De regulă, dreptul de proprietate se prezintă ca un drept pur şi simplu, aparţinând în exclusivitate unui singur titular, însă în anumite situaţii acest drept aparţine concomitent mai multor persoane. în acest caz este vorba despre proprietatea comună. Temeiurile apariţiei dreptului de proprietate comună sunt diverse. Proprietatea comună poate rezulta atât din lege (Legea cu privire la proprietate a Republicii Moldova, Codul familiei a Republicii Moldova, Codul civil, a Republicii Moldova) alte acte normative, cât şi dintr-o convenţie, etc. Codul Civil al Republicii Moldova în articolul 344, astfel defineşte dreptului de proprietate comună: "Proprietatea este comună în cazul în care asupra unui bun au drept de proprietate doi sau mai. mulţi titulari". Proprietatea comună poate apărea în temeiul legii sau în baza unui act juridic. Dreptul de proprietate comună este considerată principala modalitate a dreptului de proprietate.
- Safta-Romano defineşte proprietatea comună ca fiind acea modalitate a dreptului de proprietate care se caracterizează prin aceea că dreptul de proprietate aparţine concomitent la două sau mai multe persoane care exercită în mod egal posesia, folosinţa şi dispoziţia.[1]
In dependenţă de diferite criterii proprietatea comună creează mai multe categorii sau modalităţi cum ar fi, proprietatea comună în devălmăşie, pe cote părţi, proprietatea anulabilă şi proprietatea rezolubilă,[2] etc. Autorii indicaţi înţeleg prin modalitatea sau categorie juridică nu numai situaţia în care mai multe persoane au un drept de proprietate asupra unui bun sau mai multe bunuri, dar şi anumite situaţii de incertitudine vremelnică în care se află dreptul de proprietate (proprietate anulabilă şi proprietate rezolubilă). In vreme ce proprietatea rezolubilă şi proprietatea anulabilă sunt mai rar întâlnite, modalitatea juridică a coproprietăţii este frecventă. Cu toate acestea, autorii Codului Civil au reglementat în mod special coproprietatea, cu prilejul ieşirii din indiviziune. Pe lângă definiţiile generale actualul CCRM se refera şi la partajul succesoral însă doctrina şi jurisprudenţa au considerat că acest text de lege este aplicabil în toate cazurile de coproprietate (pe lângă coproprietatea rezultata din succesiune, mai exista coproprietatea izvorâtă din contract sau chiar din lege, cum ar fi cazul proprietăţii comune pe cote-părţi forţată).
În doctrina juridică s-a apreciat că între coproprietate şi indiviziune nu există o similitudine perfectă. Astfel, când "mai multe persoane exercită în acelaşi timp, un concurs, dreptul de proprietate asupra unuia şi aceluiaşi obiect, ne găsim în faţa aşa zisei coproprietăţi, spre deosebire de cazul când concursul dreptului de proprietate priveşte o universalitate de bunuri, în care caz avem de a face cu starea de indiviziune propriu-zisă".[3]
Să caracterizăm în linii generale noţiunile de proprietate anulabilă şi proprietate rezolubilă.
Prin proprietatea anulabilă se înţelege acea modalitate juridică a dreptului de proprietate, care exprimă starea de incertitudine vremelnică în care se găseşte acest drept, când el a fost transferat de la o persoană la altă printr-un act juridic anulabil.[4] Esenţial în această situaţie este faptul că actul prin care s-a transmis dreptul de proprietate este lovit de nulitate relativă.
Sunt lovite prin nulitate relativă convenţiile încheiate prin vicierea consimţământului (art. 59, 60 CCRM), cu ne respectarea condiţiilor referitoare la capacitate, etc. Nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul termenului de prescripţie şi poate fi acoperită prin confirmarea expresă sau tacită de către cel ce o poate invoca. Deoarece acţiunea în anulare este prescriptibilă, până la împlinirea termenului de prescripţie cel ce a dobândit dreptul de proprietate se află într-o situaţie incertă. Incertitudinea este vremelnică şi durează până la scurgerea termenului de prescripţie al acţiunii la anulare. Proprietatea rezolubilă apare în situaţii în care transferul proprietăţii de la o persoană la alta s-a operat sub condiţie rezolutorie (art. 63 CCRM). Dobânditorul sub condiţie rezolutorie se comportă de la început ca un proprietar pur şi simplu, numai că dreptul său depinde în ultima instanţă de îndeplinirea sau ne îndeplinirea acestei condiţii. Deci, bunul transmis sub condiţia rezolutorie aparţine concomitent la doi proprietari: dobânditorului, care este un proprietar sub condiţie rezolutorie şi transmiţătorul -care este un proprietar sub condiţie suspensivă.
Proprietatea comună poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile, iar titularul dreptului de proprietate pot fi persoane fizice, persoane juridice, statul şi unităţile administrativ-teritoriale (dar în acest caz ca titular al dreptului de proprietate privată). Subiectele dreptului de proprietate comună, ca şi orice proprietar, posedă, folosesc şi dispun la propria dorinţă de bunurile pe care le au în proprietate. Insă posesia, folosinţa şi dispoziţia bunurilor le exercită în comun. în încheiere vom rămâne la definiţia proprietăţii comune ca fiind acea modalitate a dreptului de proprietate care se caracterizează prin aceia că dreptul de proprietate aparţine concomitent la două sau mai multe persoane, care exercită în mod egal posesiunea, folosinţa şi dispoziţia.[5]
In prezent există două forme de proprietate comună: proprietatea comună pe cote părţi şi proprietatea comună în devălmăşie. Aceasta reiese atât din conţinutul articolului 345 CCRM care prevede formele proprietăţii comune: proprietatea comună poate fi caracterizată prin delimitarea cotei fiecărui proprietar (proprietate pe cote-părţi) sau prin nedelimitarea cotelor-părţi (proprietate în devălmăşie). Dacă bunul este comun, proprietatea pe cote-părţi se prezumă până la proba contrară.
Coproprietarii devălmaşi pot atribui bunurilor comune regimul proprietăţii comune pe cote-părţi.
[1] E. Safta-Romano. Dreptul de proprietate privată şi publică în România. Iaşi. j6 1993, pag. 116
[2] S. Baeş, Drept civil. Drept de proprietate, pag. 45
[3]G. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, pag. 350, în acelaşi sens: Constantin Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucureşti, 1970, pag. 692; Dumitru Lupulescu, "Dreptul de proprietate comuna pe cote părţi şi aplicaţiile sale practice", op. cit., pag. 11
[4] Eugeniu Safta - Romano. Dreptul de proprietate privată şi publică în România.
Iaşi, 1993, pag. 103
[5] Eugeniu Safta Romano, opera citată, pag. 108