Se consideră perpetuu dreptul de proprietate, deoarece el există atâta timp, cât există bunul. Acest caracter reiese nemijlocit din conţinutul p. 2 al art. 315 CCRM:
De şi nu este definit am stabilit că caracterul perpetuu se evidenţiază prin durata în timp a dreptului de proprietate, care la rândul ei este determinată de perioada de timp cât există bunurile mobile sau imobile - care constituie obiectul dreptului respectiv.
Precizăm că dreptul de proprietate asupra unui anumit bun nu trebuie în mod necesar să aparţină în mod continuu aceluiaşi titular, în timp, bunul şi dreptul asupra sa, poate fi transmis prin acte între vii sau prin acte pentru cauză de moarte, ceea ce înseamnă că, prin transmiterea sa, dreptul de proprietate se perpetuează în cadrul unui alt patrimoniu.
Deci, specific pentru caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este durata în timp a obiectului său, indiferent de patrimoniul în care este cuprins într-un anumit moment al existenţei sale.
Dreptul de proprietate asupra unui bun poate trece din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane din cauze voluntare sau din cauze forţate, impuse titularilor.
Cauzele voluntare implică libertatea de voinţă a proprietarului de a înstrăina sau de a abandona bunul sau bunurile care formează obiectul dreptului său de proprietate. Transmiterea voluntară a dreptului de proprietate poate avea loc prin acte între vii, cum sunt: vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia. Abandonarea, presupune părăsirea bunului sau a bunurilor de către proprietar, ceea ce, în ultimă analiză înseamnă renunţarea expresă sau tacită la dreptul de proprietate asupra lor. Acest mod de renunţare la dreptul de proprietate este specific, în exclusivitate, bunurilor mobile.
În privinţa bunurilor imobile, dacă este cazul, abandonarea poate fi similară cu succesiunile vacante, ajungându-se la această situaţie fie, pentru că de cuius nu a avut succesiune sau nu au acceptat-o în termenul prevăzut de lege.[1]
Aspectul esenţial în cazul bunurilor abandonate îl constituie existenţa unor bunuri asupra cărora o persoană nu emite pretenţia de a fi titulara dreptului de proprietate. Deci, dacă bunurile există, şi dreptul de proprietate există, dar lipseşte titularul, persoana care să exercite acest drept. în această situaţie, pentru complinirea acestei lipse, prin art. 646 din CCRM se dispune: "Bunurile fără stăpânire sunt ale statului".
Cauzele forţate de transmitere a dreptului de proprietate implică trecerea acestuia în patrimoniul statului, fără consimţământul titularului iniţial.
Trebuie menţionat că trecerea forţată în proprietatea statului a unor bunuri se poate face numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
De exemplu, exproprierea pentru o cauză de utilitate publică este prevăzută expres în Constituţie (art. 46 alin. 2) şi în Codul civil (art. 316). Sau confiscarea, cu caracter de sancţiune, care vizează de regulă bunurile mobile, este prevăzută, de asemenea, în Constituţie (art. 46) şi, după caz, în Codul penal sau în Legea privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.
In concluzie, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate se relevă prin aceea că acesta este un drept ereditar, este im¬prescriptibil din punct de vedere extinctiv (nu este susceptibil de a fi pierdut prin ne uz), este inviolabil şi nu poate fi cedat prin constrângere.
Totodată, dreptul de proprietate obligă la respectarea tuturor sarcinilor şi limitelor care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului (art. 46 alin. 6 din Constituţia RM).
[1] A se vedea Fr, Deak, S. Cărpeanu, "Drept civil" (Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul, de moştenire), Tipografia Universităţii Bucureşti, 1983, pag. 422-423; Julieta Manoliu, Şt. Răuschi, "Drept civil" (Succesiuni), Centrul de multiplicare al Universităţii "Al. I. Cuza", Iaşi, 1983, pag. 122-126; Dumitru Macovei, "Drept civil" - Succesiuni, Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi,
1993, pag. 63-65