Consimţământul constituie acea condiţie esenţială de fond şi generală a contractului care constă în hotărârea părţilor de a încheia contractul prin atingerea acordului de voinţă. Având în vedere faptul, că consimţământul este nu altceva decât o exteriorizare a unui act de voinţă interior şi real[1], este necesar ca manifestarea acestuia să fie realizată cu respectarea anumitor condiţii.
Astfel, în vederea constatării valabilităţii consimţământului este necesar de a respecta următoarele condiţii[2]:
- să provină de la o persoană cu discernământ;
- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie exteriorizat;
- să nu fie viciat.
În ce priveşte discernământul, condiţia respectivă a fost enunţată în subîntrebarea de mai sus.
Intenţia de a produce efecte priveşte certitudinea exprimării voinţei de a încheia contractul şi de a produce prin acesta efectele concrete. Astfel nu se consideră că a fost iniţiată contractarea întru producerea efectelor dacă:
- e constatată fictivitatea contractului;
- manifestarea de voinţă a fost făcută vag;
- manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă;
- manifestarea de voinţă a fost făcută sub condiţie potestativă;
Consimţământ exteriorizat. Pentru atestarea valabilităţii contractului, iar în unele cazuri însăşi faptul încheierii lui este necesară respectarea anumitei forme. Astfel contractul deseori îmbracă o haină distinctă: simpla manifestare de voinţă într-o formă verbală, un în scris sau săvârşirea unui act, cum ar fi spre exemplu, transmiterea bunului ce constituie obiect al contractului etc.
Vicierea consimţământului constituie o situaţie de exprimare a actului de voinţă însă în virtutea unor împrejurării, numite vicii, acest act fiind alterat. Astfel, sunt considerate vicii de consimţământ eroarea, dolul, violenţa şi leziunea[3].
Eroarea constituie o falsa reprezentare a realităţii la încheierea unei contract. Aceasta poate fi:
1) Eroare asupra naturii actului, atunci când o parte crede că încheie un contract de vânzare-cumpărare, iar cealaltă parte crede că încheie un act de donaţie.
2) Eroarea asupra identităţii obiectului, atunci când o parte gândeşte că convine la un anumit bun, iar cealaltă - cu privire la alt bun.
3) Eroarea în substanţă sau în natura obiectului, atunci când o persoană crede că convine asupra transmisiunii unui bunului de o anumită calitate şi caracteristică, pe când în realitate este realizată
transmisiunea altui bun.
4) Eroarea în persoană, arunci când se gândeşte că se contractează cu o persoană, iar în realitate se contractează cu altă persoană sau cu o persoană fără capacitate de a contracta.
5) Eroarea indiferentă fiind o falsă reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la încheierea contractului şi care nu afectează însăşi valabilitatea acestuia.
6) Eroarea de fapt ce constituie falsa reprezentare a unei situaţii
defacto la încheierea contractului.
7) Eroarea de drept este falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unei norme de drept. Unii nu admit eroarea de drept, fundamentându-se pe faptul că însăşi necunoaşterea dreptului nu poate fi temei de admitere a erorilor în relaţii.
Pentru ca eroare să fie constatată drept situaţie în care se va considera nevaliditatea consimţământului, este necesar ca elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărârilor, determinat, să fi influenţat aşa încât cunoaşterea lui ar fi dus la refuz de a încheia contractul şi partea.
Dolul este viciul de consimţământ ce constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene sau dolosive pentru a o determina să încheie un act juridic[4]. În literatura de specialitate se vorbeşte despre dolul principal sau grav, care se referă la elementele determinante la încheierea contractului şi de regulă atrage nulitatea contractului şi dolul incident sau uşor, care priveşte elementele nedeterminante la încheierea contractului şi atrage nevala-bilitatea doar acelor clauze care au fost stabilite în mod dolosiv. Pentru ca dolul să fie considerat drept un viciu de consimţământ este necesar ca acesta să fie determinant la încheierea contractului, să provină de la cealaltă parte şi să nu fie presupus.
Violenţa. Constituie acel viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi putea încheiat[5]. După natura sa violenţa poate fi fizică şi morală. Pentru ca violenţa să fie considerată drept un viciu de consimţământ este necesar ca acesta să fie determinantă şi să fie nelegitimă.
[1] În acest sens a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, 1998, pag. 140-141
[2] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, 1998, pag. 143
[3] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, 1998, pag. 145
[4] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, 1998, pag. 147
[5] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Drept civil Bucureşti, 1998, pag. 149