Posesia de stat (folosinţa stării civile) este o stare de fapt, o realitate, corespunzătoare unei anumite stări civile. Astfel, atunci când un copil poartă numele părinţilor săi, este privit de aceştia ca fiind al lor, este considerat de societate ca fiind fiul acestor părinţi - se spune că el are posesia de stat a unui copil din căsătorie (sau, după caz, din afara căsătoriei, sau adoptat etc.). Fără a putea duce, prin ea însăşi, la dobândirea unei stări civile, posesia de stat este o realitate faptică de care legea nu poate să nu ţină seama, recunoscându-i, deci, unele efecte juridice. Astfel:
- a) Primul efect al posesiei de stat îl constituie prezumţia că starea de fapt corespunde unei stări de drept, că, deci, persoana care foloseşte o anumită stare civilă are, în realitate, acea stare civilă. Cu alte cuvinte, posesia de stat poate fi privită ca o dovadă (mai exact, ca o scutire de dovadă) a stării civile. Evident, această prezumţie (mijloc de dovadă) este susceptibilă de proba contrară, iar în cazul unei eventuale contestaţii, starea civilă va trebui să fie dovedită cu acte de stare civilă; dar în lipsa acestora, starea civilă poate fi satisfăcător dovedită şi prin posesia de stat, coroborată cu alte probe (martori, etc.).
- b) Al doilea - şi cel mai important - efect juridic recunoscut de lege posesiei de stat este acela că, atunci când posesia de stat este conformă cu actul de stare civilă (de ex. copilul este înregistrat ca fiind copil din căsătorie al soţilor-părinţi şi are această posesie de stat, fiind considerat şi tratat ca atare în familie şi în societate), legea prezumă cu caracter absolut că această stare civilă este cea reală, adevărată. Din unirea posesiei de stat cu actul de stare civilă căruia această posesie îi corespunde rezultă, aşadar, o prezumţie irefragabilă (absolută, de necombătut) a existenţei legale a acelei stări civile.
În acest sens, art. 51 din Codul familiei dispune:
"(1) Copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia care rezultă din certificatul său de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat.
(2) De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are folosinţa unei stări civile conforme cu certificatul său de naştere".
Pentru a putea vorbi de existenţa unei anumite "posesii de stat" (sau "folosinţa stării civile", cum se exprimă C. fam.), se cer - tradiţional - a fi întrunite trei elemente, denumite, pe scurt, cu termenii rămaşi din dreptul roman: nomen, tractatus et fama. Cu alte cuvinte, persoana care invocă posesia de stat trebuie să poarte numele corespunzător stării civile pretinse, trebuie să fie tratată de către cei din jur ca fiind titularul stării civile folosite şi să fie cunoscută şi recunoscută în public ca având acea stare civilă. Dovada stării civile care rezultă din posesia de stat conformă cu actul de stare civilă este absolută, de necontestat, nici persoana respectivă şi nici terţele persoane nefiind îndreptăţite a reclama sau a dovedi o altă stare civilă, contrară.
Cu toate acestea, în practică s-au ivit situaţii în care - aparent doar - s-a admis proba contrară. E vorba de situaţiile în care, din eroare sau prin fraudă, s-a produs o substituire de copii: două mame care nasc în aceeaşi maternitate şi în acelaşi timp, pleacă acasă fiecare cu copilul născut de cealaltă. În mod constant, instanţele au admis restabilirea adevărului, considerând că în aceste situaţii dispoziţiile art. 51 C. fam. "nu sunt aplicabile..., întrucât... folosirea stării civile nu mai este conformă cu certificatul de naştere", căci fiecare copil foloseşte starea civilă ce corespunde certificatului de naştere al celuilalt copil[1]; sau, altfel spus, "este admisibilă totuşi o acţiune prin care se contestă identitatea unei persoane, susţinându-se că s-a săvârşit o eroare sau o fraudă prin substituirea copiilor, după ce actul de naştere a fost întocmit;... într-o asemenea situaţie, copilul, deşi are o anumită posesie de stat, aceasta nu este conformă certificatului său de naştere, ci corespunde certificatului de naştere al copilului căruia i-a fost substituit"[2].
[1] A se vedea Trib. jud. Sălaj, dec. civ. nr. 279/1980, în R.R.D. nr. 3/1981, p. 60.
[2] Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 809/1979, în C.D. 1979, p. 7.