Aşa cum rezultă din definiţia pe care am expus-o, din legislaţia altor state dreptului de proprietate, are două caractere fundamentale şi anume:
- caracterul exclusiv, şi
- caracterul perpetuu.
În art. 315 CCRM este evidenţiat doar caracterul perpetuu al dreptului de proprietate. Caracterul exclusiv este specificat în art. 127 al Constituţiei doar pentru proprietatea publică a statului.
În literatura de specialitate predomină opinia că anume aceste două caractere juridice constituie temeiul existenţei şi al exercitării dreptului de proprietate de către titularii săi.[1]
Din definiţiile legale a dreptului de proprietate a altor state reiese şi caracterul absolut. Astfel, potrivit art. 480 din Codul civil al României, proprietarul are puterea "de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut...".
Prin caracterul absolut trebuie să înţelegem că dreptul de proprietate este opozabil tuturor (erga omnes), titularul putând opune dreptul său tuturor persoanelor, acestea fiind obligate să-1 recunoască şi să respecte prerogativele proprietarului si să nu facă nimic prin care să-1 împiedice pe acesta în exercitarea atributelor conferite de dreptul respectiv.
De asemenea, dreptul de proprietate este absolut în sensul că poate fi exercitat, de regulă în ansamblu, sub aspectul tuturor celor trei atribute ale sale (posesia, folosinţa şi dispoziţia),43 fără însă a se înţelege prin aceasta că el nu poate fi dezmembrat; dimpotrivă, atributele sale pot fi separate, posesia şi folosinţa putând fi exercitate şi de alte persoane decât proprietarul, fireşte cu consimţământul acestuia.
]Desigur, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale (art. 135 şi 41), dreptul de proprietate este garantat şi inviolabil. Totuşi, el trebuie să fie exercitat de către titularii săi cu respectarea limitelor impuse de lege şi în conformitate cu regulile de convieţuire socială.
Dreptului de proprietate (avem în vedere dreptul de proprietate privată) i se pot impune restricţii în exercitarea sa de către titular. Aceste restricţii pot viza libertatea de inacţiune a proprietarului (de exemplu, obligaţia proprietarului de a întreţine corespunzător fasada casei sale) sau libertatea de acţiune a titularului (interdicţia de a zidi o fereastră la distanţă mai mică decât cea prevăzută de lege); restricţiile pot fi impuse în interesul personal al proprietarului, în interesul, terţelor persoane sau în interesul general (public).[2]
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate
Acest caracter al dreptului de proprietate se identifică, la fel ca şi în cazul altor drepturi subiective, cu prerogativele conferite titularilor săi. In acest sens, numai proprietarul sau coproprietarii - în caz de indiviziune - sunt îndreptăţiţi să exercite atributele acestui drept asupra bunurilor ce constituie obiectul său.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate nu operează în mod absolut. Existenţa sa comportă, aşa cum am mai spus şi anumite limite şi restricţii.
Unele dintre aceste limite şi.restricţii ale caracterului exclusiv al dreptului de proprietate - în special care se exercită asupra imobilelor - pot fi stabilite prin însăşi voinţa proprietarului, iar altele sunt impuse prin efectul legii pe cale judecătorească, de anumite interese generale sau situaţii social-economice şi juridice.
De regulă, toate cele trei atribute (posesia, folosinţa şi dispoziţia) pot fi exercitate direct de către titularii dreptului de proprietate asupra unui bun, însă aceştia pot consimţi, în mod liber, pentru stabilirea unor restricţii menite să limiteze caracterul exclusiv al dreptului lor.
De exemplu, proprietarul unui bun imobil poate să constituie în favoarea unei alte persoane un drept real - dreptul de uzufruct, sau să consimtă la stabilirea unei servituti în folosul unui fond vecin. Deci, cât timp nu se iveşte necesitatea ca anumite restricţii să-i fie impuse, proprietarul însuşi este acela care decide la, stabilirea unor restricţii asupra exercitării dreptului său.
Exercitarea dreptului de proprietate poate fi restrâns şi fără consimţământul proprietarului. Astfel, este posibil ca prin efectul legii, să se constituie, în folosul altor persoane, anumite drepturi reale asupra unor bunuri, care să fie impuse proprietarilor, indiferent de voinţa lor. Aceasta reiese din conţinutul p. 3 al art. 315 CCRM, după care dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţ.
In acest sens, menţionăm servitutile naturale şi legale precum şi starea de coproprietate forţată şi perpetuă existentă asupra părţilor comune din clădirile în care se află mai multe apartamente proprietate privată (personală), precum şi starea de coproprietate asupra lucrurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine cum ar fi: drumurile, fântânile, zidurile care despart proprietăţile, etc.
În aceeaşi ordine de idei, regimul juridic al construcţiilor impune proprietarilor de terenuri o serie de obligaţii, care constituie restricţii aduse caracterului exclusiv al dreptului de proprietate imobiliară.
Astfel, din anumite necesităţi de ordin social-economic, ti¬tularilor dreptului de proprietate imobiliară le sunt impuse, prin lege, unele restricţii dintre care menţionăm:
- posibilitatea de-a construi, conform art. 70, alin. 1 din Codul funciar al Republicii Moldova, numai pe terenurile care sunt situate în intravilanul localităţilor;
- obligaţia de a obţine autorizaţie de construcţie de la autoritatea administrativă din localitatea în care este situat terenul pe care urmează a se construi şi încadrarea în normele de sistematizare şi de arhitectură stabilite;
- respectarea servitutilor aşa-zise legale, faţă de fondul vecin care privesc scurgerea apelor din ploi (art. 429 CCRM), deschiderea de ferestre sau balcoane la distanţele prevăzute de lege, plantarea arborilor, etc.
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate
Se consideră perpetuu dreptul de proprietate, deoarece el există atâta timp, cât există bunul. Acest caracter reiese nemijlocit din conţinutul p. 2 al art. 315 CCRM:
De şi nu este definit am stabilit că caracterul perpetuu se evidenţiază prin durata în timp a dreptului de proprietate, care la rândul ei este determinată de perioada de timp cât există bunurile mobile sau imobile - care constituie obiectul dreptului respectiv.
Precizăm că dreptul de proprietate asupra unui anumit bun nu trebuie în mod necesar să aparţină în mod continuu aceluiaşi titular, în timp, bunul şi dreptul asupra sa, poate fi transmis prin acte între vii sau prin acte pentru cauză de moarte, ceea ce înseamnă că, prin transmiterea sa, dreptul de proprietate se perpetuează în cadrul unui alt patrimoniu.
Deci, specific pentru caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este durata în timp a obiectului său, indiferent de patrimoniul în care este cuprins într-un anumit moment al existenţei sale.
Dreptul de proprietate asupra unui bun poate trece din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane din cauze voluntare sau din cauze forţate, impuse titularilor.
Cauzele voluntare implică libertatea de voinţă a proprietarului de a înstrăina sau de a abandona bunul sau bunurile care formează obiectul dreptului său de proprietate. Transmiterea voluntară a dreptului de proprietate poate avea loc prin acte între vii, cum sunt: vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia. Abandonarea, presupune părăsirea bunului sau a bunurilor de către proprietar, ceea ce, în ultimă analiză înseamnă renunţarea expresă sau tacită la dreptul de proprietate asupra lor. Acest mod de renunţare la dreptul de proprietate este specific, în exclusivitate, bunurilor mobile.
În privinţa bunurilor imobile, dacă este cazul, abandonarea poate fi similară cu succesiunile vacante, ajungându-se la această situaţie fie, pentru că de cuius nu a avut succesiune sau nu au acceptat-o în termenul prevăzut de lege.[3]
Aspectul esenţial în cazul bunurilor abandonate îl constituie existenţa unor bunuri asupra cărora o persoană nu emite pretenţia de a fi titulara dreptului de proprietate. Deci, dacă bunurile există, şi dreptul de proprietate există, dar lipseşte titularul, persoana care să exercite acest drept. în această situaţie, pentru complinirea acestei lipse, prin art. 646 din CCRM se dispune: "Bunurile fără stăpânire sunt ale statului".
Cauzele forţate de transmitere a dreptului de proprietate implică trecerea acestuia în patrimoniul statului, fără consimţământul titularului iniţial.
Trebuie menţionat că trecerea forţată în proprietatea statului a unor bunuri se poate face numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
De exemplu, exproprierea pentru o cauză de utilitate publică este prevăzută expres în Constituţie (art. 46 alin. 2) şi în Codul civil (art. 316). Sau confiscarea, cu caracter de sancţiune, care vizează de regulă bunurile mobile, este prevăzută, de asemenea, în Constituţie (art. 46) şi, după caz, în Codul penal sau în Legea privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.
In concluzie, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate se relevă prin aceea că acesta este un drept ereditar, este im¬prescriptibil din punct de vedere extinctiv (nu este susceptibil de a fi pierdut prin ne uz), este inviolabil şi nu poate fi cedat prin constrângere.
Totodată, dreptul de proprietate obligă la respectarea tuturor sarcinilor şi limitelor care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului (art. 46 alin. 6 din Constituţia RM).
Caracteristica dreptului de proprietate publică
Constituţia Republicii Moldova, prin dispoziţiile art. 9, face doar o precizare de ordin general cu privire la existenţa celor două forme de proprietate - publică şi privată - fără a oferi şi criteriile care stau la baza determinării lor. De altfel, după cum vom vedea, nici Codul Civil nu face precizări clare în acest sens.
În p. 3 al art. 127 al Constituţiei se precizează că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale. Nici în Legea nr. 459 cu privire la proprietate nu găsim o definiţie reuşită a dreptului de proprietate a statului. Articolul 31 al legii precizează, că din proprietatea de stat a Republicii Moldova fac parte bunurile ce aparţin Republicii Moldova ca stat cu drept de posesie, de folosinţă şi de administrare. Ea se manifestă sub formă de proprietate de stat şi proprietate municipală.
Pentru a defini dreptul de proprietate publică trebuie să ţinem seama atât de aspectele generale ale acestui drept real, cât şi de aspectele sale specifice.
Definim dreptul de proprietate publică astfel: "Dreptul de proprietate publică este acel drept exclusiv şi perpetuu de a stabili prin intermediul organului legislativ suprem, modul .de posesie, folosinţă şi de administrare asupra bunurilor incluse în patrimoniul Republicii Moldova". In literatura de specialitate sunt aduse şi alte definiţii. Astfel se defineşte că dreptul de proprietate publică a statului, este un drept real care aparţine statului, unităţilor administrativ-teritoriale, persoanelor juridice cu capital de stat (regii autonome şi societăţi comerciale) şi instituţiilor publice care, exercită asupra bunurilor - mobile şi imobile - posesia, folosinţa şi dispoziţia, în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere proprie şi în interesul public (la nivel naţional sau la nivel local) în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.
Din izvoarele legislative analizate se observă că în unele se foloseşte noţiunea de proprietate de stat (art. 31 Legea nr. 459), în altele proprietatea publică (art. 127 al Constituţiei). Am putea pune seninul egalităţii între aceste două noţiuni, dacă obiectele dreptului de proprietate enumerate în izvoare ar coincide, deoarece ele se deosebesc presupunem că într-un izvor se expune dreptul de proprietate a bunurilor din domeniul public şi în altul din domeniul privat.[4]
In dependenţă de cele expuse facem precizarea că atributele dreptului de proprietate publică - posesia, folosinţa şi, mai ales, dispoziţia - se vor exercita în mod diferit, în "funcţie de titularii acestei forme de proprietate şi, în aceeaşi măsură, în raport de bunurile care fac obiectul domeniului public şi respectiv, al domeniului privat".
Totdeauna, însă, dreptul de proprietate publică se exercită, indiferent de titularul său, în interesul general, fie al întregului public (interes naţional), fie al unui grup restrâns de populaţie (interes local). Această caracteristică face ca în dreptul francez proprietatea publică să fie considerată o proprietate colectivă.
Caracterele juridice specifice ale dreptului de proprietate publică
In primul capitol am expus caracterizarea în genere a dreptului de proprietate. însă aceste caractere se deosebesc atât în dependenţă de formele dreptului de proprietate, cât şi în dependenţă de domeniile dreptului de proprietate publică.[5]
Dreptul de proprietate publică se poate exercita, pe de o parte, asupra bunurilor ce constituie domeniul public, iar pe de altă parte, asupra bunurilor ce formează domeniul privat. În funcţie de acest aspect, caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică vor fi diferite.
Astfel, p. 4 al art. 296 CCRM prevede că dreptul de proprietate publică, ce se exercită asupra bunurilor, dispune de următoarele caractere: absolut; insesizabil; exclusiv, imprescriptibil. Dreptul de proprietate publică este exclusiv în sensul că nu este susceptibil de dezmembrare în ceea ce priveşte atributele posesiei şi folosinţei, atribute care nu pot forma conţinutul unor drepturi reale (principale sau accesorii) care să aparţină unor persoane fizice sau persoane juridice, în acest sens, articolul respectiv din Lege privind administrarea publică locală. Prevede că Republica Moldova dispune: "în condiţiile legii, ele (bunurile proprietate publică) pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate". De asemenea, în art. 1 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale se prevede: "...unităţi economice, bunuri sau activităţi pot fi, după caz, concesionate sau închiriate cu respectarea prezentei legi".
Dreptul de proprietate publică ce se exercită asupra bunurilor care formează domeniul public este, de asemenea:
- inalienabil;
- imprescriptibil (din punct de vedere achizitiv);
- insesizabil.
În schimb, dreptul de proprietate publică exercitat asupra bunurilor aparţinând domeniului privat este alienabil şi prescriptibil.
Unele dintre caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică sunt prevăzute expres în anumite texte de lege, altele nu au o reglementare proprie, dar sunt deduse din esenţa şi finalitatea acestui drept.
Caracterele absolut şi exclusiv au fost analizate când au făcut prezentarea generală a dreptului de proprietate, aşa încât, nu vom reveni asupra lor, ci le vom analiza doar pe celelalte.
Caracterul inalienabil
În conformitate cu reglementările legislaţiei în vigoare, dreptul de proprietate publică - exercitat asupra domeniului public - este inalienabil, în sensul că bunurile (mobile şi imobile) care constituie obiectul său sunt scoase în afara circuitului civil general.
Caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică este reglementat în Constituţia Republicii Moldova, Codul Civil al RM (p. 4, art. 296) şi în alte acte normative, pentru anumite categorii de bunuri.
Astfel, în art. 296 alin. 4 din CCRM: "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile...".
De asemenea, în art. 5 alin. 2 din Codul funciar se prevede: "Terenurile care fac parte din; domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege: nu se prevede altfel".
Aceste două texte de principiu nu exclud posibilitatea aplicării lor - prin analogie - şi asupra celorlalte bunuri (mobile sau imobile) care formează domeniul public.
Extinderea caracterului inalienabil şi asupra celorlalte bunuri ce aparţin domeniului public, se explică prin faptul că ele sunt afectate uzului public, fie în interes naţional, fie în interes local. Caracterul imprescriptibil[6]
În conformitate cu art. 296 din Codul Civil al RM, bunurile din domeniul, public al proprietăţii publice este imprescriptibil, adică nu se stinge prin ne uz, şi nu poate fi dobândit de terţ prin uzucapiune şi nu se supune termenelor de prescripţie. Bunurile ce constituie domeniul privat al statului cu predominanţă bunurile mobile, conform articolelor respective din Codul civil, acestea se prescriu prin simplul fapt al posesiei lor, fără a fi nevoie de vreo scurgere de timp. Se instituie astfel o prezumţie de proprietate, potrivit căreia, cel care posedă un bun mobil este considerat a fi proprietarul lui.
Însă dreptul de proprietate publică (asupra bunurilor din domeniul public), este imprescriptibil, atât din punct de vedere achizitiv cât şi extinctiv.
Astfel, fiind, în ipoteza în care va fi promovată o acţiune în revendicare a unui bun, care face parte din domeniul public, aflat în posesie nelegitimă a unei persoane fizice sau a unei persoane juridice, posesorul nu se va putea prevala de faptul că a dobândit proprietatea asupra acelui bun prin posesia lui (îndelungată, pentru imobile sau simplă, pentru mobile). Caracterul insesizabil.
Acest caracter este specific dreptului de proprietate publică şi se exercită asupra domeniului public al statului.
Caracterul insesizabil al dreptului de proprietate publică pune în discuţie posibila calitate de debitor a statului.
Astfel, se pune problema dacă persoanele fizice sau persoanele juridice - în calitate de creditori ai statului pot urmări bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică sau dacă împotriva statului pot fi exercitate căile ordinare de executare silită. Răspunsul este negativ, în sensul că statul este considerat a fi totdeauna solvabil şi. drept urmare, bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică sunt insesizabile.
Invocăm în susţinerea acestei opinii art. 46 alin. 1 din Constituţia Republicii Moldova, care dispune: „... creanţele asupra statului sunt garantate", în consecinţă, creditorii statului ne putând urmări bunurile proprietatea statului, pot urmări, pentru satisfacerea creanţelor lor exigibile, numai mijloacele băneşti ale statului pe calea înscrierii lor la.buget.
De fapt, acest mod de satisfacere a creanţelor faţă de stat este mult mai avantajos pentru creditori decât urmărirea bunurilor.
În literatura de specialitate română unii autori susţin opinia că toate bunurile ce constituie proprietate publică sunt insesizabile, şi nu pot fi aplicate dispoziţiile normelor de drept comun referitoare la urmărirea silită.[7]
Codul Civil al Republicii Moldova, reglementează unele moduri de dobândire a proprietăţii, care se aplică, în general, oricărei forme de proprietate. Astfel p. 2 al art. 320 CCRM stabileşte că dreptul de proprietate poate fi dobândit în condiţiile legii, prin ocupaţiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, precum şi hotărârile judecătoreşti când acestea sunt translaţive de proprietate.
Deosebit de aceste moduri, proprietatea publică poate fi dobândită prin moduri specifice dintre care enumerăm: naţionalizarea (exproprierea) pentru cauză de utilitate publică; rechiziţia; confiscarea; bunurile fără stăpân şi cele abandonate; comoara (tezaurul); succesiunile vacante; amenzile; impozitele şi taxele' de stat şi locale; alte moduri.
Caracteristica dreptului de proprietate privată
În Republica Moldova dreptul de proprietate privată a fost recunoscut în 1991 prin adoptarea Legii nr. 459-XII, Cu privire la proprietate art. 2, 12, al căreia concretizau, recunoaşterea şi conţinutul acesteia. Până atunci era recunoscut dreptul de proprietate personală care era un drept strict limitat în condiţiile legii. (art. 102, 132 a CCRM vechi). Mai apoi dreptul de proprietate privată a fost recunoscut şi garantat prin dispoziţii cuprinse în Constituţia Republicii Moldova din 1994 şi în alte acte normative. Astfel. în art. 9 alin. 1 din Constituţie se prevede: ""Proprietatea este publică şi privată".
De asemenea. în art. 46 alin.l al Legii fundamentale se dispune: "Dreptul de proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate".
Insă, nici în Constituţie, nici în Legea cu privire la proprietate nici. în noul Cod Civil ai RM nu sa adus definiţia dreptului de proprietate privată, delimitarea lui de cel de proprietate personală, de dreptul de proprietate publică, deoarece este o noţiune nouă puţin cunoscută, o noţiune ce era ignorată în socialism.
Art. 12 al Legii nr. 459 se aduce următoarea formulare a dreptului de proprietate privată. Proprietatea privată sunt bunurile, precum şi produsele activităţii intelectuale, care aparţin cetăţeanului, ca persoană fizică cu drept de posesie, folosinţă şi administrare. în literatura de specialitate sunt aduse şi alte definiţii. Astfel la E. Safta Romano, dreptul de proprietate privată este dreptul care aparţine persoanelor fizice şi juridice, statului sau unităţilor administrativ teritoriale asupra unor bunuri mobile şi imobile exercitînd asupra lor atributele dreptului de proprietate (posesia folosinţa şi dispoziţia) în mod exclusiv, şi perpetuu, prin putere şi interes propriu. în condiţiile determinate de lege.?1 Dumitru C. Florescu aduce următoarea definiţie: "Dreptului de proprietate privată este dreptul real care conferă titularului său exercitarea asupra lucrurilor a posesiei, folosinţei şi dispoziţiei. în mod exclusiv şi permanent, prin putere proprie, în interes propriu în limitele şi cu respectarea dispoziţiilor legale.[8]
Mai clar este reglementat dreptul de proprietate privată (asupra terenurilor) m Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar. Astfel, în art. 4 alin. 1 se prevede: "Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice...",[9] în art. 6 al aceleiaşi legi este reglementat dreptul de proprietate privată al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale. asupra terenurilor. dispunându-se: "Domeniul privat al statului şi. respectiv, al comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor este alcătuit din terenuri - altele decât cele prevăzute la art. 5 - aflate sau intrate în proprietatea lor prin căile şi modurile prevăzute de lege".[10]
Pentru a defini dreptul de proprietate privată, pe lângă aspectele de ordin general, trebuie să reţinem şi faptul că acesta poate aparţine atât statului cât şi persoanelor fizice şi persoanelor juridice. De asemenea, tot ca un aspect specific, subliniem că obiectul său nu este determinat, acesta fiind constituit din orice fel de bunuri, în afara celor ce formează domeniul public al statului, care sunt expres indicate de lege.
Dreptul de proprietate privată reprezintă. în concluzie, acel drept real care aparţine statului, unităţilor administrativ-teritoriale, persoanelor fizice şi persoanelor juridice în virtutea căruia titularii exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra unor bunuri - mobile sau imobile - care se află în circuitul civil în condiţiile stabilite de legislaţia în vigoare.
Din definiţiile aduse mai sus se observă că dreptul de proprietate privată este definit diferit şi aceste deosebiri se evidenţiază atât în dependenţă de caractere cât şi în dependenţă de subiecte. Astfel în literatura şi legislaţia română ca subiect al dreptului de proprietate privată se consideră şi statul, noi nu susţinem această opinie, deoarece considerăm că proprietatea privată poate aparţine persoanelor fizice sau unui grup de persoane fizice, persoanelor juridice create de persoane fizice sau cu participarea lor.
Dreptul de proprietate privată are unele caractere juridice pe care le are şi dreptul de proprietate publică, dar are şi unele caractere specifice numai acestei forme de proprietate.
Această diferenţiere se justifică prin faptul că dreptul de proprietate publică are ca finalitate satisfacerea intereselor titularilor săi.
În acest sens. menţionăm că destinaţia bunurilor care constituie obiectul dreptului de proprietate privată, este de a satisface nevoile personale ale titularilor săi, acesta fiind posibil de realizare prin faptul că, aflându-se în circuitul civil general, lucrurile pot face obiectul oricăror acte juridice civile. Dreptul de proprietate privată este1": real; perpetuu; absolut (opozabil erga omnes); exclusiv; sesizabil; alienabil; prescriptibil.[11]
- Caracterul real al dreptului de proprietate privată este determinat prin lege şi presupune existenţa unui subiect activ determinat de la început, care îşi poate realiza dreptul independent de subiectul pasiv care este nedeterminat, formând totalitatea tuturor persoanelor.
- Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată constă în aceia că acest drept durează atâta timp cât există bunul, şi că acest drept nu se stinge prin neuz, adică prin folosinţă.
- Caracterul absolut al dreptului de proprietate privată apare în raport cu celelalte drepturi reale şi nu în raport de exerciţiul atributelor sale. adică el nu este absolut în sine ci în esenţă, deoarece legea stabileşte anumite limite exerciţiului său. Ca exemplu, art. 1 al Legii nr. 459 cu privire la proprietate prevede că proprietarul are dreptul să exercite faţă de bunurile sale orice acţiuni care nu contravin legilor şi nu dăunează sănătăţii oamenilor şi mediului înconjurător.
- Caracterul exclusiv. Acest caracter al dreptului de proprietate privată implică, în conţinutul, său. atât posibilitatea executării tuturor atributelor de către titulari, cât şi posibilitatea dezmembrării acestora. Titularul dreptului de proprietate privată este singurul care poate exercita atributele dreptului de proprietate chiar şi când nu are bunul în posesie. în mod concret, dreptul de proprietate privată se poate prezenta, mai întâi. în plenitudinea atributelor sale. când toate cele trei atribute - posesia, folosinţa şi dispoziţia - sunt exercitate de către o singură persoană - proprietarul.
Într-o altă ipostază, titularul poate fi lipsit de atributele posesie şi folosinţă, acestea formând conţinutul altor drepturi reale exercitate de către alte persoane.
În acest fel se formează - ca dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată - alte drepturi reale (principale) care sunt rezultatul separării atributelor dreptului de proprietate.
Posibilitatea de dezmembrare a atributelor este specifică, aşa cum am mai spus, numai dreptului de proprietate privată.
- Caracterul sesizabil. Dreptul de proprietate privată spre deosebire de dreptul de proprietate publică (cu excepţia bunurilor domeniului privat) este sesizabil deoarece bunurile care formează obiectul său, când se află în patrimoniul unei persoane care. este în raport cu alta, fiind debitor, pot fi urmărite în scopul realizării creanţei creditorului.
Deci, creditorii pot urmări, când creanţa lor a devenit exigibilă, orice bun - mobil sau imobil - care se află, la momentul respectiv, în proprietatea privată a debitorului (mai puţin bunurile exceptate de lege).
De regulă, bunurile şi veniturile ce se află în proprietatea privată a unei persoane, care are calitatea de debitor, sunt sesizabile.
Totuşi, în cazurile când bunurile constituie obiectul dreptului de proprietate privată personală fiind pentru realizarea exclusivă a necesităţilor personale, acestea nu pot fi urmărite, (vezi Anexa nr. I CPCRM)
- Caracterul alienabil. Şi acesta este un caracter specific doar dreptului de proprietate privată. Dreptul de proprietate privată, indiferent de forma sa - mobiliară sau imobiliară - este alienabil, în sensul că bunurile ce formează obiectul său se găsesc în circuitul civil general.
Deci, astfel de lucruri pot face obiectul oricăror acte juridico-civile, care au ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra lor - cu titlu oneros ori cu titlu gratuit, între vii sau pentru cauză de moarte.
Bineînţeles că există în legislaţie şi mici restricţii. Eventualele restricţii privesc în special persoanele titulare ale dreptului de proprietate privată şi nu dreptul însuşi. De exemplu, bunurile cumpărate cu plata preţului în rate nu pot fi înstrăinate până la achitarea preţului. Sau. un imobil ipotecat pentru garantarea unui credit bancar, nu poate fi înstrăinat până la rambursarea integrală a creditului şi nici nu poate fi urmărit de către alţi creditori pentru satisfacerea creanţelor lor etc.
- Caracterul prescriptibil este specific dreptului de proprietate privată şi constă în aceia că toate drepturile de proprietate privată pot fi apărate doar în limitele termenelor de prescripţie.
Termenele de prescripţie pot fi extinctive sau achizitive. Bunurile imobile - terenuri şi construcţii - care fac obiectul dreptului de proprietate privată, sunt supuse prescripţiei achizitive. în sensul că pot fi dobândite în proprietate de către persoanele care au posesia utilă asupra lor tot timpul prevăzut de lege, invocând uzucapiunea.
Prescripţia achizitivă ca mod de dobândire a dreptului de proprietate imobiliară, devine eficientă numai dacă este constatată judecătoreşte, în sensul că hotărârea judecătorească abţinută în favoarea sa de către uzucapant îi va servi acestuia ca act doveditor al existenţei dreptului său de proprietate asupra imobilului în cauză.
În conformitate cu noul Cod Civil al Republicii Moldova pot fi dobândite prin uzucapiune atât construcţiile cât şi terenurile.
Analizând literatura de specialitate, legislaţia în vigoare în care se studiază proprietatea privată, am observat că se folosesc mai mulţi termeni: proprietatea privată, proprietatea personală, proprietate individuală, particulară, etc. Sunt identici aceşti termeni sau nu.
Din conţinutul diferitor acte normative observăm că aceşti termeni nu sunt identici. Termenul de proprietate privată are un sens mai larg decât noţiunile celelalte, incluzându-le. Deosebirea dintre aceste noţiuni se face după obiectele dreptului de proprietate privată.
Astfel, în dreptul de proprietate privată se includ acele obiecte care se folosesc pentru a desfăşura o activitate de antreprenoriat cu scopul de a obţine venit. Dreptul de proprietate personală este o formă a proprietăţii private care includ în sine doar acele bunuri ce servesc pentru îndestularea necesităţilor personale ale persoanei nemijlocit.
Dreptul de proprietate comună (pe cote părţi şi în devălmăşie)
De regulă, dreptul de proprietate se prezintă ca un drept pur şi simplu, aparţinând în exclusivitate unui singur titular, însă în anumite situaţii acest drept aparţine concomitent mai multor persoane. în acest caz este vorba despre proprietatea comună. Temeiurile apariţiei dreptului de proprietate comună sunt diverse. Proprietatea comună poate rezulta atât din lege (Legea cu privire la proprietate a Republicii Moldova, Codul familiei a Republicii Moldova, Codul civil, a Republicii Moldova) alte acte normative, cât şi dintr-o convenţie, etc. Codul Civil al Republicii Moldova în articolul 344, astfel defineşte dreptului de proprietate comună: "Proprietatea este comună în cazul în care asupra unui bun au drept de proprietate doi sau mai. mulţi titulari". Proprietatea comună poate apărea în temeiul legii sau în baza unui act juridic. Dreptul de proprietate comună este considerată principala modalitate a dreptului de proprietate.
- Safta-Romano defineşte proprietatea comună ca fiind acea modalitate a dreptului de proprietate care se caracterizează prin aceea că dreptul de proprietate aparţine concomitent la două sau mai multe persoane care exercită în mod egal posesia, folosinţa şi dispoziţia.[12]
In dependenţă de diferite criterii proprietatea comună creează mai multe categorii sau modalităţi cum ar fi, proprietatea comună în devălmăşie, pe cote părţi, proprietatea anulabilă şi proprietatea rezolubilă,[13] etc. Autorii indicaţi înţeleg prin modalitatea sau categorie juridică nu numai situaţia în care mai multe persoane au un drept de proprietate asupra unui bun sau mai multe bunuri, dar şi anumite situaţii de incertitudine vremelnică în care se află dreptul de proprietate (proprietate anulabilă şi proprietate rezolubilă). In vreme ce proprietatea rezolubilă şi proprietatea anulabilă sunt mai rar întâlnite, modalitatea juridică a coproprietăţii este frecventă. Cu toate acestea, autorii Codului Civil au reglementat în mod special coproprietatea, cu prilejul ieşirii din indiviziune. Pe lângă definiţiile generale actualul CCRM se refera şi la partajul succesoral însă doctrina şi jurisprudenţa au considerat că acest text de lege este aplicabil în toate cazurile de coproprietate (pe lângă coproprietatea rezultata din succesiune, mai exista coproprietatea izvorâtă din contract sau chiar din lege, cum ar fi cazul proprietăţii comune pe cote-părţi forţată).
În doctrina juridică s-a apreciat că între coproprietate şi indiviziune nu există o similitudine perfectă. Astfel, când "mai multe persoane exercită în acelaşi timp, un concurs, dreptul de proprietate asupra unuia şi aceluiaşi obiect, ne găsim în faţa aşa zisei coproprietăţi, spre deosebire de cazul când concursul dreptului de proprietate priveşte o universalitate de bunuri, în care caz avem de a face cu starea de indiviziune propriu-zisă".[14]
Să caracterizăm în linii generale noţiunile de proprietate anulabilă şi proprietate rezolubilă.
Prin proprietatea anulabilă se înţelege acea modalitate juridică a dreptului de proprietate, care exprimă starea de incertitudine vremelnică în care se găseşte acest drept, când el a fost transferat de la o persoană la altă printr-un act juridic anulabil.[15] Esenţial în această situaţie este faptul că actul prin care s-a transmis dreptul de proprietate este lovit de nulitate relativă.
Sunt lovite prin nulitate relativă convenţiile încheiate prin vicierea consimţământului (art. 59, 60 CCRM), cu ne respectarea condiţiilor referitoare la capacitate, etc. Nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul termenului de prescripţie şi poate fi acoperită prin confirmarea expresă sau tacită de către cel ce o poate invoca. Deoarece acţiunea în anulare este prescriptibilă, până la împlinirea termenului de prescripţie cel ce a dobândit dreptul de proprietate se află într-o situaţie incertă. Incertitudinea este vremelnică şi durează până la scurgerea termenului de prescripţie al acţiunii la anulare. Proprietatea rezolubilă apare în situaţii în care transferul proprietăţii de la o persoană la alta s-a operat sub condiţie rezolutorie (art. 63 CCRM). Dobânditorul sub condiţie rezolutorie se comportă de la început ca un proprietar pur şi simplu, numai că dreptul său depinde în ultima instanţă de îndeplinirea sau ne îndeplinirea acestei condiţii. Deci, bunul transmis sub condiţia rezolutorie aparţine concomitent la doi proprietari: dobânditorului, care este un proprietar sub condiţie rezolutorie şi transmiţătorul -care este un proprietar sub condiţie suspensivă.
Proprietatea comună poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile, iar titularul dreptului de proprietate pot fi persoane fizice, persoane juridice, statul şi unităţile administrativ-teritoriale (dar în acest caz ca titular al dreptului de proprietate privată). Subiectele dreptului de proprietate comună, ca şi orice proprietar, posedă, folosesc şi dispun la propria dorinţă de bunurile pe care le au în proprietate. Insă posesia, folosinţa şi dispoziţia bunurilor le exercită în comun. în încheiere vom rămâne la definiţia proprietăţii comune ca fiind acea modalitate a dreptului de proprietate care se caracterizează prin aceia că dreptul de proprietate aparţine concomitent la două sau mai multe persoane, care exercită în mod egal posesiunea, folosinţa şi dispoziţia.[16]
In prezent există două forme de proprietate comună: proprietatea comună pe cote părţi şi proprietatea comună în devălmăşie. Aceasta reiese atât din conţinutul articolului 345 CCRM care prevede formele proprietăţii comune: proprietatea comună poate fi caracterizată prin delimitarea cotei fiecărui proprietar (proprietate pe cote-părţi) sau prin nedelimitarea cotelor-părţi (proprietate în devălmăşie). Dacă bunul este comun, proprietatea pe cote-părţi se prezumă până la proba contrară.
Coproprietarii devălmaşi pot atribui bunurilor comune regimul proprietăţii comune pe cote-părţi.
[1] A se vedea Christian Larroumet, Droit civil "Les biens. Droits reels principaux", tome II. Kd. Economica, Paris. 1985. pas. 110 şi urm
[2] Christian Larroumet, op. cit., pag. 133. 4 Gerard Cornu, op. cit., pag. 390
[3] A se vedea Fr, Deak, S. Cărpeanu, "Drept civil" (Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul, de moştenire), Tipografia Universităţii Bucureşti, 1983, pag. 422-423; Julieta Manoliu, Şt. Răuschi, "Drept civil" (Succesiuni), Centrul de multiplicare al Universităţii "Al. I. Cuza", Iaşi, 1983, pag. 122-126; Dumitru Macovei, "Drept civil" - Succesiuni, Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi,
1993, pag. 63-65
[4] Dumitru Radu, "Teoria generală a drepturilor reale"; Iaşi, 1992, pag. 46; Eugeniu afta-Romano. Dreptul de proprietate privată şi publică în România. Iaşi, 1993, pag. 95; Laurian Franţescu, "Noţiunile de domeniu public şi domeniu privat ale statului. Conţinut şi regim juridic", în revista "Dreptul", nr. 10-11/1993, pag. 41-47
[5] Christian Larroumet, Droit civil. (Les biens. Droit reels prinsipaux), tome II, ed. Economica. Paris, 1985, pag. 142-143.
[6] A. Colin, H. Capitant, "Drept civil francez" (traducere), Bucureşti, 1940, pag. 914
[7] Marilena Uliescu. Proprietatea publică şi proprietatea privată - actual cadru legislativ. în "Studii de drept românesc", nr. 3, 1992, ed. Academiei, pag. 223
[8] E. Safta Romano. Dreptul de proprietate privată şi publică în România, pag. 83
[9] A se vedea Eugen Chelaru, "Unele aspecte în legătură cu circulaţia juridică a terenurilor proprietate privată". În revista "Dreptul" nr. 9/1993. pag. 22-26
[10] Dumitru. C. Florescu. Dreptul de proprietate. Bucureşti. Universitatea Titu Maiorescu. pag. 1 16
[11] M E. Safta Romano, op. cit. pag. 21
[12] E. Safta-Romano. Dreptul de proprietate privată şi publică în România. Iaşi. j6 1993, pag. 116
[13] S. Baeş, Drept civil. Drept de proprietate, pag. 45
[14]G. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, pag. 350, în acelaşi sens: Constantin Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucureşti, 1970, pag. 692; Dumitru Lupulescu, "Dreptul de proprietate comuna pe cote părţi şi aplicaţiile sale practice", op. cit., pag. 11
[15] Eugeniu Safta - Romano. Dreptul de proprietate privată şi publică în România.
Iaşi, 1993, pag. 103
[16] Eugeniu Safta Romano, opera citată, pag. 108