine un sens ascuns, altfel neputându-se explica de ce în această lucrare există atât de multe învăţături care s-ar potrivi de minune celui mai aspru regim tiranic. Cassirer ştie că Spinoza l-a crezut pe Machiavelli un maestru al disimulării, al şiretlicurilor (dovadă fiind chiar scrierea celebrului său tratat, în care sensul ascuns este dominant). Dar, precizează primul, dacă machiavelismul este sinonim cu viclenia, Machiavelli nu a fost deloc un tip şiret. Dimpotrivă, el este unul dintre cei mai sinceri autori. Ca om, de asemenea, el „nu a fost niciodată un ipocrit", ne asigură autorul german. „Poate că acest magistru al perfidiei politice şi înşelătoriei a fost unul dintre cei mai sinceri scriitori politici." Părerile favorabile lui Machiavelli se înmulţesc pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre. Herder este unul dintre autorii favorabili secretarului florentin, ca şi Hegel. Acesta din urmă a fost, se pare, primul mare filosof care l-a elogiat de-a dreptul pe Machiavelli. Generaţia patrioţilor italieni l-a divinizat pe Machiavelli (Vittorio Alfieri îl numea „divin"), normal, mai ales pornind de la ultimul capitol al Principelui, în care se cere imperios eliberarea Italiei de sub jugul străin.

Prin urmare, există o foarte mare diversitate de opinii relative la opera şi la autorul de care vorbim. Foarte multe atitudini de acest fel sunt vădit conjuncturale, altele ţin de implicaţii mai profunde. Am reţinut mai sus îndemnul lui Cassirer de a nu porni „analiza" operei machiaveliene prin anatemizarea sau divinizarea ei. Nu suntem însă de acord cu autorul german atunci când acesta trage o linie de demarcaţie între omul integru Machiavelli şi opera sa. Căci această demarcaţie poate duce la concluzia că judecata aspră asupra operei (sau judecata critică) nu este atât de justificată, devreme ce omul a fost un patriot adevărat şi un om de cea mai bună calitate. Aceste aspecte nici nu interesează. Important este ca opera să fie judecată în întregul ei, în afara contextului istoric special în care a fost scrisă (căci Machiavelli nu a scris numai pentru contemporani, cu lucrul acesta este de acord şi Cassirer) şi în afara contextului biografic, a amănuntelor legate de viaţa autorului.

Din punctul nostru de vedere, cheia pentru înţelegerea imaginii deformate a lui Machiavelli şi a machiavelismului, a avatarurilor extrem de diverse pe care teoria acestuia a cunoscut-o în timp se află în miezul operei sale, şi anume în punctul de maximă concentrare a teoriei sale politice, aşa-numitul său „realism". Realismul lui Machiavelli este punctul de maximă generalitate al operei sale de gânditor. Nu degeaba am citat mai sus cuvintele lui Fr. Bacon, un filosof realist el însuşi şi nu degeaba acesta aprecia la Machiavelli acelaşi realism. Aici trebuie să căutăm principiul prim al tuturor aprecierilor favorabile şi nefavorabile lui Machiavelli. Iar acesta este un principiu care nu se poate refuza unei judecăţi morale. Degeaba ne îndeamnă Cassirer să ne stăpânim inima atunci când judecăm sau citim opera lui Machiavelli. Opera însăşi, prin aşa-numitul său caracter „realist" se doreşte o piesă importantă pe tabla de şah a gândirii morale. În ce sens? Să ne amintim ce spune Bacon despre Machiavelli şi ce anume apreciază el la autorul renascentist: faptul că prezintă lucrurile aşa cum sunt şi că descrie comportamentul oamenilor aşa cum este, nu aşa cum ar trebui să fie. Dar acest ar trebui imperativ este chiar chintesenţa actului moral şi a judecăţii morale. Morala judecă în funcţie de cum „ar trebui", nu de cum „este". Temeiul judecăţii morale este într-un model perfect de comportament, faţă de care comportamentul uman este mai mult sau mai puţin deviat. Prin urmare, în mod cu totul excepţional, omul este sau se comportă perfect. De cele mai multe ori, el „ar trebui" să se comporte altfel, pentru a se apropia de acel model ideal. Machiavelli, în schimb, renunţă la acest model ideal, pe care literatura medievală de inspiraţie scolastică îl frecventase până la epuizare. „Păgân" şi duşman al Bisericii, Machiavelli nu crede într-un asemenea model (eventual, divin). El descrie pur şi simplu comportamentul (adesea, aberant) omului de rând. Realismul lui Machiavelli nu este, de fapt, decât o formă mascată de anticlericalism, anticlasicism, antiscolasticism. Machiavelli este modern în măsura în care renunţă la nevoia (pe care orice autor clasic, fie păgân, fie creştin o resimţea) de a îmbunătăţi omul, de a-l face o fiinţă mai bună, mai dreaptă, mai credincioasă, mai educată, mai virtuoasă etc. Machiavelli este cel mai indiferent dintre autori în ce priveşte soarta omului, tocmai prin refuzul oricărei dimensiuni moralizatoare în judecata acestuia. Aici el se întâlneşte cu filosofia realistă a epocii moderne (de inspiraţie senzualistă şi empiristă adesea, cu implicaţii materialiste şi în orice caz ruptă de orice sens religios), care refuză orice contact cu ideile religioase despre creaţie, revelaţie şi divinitate. „Realitatea" este aici datul sensibil imediat, palpabil, datul simţurilor, realitatea imediată şi profană, empirică. La fel, omul lui Machiavelli este ceea ce se vede la prima vedere, fiinţa vulgară şi nerecunoscătoare, faţă de care nu are rost să încerci o modelare sau o educare. Care să fie modelul, dacă, în principiu, Dumnezeu a căzut mort (ca în incredibila afirmaţie a lui Nietzsche)? Aşadar, judecata morală asupra operei machiavelice este imperios necesară, tocmai pentru că Machiavelli a refuzat să admită orice model moral demn de urmat de către om. Acest refuz nu epuizează însă problema morală. Omul va fi întotdeauna o fiinţă îndumnezeită, va simţi mereu în sine măcar o parte de Dumnezeu şi va avea mereu nevoie de o confirmare a acestei presimţiri, a acestui presentiment. În schimb, Machiavelli refuză omului tocmai această introspecţie specială, această căutare a lui Dumnezeu în el însuşi. Omul se simte o fiinţă creată de Dumnezeu şi nu o fiinţă „reală", adică dată ca atare şi atât. Omul simte că are un model de urmat, iar acest model este divin.

Prin urmare, teoria lui Machiavelli este profund anticreştină şi antidivină (într-un plan mai larg). Tocmai de aceea, ea nu poate trezi decât admiraţia temporară şi parţială a „realiştilor" dogmatici, a celor care cred că realitatea se epuizează la capătul aparatului lor senzorial.

Nu vom putea, deci, urma întrutotul îndemnul lui Cassirer, deşi nici nu-l vom blama pe Machiavelli înainte de a-l citi. Dar îl vom blama imediat după aceea! Desigur, blamarea este, uneori, cea mai frumoasă atitudine faţă de un autor. Ea trădează nici mai mult nici mai puţin decât o iubire întoarsă, adică un sentiment de adâncă nelinişte în faţa operei, la antipodul indiferenţei oarbe.