Una din cele mai importante teme teoretice este cea care se referă la raporturi juridice care practic este temelia fiecărei ramuri de drept şi se deosebesc între ele tot în dependenţă de ramură. Astfel "Raportul juridic civil" este o specie de "raport juridic". Deci, în definirea raportului juridic civil trebuie pornit de la ceea ce înseamnă raport juridic, în general. Se admite, în doctrină, că raport juridic înseamnă un raport social reglementat de norma de drept. în consecinţă, o definiţie simplă ar fi: raportul juridic civil este un raport social - patrimonial ori nepatrimonial - reglementat de norma de drept civil. însă considerăm că un raport juridic civil este mai complex de aceea propunem următoarea definiţie: raportul juridic civil este un raport social - patrimonial ori nepatrimonial reglementat de norma de drept civil, la care participă persoane fizice sau juridice ce se află pe poziţii de egalitate, în rezultatul căruia, apar, se sting sau se modifică drepturi şi obligaţii civile.[1]
Două idei esenţiale sunt de reţinut în legătură cu această definiţie
Întâi, condiţia sine qua non a raportului juridic civil o reprezintă reglementarea unei relaţii sociale prin norme ce intră în conţinutul dreptului civil. Prin urmare, dacă orice raport juridic civil este un raport social, nu orice raport social, prin el însuşi, este raport juridic civil; pentru a avea această calitate este absolut necesar ca să "îmbrace haină juridică", ceea ce se realizează prin reglementarea ei de către norma de drept civil.
Apoi, fiind reglementată prin norma de drept civil, raportul ial nu-şi pierde calitatea sa primordială - aceea de a fi un raport social - adică o legătură între oameni. Deci din definiţiile aduse mai sus evidenţiem structura ei complexă care cuprinde: norma de drept civil, raportul social, subiectele, poziţia de egalitate a acestora, precum drepturile şi obligaţiile civile.
Caracterele raportului juridic civil
Pentru a pătrunde în esenţa raportului juridic civil să studiem caracterele sale specifice. Raportul juridic civil, fiind o specie a raportului juridic, dispune de caracterele comune a acestuia. În primul rând, ca şi raportul juridic, raportul juridic civil are caracter social.
Conţinutul acestui caracter rezidă în două aspecte: pe de o parte, prin reglementarea sa de către norma de drept civil, relaţia dintre oameni nu-şi pierde trăsătura sa de a fi relaţie socială şi, pe de altă parte, norma de drept civil (ca orice normă juridică, de altfel) nu se poate adresa decât conduitei oamenilor, în calitatea lor de fiinţe sociale, dotate cu raţiune. Legea nu poate stabili reguli de conduită pentru lucruri.
Chiar în situaţiile în care se vorbeşte despre "regimul juridic al bunurilor", în realitate, se are în vedere conduita oamenilor - ei între ei - cu privire la lucruri ori bunuri.
În al doilea rând, ca şi raportul juridic, raportul juridic civil, are caracter voliţional.
Acest caracter trebuie înţeles astfel: o relaţie socială devine raport de drept civil pentru ca acest lucru s-a voit, de către legiuitor, atunci când a fost adoptată norma juridică civilă; caracterul fundamental al normei juridice - de a fi voinţă de stat -se transmite şi relaţiei sociale care este reglementată prin norma juridică.
Acest prim aspect al caracterului voliţional al raportului juridic civil este comun tuturor raporturilor juridice.
- Există, însă, şi un al doilea aspect - specific - pentru raporturile juridice civile care izvorăsc din actele juridice civile; într-adevăr, după cum se va vedea, actul juridic civil înseamnă manifestare de voinţă în scopul de a se produce efecte juridice. Prin urmare, la această categorie de raporturi juridice civile, pe lângă voinţa exprimată în norma de drept civil care reglementează actul juridic civil, există şi voinţa autorilor ori autorului actului iuridic civil după cum e vorba de actul bilateral (contractul civil) ori cel unilateral. Pentru această categorie de raporturi juridice civile se vorbeşte, în doctrină, de caracterul dublu voliţional (ori "dublu caracter voliţional").
- Un alt caracter specific al raportului juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridica a părţilor.
Egalitatea juridică a părţilor este nu numai metoda de reglementare a dreptului civil ci, în acelaşi timp, şi un caracter propriu raportului juridic civil, care reiese din conţinutul art. 1 a CCRM. Conţinutul acestui caracter se exprimă în nesubordonarea unei părţi faţă de cealaltă.[2]
De reţinut că acest caracter nu trebuie confundat cu principiul fundamental al dreptului civil care este "principiul egalităţii în faţa legii civile", întrucât, în cazul "caracterului" este vorba de poziţia unei părţi faţă de cealaltă - care este de nesubordonare, pe când în cazul "principiului" este vorba de poziţia subiectelor de drept civil faţă de legea civilă. Totodată, acest caracter al raportului juridic civil nu trebuie înţeles, că subiectele dreptului civil ar fi egale ca patrimonii sau că, în orice raport civil, părţile ar avea un număr egal de drepturi subiective civile şi de obligaţii.13 Precizăm că autorul reţine, distinct, caracterul de raport juridic în care părţile au o poziţie speciala faţă de unele norme de drept civil. în esenţă, e vorba de posibilitatea părţilor de a deroga de la normele dispozitive. în opinia noastră, nu suntem în prezenţa unui caracter al raportului juridic civil, ci a caracterului unor norme de drept civil. Poziţia de egalitate a părţilor în raporturile juridice civile nu se păstrează în acele raporturi cu participarea statului ca subiect special de drept.[3]
Clasificarea raporturilor juridice civile
Raporturile juridice civile în dependenţă de diferite criterii Pot fi clasificate în diferite categorii. Astfel, în dependenţă de drepturile care apar în conţinutul acestora, deosebim: raporturi juridice civile reale şi raporturi juridice civile obligaţionale. Se consideră reale raporturi juridice civile ce au la bază drepturi reale. Spre exemplu, raportul juridic civil privind dreptul de proprietate. Raporturile juridice civile obligaţionale creează drepturi de creanţă. Spre exemplu, raportul juridic civil privind contractul de donaţie. în dependenţă de conţinutul economic al raporturilor juridice civile deosebim: raporturi juridice civile patrimoniale şi raporturi juridice civile nepatrimoniale. Se consideră patrimoniale acele raporturi care au la bază bunuri cu conţinut economic ce poate fi evaluat în bani. Spre exemplu, raportul privind vânzarea-cumpărarea unui apartament privat. Se consideră nepatrimoniale acele raporturi juridice civile care nu au conţinut economic evaluabil în bani. Spre exemplu, raportul privind onoarea unei persoane fizice. în dependenţă de numărul de participanţi a raporturi juridice civile deosebim: raporturi juridice civile simple şi raporturi juridice civile complexe. Se consideră simple acele raporturi la care participă doar două subiecte de fiecare parte şi se consideră complexe, raporturile juridice civile la care de fiecare parte participă mai multe subiecte, sau pluralitate de subiecte.
Elementele structurale ale raportului juridic civil: în literatura de specialitate sunt mai multe opinii referitoare la numărul elementelor de structură. Astfel, unii autori cum ar fi spre exemplu Gh. Beleiu, S. Baieş consideră, că sunt trei elemente constitutive ale raportului juridic civil: subiectele, conţinutul şi obiectul.[4] Noi suntem de opinia, că raportul juridic civil are o structură mai complexă, adăugând la cele trei elemente încă două elemente pentru raporturile juridice civil reale care sunt, raportul social şi norma de drept civil şi încă un element specific doar raporturilor juridice civile obligaţionale - sancţiunea.
Părţile sau subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice şi persoanele juridice care sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor civile. Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe care le au "rtile obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile ori acţiunile la care sunt îndreptate părţile ori de care acestea sunt ţinute să le respecte; în alţi termeni, obiectul raportului juridic civil constă în conduita pe care o pot avea ori trebuie să o aibă părţile. Raportul social este acel element care este reglementat de norma juridică civilă. Norma juridică civilă, este acea normă de drept ce reglementează raporturile sociale. Normele juridice civile se caracterizează prin caractere comune tuturor normelor de drept, având aceeaşi structură: dispoziţie, ipoteză şi sancţiune, şi care pot fi atât imperative, cât şi dispozitive. însă în legislaţia civilă sunt cu predominanţă norme de drept dispozitive, adică care propun subiectelor o conduită.
Definiţia bunurilor ca obiecte ale raporturilor juridice civile, clasificarea lor. Regimul juridic al bunurilor.
În practică, doctrină şi chiar legislaţie, termenul "bunuri" este folosit în două sensuri ori accepţiuni.
Stricto sensu, prin "bun" se desemnează sensul definit mai sus; în acest sens poate fi folosit foarte bine şi termenul "lucru".
Lato sensu, prin "bun" se desemnează atât lucrul, cât şi dreptul patrimonial care are ca obiect acel lucru.
În noul Cod Civil al Republicii Moldova, articolul 285, prevede că:
(1) Bunuri sunt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale.
(2) Lucruri sunt obiectele corporale în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.
In doctrină, prin bun se înţelege o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului patrimonial.
Deci, pentru a fi în prezenţa unui bun în sensul dreptului civil este necesar să fie întrunite, cumulativ, condiţiile:
- valoarea economică trebuie să fie aptă a satisface o trebuinţă de ordin material ori spiritual a omului;
- să fie susceptibilă de apropriaţi (însuşire) sub forma dreptu- rilor patrimoniale.
Aerul, spre exemplu, deşi este absolut necesar existenţei biologice a omului, el nu este un "bun" în sensul dreptului civil. deoarece nimeni nu se poate face stăpân pe aer.
- să fie în circuitul civil, adică legislaţia în vigoare să prevadă dreptul de a putea încheia acte juridice civile cu ele. O altă noţiune, des folosită în dreptul civil şi în strânsă legătură cu de "bunuri"', este aceea de patrimoniu. Articolul 284 CCRM defineşte că:
(1) Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active şi pasive strâns legate între ele, aparţinând
unor persoane fizice şi juridice determinate.
(2) Toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte componentă a patrimoniului ei.
Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane fizice ori juridice.
După cum se poate observa, între bun şi patrimoniu există corelaţia de tipul: parte-întreg. Deci, bunul poate fi privit atât individual - ut singuli, cât şi ca element activ al patrimoniului.
Rezultă, din cele de mai sus, că termenii "bunuri" şi "patrimoniu" au în dreptul civil un sens tehnico-juridic, specific, iar nu cel din vorbirea obişnuită (când se desemnează şi valori spirituale prin aceşti termeni). Pentru dreptul civil, expresia "bun patrimonial" constituie pleonasm. Art. 288-300 a CCRM prevede diferite clasificări de bunuri.
Caracteristica cantitativă şi calitativă a bunurilor.
Clasificările mai importante ale bunurilor în dreptul civil actual sunt prevăzute atât de Codul Civil, cât şi în literatura de specialitate. Un rol important îl joacă caracteristica cantitativă şi calitativă a bunurilor mai ales în cadrul executării obligaţiilor civile.
Astfel, Articolul 589 CCRM prevede Standardul calităţii conform căruia în cazul în care calitatea prestaţiei nu este expres determinată de contract, debitorul este obligat să execute prestaţia de cel puţin o calitate medie.
Cantitatea bunurilor se stabileşte de părţile participante la raporturile juridice civile şi de ea depinde valoarea raportului.
Banii şi titlurile ca obiecte ale raportului juridic civil
Banii se consideră obiecte a unor ramuri de drept aparte cum ar fi dreptul financiar, bancar. însă banii se consideră şi obiecte ale raporturilor juridice civile. însă acest obiect se deosebeşte de celelalte obiecte prin caracterele sale specifice şi anume: dubla destinaţie şi caracterul generic. Caracterul generic al banilor reiese din faptul că banii se atribuie la bunurile determinate generic şi se consideră bunurile care posedă semnele caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează prin numărare, măsurare, cântărire. Bunul determinat generic este fungibil.
Dubla destinaţie a banilor constă în aceia că ei se folosesc ca obiecte nemijlocite ale raporturilor juridice civile, spre exemplu la împrumut, vânzare-cumpărare, donaţie şi ca modalităţi de stingere a obligaţiilor, atunci când acestea nu pot fi executate în natură etc.
In conformitate cu articolul 302 CCRM, pe teritoriul Republicii Moldova se foloseşte în calitate de bani, monedă naţională, leul, constituie un mijloc legal de plată, obligatoriu pentru recepţionare conform valorii nominale pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Cazurile, condiţiile şi modul de efectuare pe teritoriul Republicii Moldova a plăţilor în valută străină se stabilesc prin lege.
Titlurile de valoare sunt documentele care atestă dreptul Patrimonial al unui titular într-o valoare comună. Pe teritoriul RM circulă mai multe feluri de titluri de valoare. Ele pot fi la purtător la ordin şi nominative.
Se consideră la purtător acele titluri în conţinutul cărora se arată doar valoarea lor şi pot fi folosite de orice deţinător. Nominative se consideră acele titluri de valoare în conţinutul cărora se arată nu numai valoarea dar şi numele titularului, spre exemplu acţiunile. Şi se consideră titluri de valoare la ordin în conţinutul cărora se arată din ordinul căror persoane se eliberează.
Pe teritoriul Republicii Moldova se emit mai multe feluri de titluri de valoare, cum ar fi acţiunile, obligaţiile, cecurile, cambiile etc. Cele mai frecvent întâlnite sunt acţiunile. Articolul 161 ale CCRM prevede, că acţiunile sunt titlurile de valoare în care este divizat capitalul social al societăţii pe acţiuni în conformitate cu actul de constituire. Acţiunea atestă dreptul acţionarului de a participa la conducerea societăţii, de a primi dividende sau o parte din valoarea bunurilor societăţii în cazul lichidării acesteia, precum şi alte drepturi prevăzute de lege sau de actul de constituire al societăţii. Felurile acţiunilor sunt determinate prin actul de constituire. în caz contrar, ele vor fi la purtător. Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hîrtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont. Acţiunile nu pot fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea lor nominală. Nu pot fi emise acţiuni noi până când nu sunt plătite cele din emisiunea precedentă. Acţiunile se emit cu valoare totală nu mai mică decât mărimea capitalului social. Acţiunea este indivizibilă. Dacă o acţiune este deţinută de mai multe persoane, acestea sunt considerate un singur acţionar şi îşi exercită drepturile prin reprezentant. Tipurile acţiunilor, regimul juridic şi modul lor de circulaţie sunt reglementate de lege. Articolul 162 CCRM prevede modul de dobândire a acţiunilor proprii (acţiunile de tezaur). Acţiunea de tezaur este acţiunea dobândită de societatea pe acţiuni emitentă de la acţionarul sau o altă categorie de titlu de valoare este obligaţia. în conformitate cu articolul 163 al CCRM, societatea pe acţiuni poate emite obligaţiuni la purtător sau obligaţiuni nominative. Obligaţiunile nematerializate pot fi numai nominative. Valoarea nominală a tuturor obligaţiunilor plasate de societate nu trebuie să depăşească mărimea capitalului social. Obligaţiunea acordă deţinătorului dreptul la dobândă promisă de emitent, iar la sfârşitul perioadei pentru care este emisă şi dreptul la valoarea nominală a acesteia. Obligaţiunile pot fi convertite în acţiuni- Obligaţiunea nu poate fi emisă pentru o perioada mai mică de un an. Obligaţiunile se emit numai prin ofertă publică şi se achită numai în numerar. Achitarea în rate a obligaţiunii nu se admite. Obligaţiunile nu pot fi plasate în scopul constituirii, întregirii sau majorării capitalului social. Tipul obligaţiunilor, regimul juridic şi modul lor de circulaţie sunt reglementate de lege.
Drepturile personale nepatrimoniale, caracteristica generală
Un rol deosebit în dreptul civil îl au drepturile personale nepatrimoniale, deoarece ele se referă nemijlocit la persoane fizice şi juridice. Cu toate că în Constituţie aceste drepturi este consacrat un capitol aparte (art. 24-54), iar aceste drepturi sunt civile, strict legate de personalitatea subiectelor de drept civil, persoane fizice şi persoane juridice, nici în Noul Cod civil nici în alte legi speciale aceste drepturi nu sunt reglementate mai desfăşurat (cu excepţia unor drepturi personale nepatrimoniale legate cu cele patrimoniale, ca exemplu Lege privind drepturile de autor şi drepturile conexe). Astfel considerăm,16 că ar fi necesar ca în Cod civil să se reglementeze dreptul la viaţă şi sănătate şi integritatea fizică a persoanei, libertatea individuală şi siguranţa persoanei, dreptul la apărare, dreptul la libera circulaţie, dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la libera alegere a domiciliului şi inviolabilitatea lui, dreptul la nume, dreptul de autor, dreptul la onoare şi demnitate, reputaţiei profesionale, şi alte drepturi personale nepatrimoniale care aparţin persoanei de la naştere până la moarte, iar în unele cazuri, chiar şi după moartea lor.
Deşi, în legislaţia civilă nu sunt definite, în literatura de specialitate sunt aduse mai multe definiţii ale drepturilor personale nepatrimoniale.
Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu are un conţinut economic, ne fiind, deci, evaluabil în bani, fiind intim legat de personalitatea umană. De asemenea, este un drept absolut, adică opozabil tuturor (erga omnes), nu face parte din patrimoniul persoanei, nu este cesibil către alte persoane prin acte juridice, nu se transmite prin moştenire, se exercită numai personal (nu şi prin reprezentare), iar dreptul la acţiune pentru valorificarea în justiţie a acestuia este imprescriptibil (cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege).[5]
La S. Baeş, întâlnim o altă definiţie după care, drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi subiective ale cetăţenilor (în unele cazuri şi a organizaţiilor), care apar în legătură cu reglementarea de către normele dreptului civil a relaţiilor personale nepatrimoniale, ne legate de cele patrimoniale.[6] Drepturile personale nepatrimoniale definesc personalitatea umană. Acestea sunt drepturile, prin care se garantează şi se ocroteşte personalitatea omului, adică calitatea lui de a fi subiect de drepturi în existenţa şi integritatea sa corporală, ca şi în diferitele sale manifestări morale sau intelectuale.
Sunt drepturi personale nepatrimoniale drepturile recunoscute şi garantate tuturor persoanelor, ca exemplu:
- dreptul la onoare, la reputaţie, la nume, la pseudonim;
- drepturile nepatrimoniale rezultând din raporturile conjugale şi raporturile de familie;
- drepturile cu conţinut nepatrimonial ale autorilor de opere ştiinţifice, artistice ori literare;
- drepturile cu conţinut nepatrimonial ale inventatorilor şi inovatorilor.[7]
Şi deoarece drepturile personale nepatrimoniale apar în conţinutul unor raporturi juridice civile nepatrimoniale unii autori le consideră indispensabile acestor raporturi defmindu-le în felul următor: Raporturile juridice civile personale nepatrimoniale sunt acele raporturi juridice civile, care se creează între subiecte de drept civil în legătură cu bunurile ne materiale inalienabile ce aparţin persoanelor.[8]
Din categoria drepturilor personale nepatrimoniale fac parte: drepturile care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei (spre exemplu, dreptul la viaţă, la sănătate şi integritate fizică, la libertate, la onoare, cinste, reputaţie etc); drepturi care privesc atributele de identificare a unei persoane (spre exemplu, dreptul la nume, la domiciliu etc); drepturi care privesc latura personal-nepatrimonială a drepturilor de creaţie intelectuală (dreptul de autor, de inventator).
Până la adoptarea Noului cod civil se considera, că fiind legate de individualitatea persoanei, încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale nu dă naştere, în principiu, unei obligaţii de reparaţie patrimonială, deoarece ea nu atrage totdeauna o pagubă materială, ci cel mai adesea, numai un prejudiciu moral. pentru care se acordă reparaţii social-morale (prin aplicarea unor sancţiuni disciplinare, administrative, penale). O dată cu adoptarea Noului Cod Civil al RM s-a legalizat şi dauna morală. Astfel art. 1422 CCRM în cazul în care persoanei i s-a cauzat un prejudiciu moral (suferinţe psihice sau fizice) prin fapte se atentează la drepturile ei personale nepatrimoniale, precum şi la alte cazuri prevăzute de legislaţie, instanţa de judecată are dreptul să oblige persoana responsabilă la reparaţia prejudiciului prin echivalent bănesc.
Uneori, drepturile personale nepatrimoniale pot fi legate şi de drepturile patrimoniale. Aşa de exemplu, dreptul la domiciliu cu dreptul la locuinţă; dreptul de autor dă naştere unui drept de remuneraţie (de bază şi de folosinţă); din dreptul de inventator decurge dreptul de recompensă, în aceste cazuri, prerogativele patrimoniale urmează regimul drepturilor patrimoniale, fiind astfel transmisibile, titularul putând renunţa la ele, fără ca dreptul nepatrimonial care le-a generat să dispară.
După cum se concretizează în definiţia adusă, după caracterul lor drepturile personale nepatrimoniale sunt absolute, adică opozabile tuturor, este cunoscut doar titularul dreptului. Aceste drepturi absolute se deosebesc de celelalte drepturi absolute deoarece ele sunt inalienabile, adică persoana nu poate renunţa la ele, şi nu le poate înstrăina în temeiul actelor juridice civile, adică nu este cesibil către alte persoane prin acte juridice, nu se transmite prin moştenire, se exercită numai personal (nu şi prin reprezentare), iar dreptul la acţiune pentru valorificarea injustiţie a acestuia este imprescriptibil (cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege).
Caracterul imprescriptibilităţii constă în aceia că aceste drepturi pot fi apărate independent de timpul care a trecut din momentul, când ele au fost lezate.
Apărarea onorii şi demnităţii. Repararea prejudiciului moral
Aceste drepturi sunt reglementate de art. 16 al CCRM. în literatura de specialitate onoarea se consideră aprecierea socială a persoanei din partea societăţii. Demnitatea este autoaprecierea de către persoană a calităţilor sale morale, profesionale.[9] Iar reputaţia profesională este, atât aprecierea societăţii, cît şi personală a calităţilor profesionale a persoanei. Acestea se consideră cele mai importante drepturi personale nepatrimoniale ale subiectelor de drept civil, deoarece acestea ating cele mai sensibile trăsături omeneşti.
La momentul actual atât onoarea, cât şi demnitatea sunt definite doar în sensul lor nemijlocit. Insă, nici în literatura de specialitate, nici în legislaţie nu este adusă o definiţie a lor ca valori juridice de drept, deşi discuţii la acest compartiment se duc, astfel autorii ruşi încă până la adoptarea codului civil a Federaţiei Ruse abordau întrebarea privind definirea legală a acestor noţiuni. Ei spuneau că legiuitorul referindu-se la dreptul privind onoarea sau demnitatea nu le reglementează adică nu le definesc legal, ci doar le apără. Noul Cod civil al Federaţiei Ruse a făcut un pas înainte în acest domeniu, concretizând bunurile personale nepatrimoniale şi considerându-le ca drepturi personale nepatrimoniale, însă fără ca să le definească separat (art. 150).
De aceia vom face o încercare să facem o caracterizare a acestor noţiuni din punct de vedere juridic, şi în primul rând a dreptului civil.
Drepturile patrimoniale, cât şi drepturile personale nepatrimoniale sunt nu numai recunoscute, dar sunt şi ocrotite prin lege. Astfel orice drept lezat poate fi restabilit sau apărat prin intermediul organelor judiciare. Apărarea drepturilor civile este prevăzută nu numai de legislaţia civilă, dar şi de legislaţia altor ramuri de drept: constituţional, penal, administrativ etc.
În dreptul civil apărarea drepturi patrimoniale, cât şi a drepturilor personale nepatrimoniale se face pe cale judiciară, într-un proces civil. Apărarea drepturilor patrimoniale şi drepturilor personale nepatrimoniale pe cale administrativă se face doar în cazurile prevăzute de lege (art. 10 CCRM). Apărarea drepturilor se reglementează şi de Legea cu privire la proprietate nr. 459, Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, Codul de Procedură Civilă al RM, etc. Cea mai esenţială deosebire dintre apărarea drepturilor patrimoniale de cele personale nepatrimoniale este termenul de prescripţie, care este specific doar pentru drepturile patrimoniale. Apărarea drepturilor personale nepatrimoniale este imprescriptibilă (p. a), art. 280 CCRM).
Art. 11 CCRM prevede metodele de apărare a drepturilor civile: recunoaşterea dreptului, restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului şi suprimarea acţiunilor prin care se încalcă dreptul sau se creează pericolul încălcării lui; recunoaşterea nulităţii actului juridic civil; declararea nulităţii actului emis de o autoritate publică; impunerea la executarea obligaţiei în natură; autoapărarea; repararea prejudiciului; încasarea clauzei penale; repararea prejudiciului moral; desfiinţarea sau modificarea
raportului juridic neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine legii emis de o autoritate publică;
În conformitate cu p. a) al art. 11, apărarea se face prin recunoaşterea dreptului, ce se exercită prin intermediul înaintării unei acţiuni în judecată de recunoaştere a dreptului. Această metodă are o mare importanţă pentru titularul de drepturilor personale nepatrimoniale deoarece pe parcursul activităţii aceste drepturi sunt lezate prin diferite modalităţi: prin lezarea lor de alte persoane, prin emiterea actelor normative ale organelor puterii publice, judiciare etc.
- f) art. 11 CCRM, prevede o nouă modalitate de apărare a drepturilor atât patrimoniale cât şi personale nepatrimoniale -autoapărarea. Această modalitate trebuie deosebită de extrema necesitate şi legitima apărare, deoarece exclude situaţii extremale. Persoanele pot să înceapă apărarea desinestătător în condiţii normale. De exemplu, să i-a bunul cei aparţine cu drept de proprietate de la persoana care îl posedă nelegal. Art. 13 CCRM, concretizează, că nu sunt ilicite acţiunile persoanei care, în scopul autoapărării, ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau, în acelaşi scop, reţine persoana obligată care ar putea să se ascundă, sau înlătură existenţa celui obligat să tolereze acţiunea dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi dacă, fără o intervenţie imediată, există pericolul ca realizarea dreptului să devină imposibilă sau substanţial îngreuiată. Cu toate că în art. 13 se aduce o definiţie a acestei metode, totuşi considerăm că era necesar o concretizare mai amplă a acestei metode, deoarece unele aspecte prevăzute permit persoanei să sustragă ce ar însemna o infracţiune, să distrugă, să lipsească o persoană de libertate.
- 4 al art. 13 CCRM prevede reţinerea unei persoanei, însă pentru a reţine o persoană legislaţia în vigoare prevede anumite reguli. Prin acest punct practic se încalcă prevederile art. 25 al Constituţiei.
În art. 10-13 CCRM sunt reglementate modalităţile generale de apărare a tuturor drepturilor civile. însă CCRM prevede şi modalităţi speciale de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale. Astfel art. 15 Cod Civil al RM prevede, că drepturile personale nepatrimoniale şi alte valori nemateriale sunt apărate în cazurile şi în modul prevăzut de cod şi alte legi, în limita în care folosirea modalităţilor generale de apărare a drepturilor civile reiese din esenţa dreptului încălcat şi din caracterul consecinţelor acestei încălcări. Prezentul cod conţine unica reglementare specială ce se referă la apărarea onorii, demnităţii şi reputaţiei profesionale care se reglementează prin art. 16. In conformitate cu acest articol persoana fizică sau juridică are dreptul să ceară prin instanţa de judecată dezminţirea informaţiei ce lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, dacă această informaţie nu corespunde adevărului.
Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională este răspândit printr-un mijloc de informare în masă. instanţa de judecată îl obligă să publice o dezminţire la această rubrică, pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni în cel mult 15 zile de la data întrării în vigoare a hotărârii judecătoreşti (p. 4, art. 16 CCRM).
În cazul în care un document emis de o organizaţie conţine informaţii care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, instanţa de judecată îl obligă să înlocuiască documentul (p. 5, art. 16 CCRM).
Orice persoană în a cărei privinţă a fost răspândită o informaţie care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională este în drept pe lângă dezminţire, să ceară reparaţia prejudiciului moral şi material cauzat.
Chiar şi în cazurile când nu poate fi identificată persoana ce a lezat onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională unei alte persoane, ultima are dreptul să se adreseze în judecată cu o cerere în vederea declarării neveridice a informaţiei răspândite.
Prevederile Codului Civil sunt concretizate în alte acte. Astfel prin Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie, raporturile se ţin de apărarea onorii, demnităţii sau reputaţiei profesionale ale cetăţenilor şi organizaţiilor sa stabilit că aceste sunt reglementate şi de Legea cu privire la petiţionare din 19.07.1994 ( art. 4, 18, 27), Legea presei din 26.10.1994, (art. 9, 27, 38); Legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe din 23.11.1994; Legea privind drepturile copilului din 15.12.1994 (art. 3, 28, 40), Legea audiovizualului din 3.10.1995; Legea securităţii statului din 31.10.1995.
Art. 15, 16 al CCRM, prevăd metodele de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale precum şi apărarea onorii, demnităţii şi reputaţiei profesionale. Apărarea drepturilor personale nepatrimoniale spre deosebire de apărarea altor drepturi încălcate au unele trăsături mai specifice care sunt următoarele.
În primul rând, apărarea este imprescriptibilă, adică subiectele ale căror drepturi au fost lezate pot să le apere indiferent de perioada de timp care sa scurs din momentul lezării lor.
În al doilea rând, ele pot fi apărate şi în cazul când nu s-a produs un prejudiciu material.
În al treilea rând. sancţiunea poate fi nematerială, ca de exemplu, publicarea dezminţirilor informaţiei ce a ponegrit onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională.
In al patrulea vând, persoanele ale căror drepturi au fost lezate pot cere şi reparare prejudiciului material şi moral.[10]
[1] A se vedea, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generala, 1987, pag. 339 - 340. h- Beleiu, Drept civil român. Şansa SRL, Bucureşti, 1995, pag. 63
[2] A se vedea: Statul ca subiect special al raportului juridic civil. Analele ULIM, Chişinău, 1996, pag. 22
[3] A se vedea, mai recent, Teofil Pop, în Tratat de drept civil, voi. I. Partea ,4 generală, 1989, pag. 54-56
[4] Gh. Beleiu, Drept civil român. Şansa SRL, Bucureşti, 1995, pag. 65-69; S. Baeş. Drept civil Partea generală, Chişinău, 1995, pag. 34
[5] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992, pag. 74
[6] S. Baeş, Drept civil. Partea generală. Chişinâu.1994, pag. 55
[7] M. Anghel, Fr. Deak, op. cit., pag. 393
[8] Drept civil sovietic. Voi. I. ed. Şcoala Superioară, Moscova, 1972, pag. 153
[9] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992, pag. 74; S.N. Bratusi. Obiectul şi sistema dreptului civil. ed. Gosiurizdat, 1963, pag. 85
[10] L. Pop, op. cit., pag. 194