Oligarhia este cetatea "unde magistraturile ţin de venit, în care cei bogaţi cârmuiesc, iar săracul nu participă la putere." (550 c)
Trecerea de la timarhie la oligarhie se face datorită accentuării poftei de venituri şi diminuării virtuţii, ca o consecinţă.
"Când în cetate sunt preţuite avuţia şi cei avuţi, virtutea şi oamenii buni sunt mai puţin preţuiţi." (Ti^ro^svou 8f tcXotjtou sv rcoXsi Kai xrov tcXouoicgv dxiuoxspa dpsxf xs Kai oi dyaGoi.) (551 a) Traducerea în limba română este prea blândă în ce priveşte tratamentul de care se bucură "virtutea" (dpsxf) şi "cei buni" (oi dyaGoi) în cetatea oligarhică. De fapt, Platon nu spune că aceştia sunt mai puţin preţuiţi, ci că sunt dispreţuiţi. E cu totul altceva. De asemenea, trebuie să amintim importanţa excepţională a conceptului de dpsxf, care nu este pur şi simplu "virtutea" înţeleasă ca în zilele noastre, mai ales în plan moral, ca urmare a influenţei creştinismului. De altfel, când vorbeşte despre cele patru virtuţi fundamentale ale sufletului, Platon le denumeşte cu acest termen. Ele sunt mai degrabă posibilităţile latente pe care se poate construi binele istoric, atât în sufletul omului, cât şi, plecând de aici, în întreaga cetate. Âpsxf este, prin urmare, locul de unde poate începe desăvârşirea sufletului uman. Prin urmare, în cetatea oligarhică nu este eliminată o virtute anume, evidentă, ci însăşi posibilitatea apariţiei calităţilor bune, ca dimensiune sufletească. Această afirmaţie este întărită de alăturarea termenului oi dyaGoi. Astfel, binele este împiedicat să se manifeste într-o astfel de cetate.
Printre defectele acestei cetăţi, putem enumera la început chiar principiul ei de existenţă, căci e clar că nu averea trebuie să decidă treburile într-o cetate.
"Mai întâi, un defect este un atare principiu, căci priveşte: dacă cineva ar pune cârmaci peste nave luându-se după avere, iar săracului, chiar dacă ar fi bun la arta cârmuirii, nu i-ar încredinţa cârma.
Rea navigaţie ar face oamenii aceia." (551 c)
În al doilea rând, cetatea oligarhică este lipsită de unitate. Platon spune că sunt, de fapt, două cetăţi:
"(...) obligatoriu, cetatea nu este una, ci sunt două: una a săracilor, cealaltă a bogaţilor, deşi şi unii şi alţii locuiesc în acelaşi loc. Ei uneltesc mereu unii împotriva altora." (551 d)
De asemenea, astfel de cetăţi au dificultăţi în a duce războaiele, pentru că elita se teme să înarmeze poporul, care s-ar putea ridica împotriva sa, iar dacă ies la luptă numai conducătorii, forţa lor e neînsemnată, deoarece nu sunt mulţi. Mai mult, fiind zgârciţi, ei nu vor să plătească mercenari, deci nu le este foarte la îndemână să poarte un război. Într-o astfel de cetate întâlnim un amestec al claselor sociale, căci aceiaşi oameni fac războaie, fac şi afaceri, sunt şi agricultori, lucru cu care Platon este în total dezacord. Însă poate cel mai mare rău are legătură cu ideea de vânzare universală, care animă spiritul acestor cetăţi: aici totul se poate vinde şi cumpăra, motiv pentru care
"(.) este cu putinţă să vinzi tot ceea ce posezi şi ca altul să dobândească acestea şi ca cel ce a vândut să locuiască în cetate fără să aparţină nici uneia dintre clasele ei, nefiind nici om de afaceri, nici artizan, nici cavaler, nici hoplit, ci fiind numai sărac şi nevoiaş." (552 a)
Această perspectivă este inacceptabilă, căci înseamnă ca unii cetăţeni să-şi piardă, practic, orice status în interiorul cetăţii. Din momentul în care rămân numai cu sărăcia şi nevoile, ei sunt degradaţi, în fapt, de la rangul de fiinţe politice, continuând, totuşi, să locuiască în cetate, dar artificial, nejustificat. Platon afirmă la un moment dat un lucru care trebuie să ne pună pe gânduri pe noi, cei care trăim în "cetăţile" moderne, iar cuvintele lui sunt perfect justificate:
"E limpede, dar, că în cetatea în care ai zări cerşetori, se află tot acolo, bine ascunşi, şi hoţi, şi prădători ai celor sfinte, şi făptuitorii tuturor relelor de acest fel." Ori, în cetăţile oligarhice, "Puţin lipseşte ca toţi, în afară de cârmuitori, să fie cerşetori". (552
d)
Cetatea ideală n-ar trebui, fiind armonioasă, să cunoască fenomenul cerşetoriei, căci sărăcia unora nu poate veni decât din bogăţia excesivă şi din fărădelegile altora. Acesta este sensul pe care îl dă Platon celor de mai sus. Cetatea oligarhică, aşa cum este prezentată în Politeia platonică, ne aminteşte, cel puţin la acest capitol economic, de ţările Americii latine, unde discrepanţele sociale, diferenţele dintre conducători şi conduşi, material vorbind, sunt extrem de mari. În timp ce unii (foarte puţini) sunt bogaţi ca cei mai bogaţi oameni din lume, cei mai mulţi mor de foame.
Omul oligarhic este cel care, încă din copilărie, s-a orientat spre afaceri cu o mare îndârjire, căci şi-a văzut tatăl sărăcit şi a cunoscut înjosirile sărăciei. Prin urmare, partea doritoare de câştig şi apetentă din sufletul său va fi cea pe care o va cultiva în mod deosebit. Această parte a sufletului va învinge în cele din urmă partea raţională şi înflăcărarea. În timp ce primeia nu-i va da voie să chibzuiască decât cum anume să facă mai mulţi bani, celei de-a doua nu-i va permite decât să admire şi să se entuziasmeze în faţa banului, a averii.
Democraţia apare din oligarhie, şi anume prin continuarea dincolo de limită a principiului de bază al oligarhiei, care este nevoia unei cât mai mari bogăţii. Îmbogăţirea unora este însoţită, aşa cum am văzut, de sărăcirea altora. Însă unii dintre cei ce sărăcesc sunt oameni de valoare, care încep să-i urască pe cei bogaţi şi sunt dornici de schimbări politice, mai precis, de înnoiri politice, căci aceasta este expresia lui Platon. Traducătorul textului grec, Andrei Cornea, ne avertizează că "Pentru greci, înnoirile politice, vscgxspiouoţ (lat. res novae) aveau, de obicei, o conotaţie negativă pe care termenul românesc nu o poate reda". Termenul grec are, pe lângă sensul de "înnoire", şi pe acela de "revoluţie", de unde şi conotaţia negativă amintită mai sus. Tabloul pe care filosoful îl face democraţiei nu este deloc roz. Noi, cei de azi, care ne-am obişnuit să credem orbeşte ceea ce ni se spune, anume faptul că democraţia este "cel mai mic rău" dintre cele care pot exista din perspectivă politică, vom fi contrariaţi, poate, să descoperim că tonul cu care Platon vorbeşte despre democraţie este extrem de virulent:
"Eu cred că democraţia apare atunci când săracii, biruind, îi ucid pe unii dintre cei bogaţi, pe alţii îi alungă, restul îi dau parte egală în drepturi cetăţeneşti ca şi în demnităţi, şi atunci când, de obicei, demnităţile se atribuie prin tragere la sorţi." (557 a)
În democraţie oamenii sunt foarte deosebiţi unii de alţii, căci fiecare îşi orânduieşte viaţa după cum pofteşte. Democraţia este, deci, un regim pestriţ şi de aceea are toate şansele să fie considerată cea mai bună de către femei şi copii, căci acestora le plac lucrurile pestriţe. Aparent, libertatea foarte mare de care se bucură oamenii este un mare avantaj în cadrul acestui tip de regim politic. Toleranţa faţă de cei judecaţi intră, de asemenea, într-o primă fază, la capitolul elementelor pozitive. Din păcate, adevărata educaţie a omului de stat nu este posibilă cu rigoarea pe care o cere o astfel de responsabilitate, căci cei mai mulţi conducători nu fac decât să se conformeze opiniilor mulţimii, ori, lucrul acesta nu este normal şi nu poate dura prea mult.
Pentru a face cunoştinţă cu omul democratic, Platon face apel la teoria dorinţelor necesare şi a celor nenecesare. El le deosebeşte clar pe unele de celelalte. Primele sunt cele pe care nu putem în nici un chip să le curmăm. Celelalte sunt cele de care ne putem lipsi, cu ajutorul exerciţiului şi care nu fac nici un bine, ba chiar, dintre ele, unele sunt dăunătoare. Dorinţa de mâncare sau altele de acest fel, de natură fiziologică, am spune astăzi, sunt necesare până la un punct, dar dincolo de el devin dăunătoare şi de aceea trebuie ţinute în frâu. Omul democratic se naşte din cel oligarhic, conform schemei cu care ne-am obişnuit.
Un tânăr care a crescut în stil oligarhic (omul oligarhic e cel stăpânit de dorinţele sau plăcerile necesare, cel democratic este stăpânit de cele nenecesare), adică foarte cumpătat poate, la un moment dat, să se lase biruit de atracţiile lumii - femei, mâncăruri alese etc. - şi să treacă astfel graniţa spre constituţia democratică a sufletului său. Dacă structura sufletească oligarhică a tânărului este ajutată din afară cu o bună educaţie, ea poate învinge constituţia democratică, dar uneori se întâmplă că dorinţele democratice din interior au aliaţi în plăcerile exterioare şi astfel capătă preponderenţă în sufletul omului. Dacă educaţia nu-i vine în ajutor, tânărul este pierdut, adică aruncat în haosul "democratic" al variatelor plăceri.
"Aşadar - am spus eu - el trăieşte zi-de-zi făcând pe plac celei dintâi dorinţi: ba se îmbată în sunetul flautului, ba apoi bea doar apă, punându-se la regim, ba face gimnastică, ba trândăveşte şi nu se sinchiseşte de nimic, ba uneori se ocupă, chipurile, cu filosofia. Adesea însă, el se îndeletniceşte cu politica şi, luându-şi avânt, spune şi face ce se nimereşte. Iar dacă vreodată e gelos pe militari, o ia pe calea lor, iar dacă este gelos pe oameni de afaceri - pe acolo. Viaţa sa nu ştie de ordine şi de necesitate, ci, numind un atare trai plăcut, slobod şi fericit, aşa vieţuieşte, de la început şi până la capăt." (561 d)
Aşadar, aşa cum democraţia este regimul care face pe plac dorinţelor aleatorii şi pestriţe ale mulţimii, la fel omul democratic este sclavul toanelor şi dorinţelor variate care îi ies în cale, fără să se poată opune definitiv lor, ci doar schimbând o toană pe alta.
Varietatea este în acest caz doar una din faţetele slăbiciunii, sinonimă în acest caz cu absenţa autocontrolului, cu viaţa neordonată şi neraţională. E adevărat, oamenii democratici sunt frumoşi la exterior, sunt extrem de interesanţi, dar, din nefericire, în această diversitate frumoasă este adânc îngropată o imensă slăbiciune.