Un rol deosebit în dreptul civil îl au drepturile personale nepatrimoniale, deoarece ele se referă nemijlocit la persoane fizice şi juridice. Cu toate că în Constituţie aceste drepturi este consacrat un capitol aparte (art. 24-54), iar aceste drepturi sunt civile, strict legate de personalitatea subiectelor de drept civil, persoane fizice şi persoane juridice, nici în Noul Cod civil nici în alte legi speciale aceste drepturi nu sunt reglementate mai desfăşurat (cu excepţia unor drepturi personale nepatrimoniale legate cu cele patrimoniale, ca exemplu Lege privind drepturile de autor şi drepturile conexe). Astfel considerăm,16 că ar fi necesar ca în Cod civil să se reglementeze dreptul la viaţă şi sănătate şi integritatea fizică a persoanei, libertatea individuală şi siguranţa persoanei, dreptul la apărare, dreptul la libera circulaţie, dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la libera alegere a domiciliului şi inviolabilitatea lui, dreptul la nume, dreptul de autor, dreptul la onoare şi demnitate, reputaţiei profesionale, şi alte drepturi personale nepatrimoniale care aparţin persoanei de la naştere până la moarte, iar în unele cazuri, chiar şi după moartea lor.
Deşi, în legislaţia civilă nu sunt definite, în literatura de specialitate sunt aduse mai multe definiţii ale drepturilor personale nepatrimoniale.
Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu are un conţinut economic, ne fiind, deci, evaluabil în bani, fiind intim legat de personalitatea umană. De asemenea, este un drept absolut, adică opozabil tuturor (erga omnes), nu face parte din patrimoniul persoanei, nu este cesibil către alte persoane prin acte juridice, nu se transmite prin moştenire, se exercită numai personal (nu şi prin reprezentare), iar dreptul la acţiune pentru valorificarea în justiţie a acestuia este imprescriptibil (cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege).[1]
La S. Baeş, întâlnim o altă definiţie după care, drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi subiective ale cetăţenilor (în unele cazuri şi a organizaţiilor), care apar în legătură cu reglementarea de către normele dreptului civil a relaţiilor personale nepatrimoniale, ne legate de cele patrimoniale.[2] Drepturile personale nepatrimoniale definesc personalitatea umană. Acestea sunt drepturile, prin care se garantează şi se ocroteşte personalitatea omului, adică calitatea lui de a fi subiect de drepturi în existenţa şi integritatea sa corporală, ca şi în diferitele sale manifestări morale sau intelectuale.
Sunt drepturi personale nepatrimoniale drepturile recunoscute şi garantate tuturor persoanelor, ca exemplu:
- dreptul la onoare, la reputaţie, la nume, la pseudonim;
- drepturile nepatrimoniale rezultând din raporturile conjugale şi raporturile de familie;
- drepturile cu conţinut nepatrimonial ale autorilor de opere ştiinţifice, artistice ori literare;
- drepturile cu conţinut nepatrimonial ale inventatorilor şi inovatorilor.[3]
Şi deoarece drepturile personale nepatrimoniale apar în conţinutul unor raporturi juridice civile nepatrimoniale unii autori le consideră indispensabile acestor raporturi defmindu-le în felul următor: Raporturile juridice civile personale nepatrimoniale sunt acele raporturi juridice civile, care se creează între subiecte de drept civil în legătură cu bunurile ne materiale inalienabile ce aparţin persoanelor.[4]
Din categoria drepturilor personale nepatrimoniale fac parte: drepturile care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei (spre exemplu, dreptul la viaţă, la sănătate şi integritate fizică, la libertate, la onoare, cinste, reputaţie etc); drepturi care privesc atributele de identificare a unei persoane (spre exemplu, dreptul la nume, la domiciliu etc); drepturi care privesc latura personal-nepatrimonială a drepturilor de creaţie intelectuală (dreptul de autor, de inventator).
Până la adoptarea Noului cod civil se considera, că fiind legate de individualitatea persoanei, încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale nu dă naştere, în principiu, unei obligaţii de reparaţie patrimonială, deoarece ea nu atrage totdeauna o pagubă materială, ci cel mai adesea, numai un prejudiciu moral. pentru care se acordă reparaţii social-morale (prin aplicarea unor sancţiuni disciplinare, administrative, penale). O dată cu adoptarea Noului Cod Civil al RM s-a legalizat şi dauna morală. Astfel art. 1422 CCRM în cazul în care persoanei i s-a cauzat un prejudiciu moral (suferinţe psihice sau fizice) prin fapte se atentează la drepturile ei personale nepatrimoniale, precum şi la alte cazuri prevăzute de legislaţie, instanţa de judecată are dreptul să oblige persoana responsabilă la reparaţia prejudiciului prin echivalent bănesc.
Uneori, drepturile personale nepatrimoniale pot fi legate şi de drepturile patrimoniale. Aşa de exemplu, dreptul la domiciliu cu dreptul la locuinţă; dreptul de autor dă naştere unui drept de remuneraţie (de bază şi de folosinţă); din dreptul de inventator decurge dreptul de recompensă, în aceste cazuri, prerogativele patrimoniale urmează regimul drepturilor patrimoniale, fiind astfel transmisibile, titularul putând renunţa la ele, fără ca dreptul nepatrimonial care le-a generat să dispară.
După cum se concretizează în definiţia adusă, după caracterul lor drepturile personale nepatrimoniale sunt absolute, adică opozabile tuturor, este cunoscut doar titularul dreptului. Aceste drepturi absolute se deosebesc de celelalte drepturi absolute deoarece ele sunt inalienabile, adică persoana nu poate renunţa la ele, şi nu le poate înstrăina în temeiul actelor juridice civile, adică nu este cesibil către alte persoane prin acte juridice, nu se transmite prin moştenire, se exercită numai personal (nu şi prin reprezentare), iar dreptul la acţiune pentru valorificarea injustiţie a acestuia este imprescriptibil (cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege).
Caracterul imprescriptibilităţii constă în aceia că aceste drepturi pot fi apărate independent de timpul care a trecut din momentul, când ele au fost lezate.
[1] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992, pag. 74
[2] S. Baeş, Drept civil. Partea generală. Chişinâu.1994, pag. 55
[3] M. Anghel, Fr. Deak, op. cit., pag. 393
[4] Drept civil sovietic. Voi. I. ed. Şcoala Superioară, Moscova, 1972, pag. 153