Parte componentă a unui raport juridic în majoritatea cazurilor este şi obligaţia. Această noţiune este prezentă şi în cea mai mare parte a actelor legislative. Astfel, în conţinutul Constituţiei Republicii Moldova este evidenţiat un capitol aparte despre obligaţiile cetăţenilor statului nostru.
In dreptul civil, institutul obligaţiilor este considerat unul din cele mai importante. Unii specialişti în domeniu, cum ar fi de exemplu Liviu Pop, consideră că: "teoria generală a obligaţiilor este cheia de bază a dreptului civil", şi mai ales, a dreptului privat. Noi suntem întru totul de acord cu autorul. Considerăm că, în statul nostru se ţine cont doar de drepturi obligaţiile nu se recunosc, şi nu se respectă. Aceasta este boala întregii societăţi, majoritatea pretinzînd doar la drepturi şi uitînd de obligaţiuni, fapt care conduce un dezastru, în toate domeniile.
Fiind un compartiment foarte mare al dreptului civil, obligaţiile sunt prezente în toate relaţiile de transmitere a bunurilor materiale, de exercitare a unor lucrări sau de prestare a unor servicii. în cadrul legislaţiei civile a Republicii Moldova, obligaţiile sunt reglementate de Codul Civil, unde în partea sa generală art. 512-620 sunt reglementate noţiunile de bază despre obligaţii, în partea specială a acestui cod, sunt cuprinse norme juridice care reglementează diferite categorii de obligaţii. Aici ele se reglementează separat după unul din criteriile provenienţei lor, şi anume contractele, adică reglementarea obligaţiilor născute din contractul de vînzare-cumpărare, schimb, împrumut. închiriere, antrepriză, arendă, transport, depozitare, mandat, etc. Sunt reglementate şi obligaţiile născute din promisiunea publică de a acorda o recompensă, obligaţiile izvorâte din cauzarea de prejudicii, obligaţiile ce se nasc din dobîndirea sau reţinerea unor bunuri fără just temei, etc. Menţionăm că obligaţiile sunt reglementate şi de alte acte legislative.
Din cele expuse mai sus, am putea formula următoarea definiţie a dreptului obligaţiilor: dreptul obligaţiilor este cuprins în institutul obligaţiilor, care constituie un sistem bine închegat, creat dintr-un cumul de norme ale legislaţiei civile, ce reglementează relaţiile civile de obligaţii apărute în rezultatul transmiterii bunurilor, exercitării diferitor lucrări şi servicii, cauzarea de prejudicii, etc.
Trebuie de accentuat că majoritatea codurilor civile ale diferitor ţări nu definesc obligaţia civilă. Codul Civil al RM prin conţinutul art. 512 aduce definiţia obligaţiei. Astfel, conform acestui articol: în virtutea unei obligaţii, o persoană (debitorul) este datoare să îndeplinească în favoarea unei alte persoane (creditorul) un anumit act, cum ar fi: să transmită un bun, să execute o lucrare, să plătească o sumă de bani, sau să se abţină de la anumite acte. Creditorul are dreptul să ceară debitorului îndeplinirea obligaţiei. Din definiţia expusă reiese că, după natura sa juridică, raportul juridic de obligaţie este o categorie a raporturilor juridice civile, care dispune atît de trăsături comune, cît şi de trăsături ce le delimitează. Din categoria trăsăturilor comune fac parte elementele de structură, definiţia, caracterele, etc.
Important este să ne oprim la criteriile de delimitare, principalele fiind următoarele:
- a) spre deosebire de raportul juridic civil real, al cărui subiect poate fi orice persoană fizică sau juridică, în cadrul raportului juridic civil de obligaţie, subiectele sunt strict determinate atît prin natura juridică a categoriei de obligaţie, cît şi prin denumirea lor specifică de creditor şi debitor.
- b) în cadrul raportului juridic civil de obligaţie, subiectele se împart în subiecte active şi pasive, iar poziţia subiectului activ este prioritară, fiindcă, în virtutea legii, el are dreptul să ceară debitorului sau subiectului pasiv exercitarea forţată a obligaţiei, apelînd la forţa de constrîngere a statului.
- c) în raportul juridic civil de obligaţie conţinutul, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor sunt strict determinate, iar debitorul nu este obligat să exercite orice obligaţie, ci numai una concretă. De exemplu, împrumutatul este obligat să întoarcă doar suma de bani prevăzută în contractul de împrumut concret; antreprenorul este obligat să construiască doar casa de locuit după un proiect aprobat şi reieşind din condiţiile contractului de antrepriză, etc.
- d) sancţiunea este specifică doar pentru raporturile juridice de obligaţie, care înseamnă că dacă subiecţii nu-şi respectă sau exercită obligaţiile ei pot fi sancţionaţi. Sancţiunea poate fi prevăzută atît de lege, cît şi de fiecare categorie de obligaţii în parte adică în conţinutul contractului.
- e) o altă trăsătură specifică a raportului juridic civil de obligaţie este şi aceea că în conţinutul acestuia apar drepturi, numite drepturi de creanţă şi concomitent obligaţii corelative acestora. Drepturile de creanţă sunt considerate acele drepturi, exercitarea cărora depinde doar de activitatea subiectului pasiv. De exemplu, suma împrumutată va fi întoarsă creditorului doar atunci cînd va defini subiectul pasiv, adică împrumutătorul. Legislaţia în vigoare prevede şi alte delimitări ale raporturilor juridice de obligaţii civile prevăzute pentru fiecare categorie din acestea.
În dependenţă de diferite criterii obligaţiile civile se clasifică în mai multe categorii:
1) în dependenţă de obiect deosebim:
- obligaţia de a da, obligaţia de a face şi obligaţia de a nu face ceva (aut dare, aut facere, aut non facere);
- obligaţie pozitivă şi obligaţie negativă;
- obligaţia de rezultat (determinată) şi obligaţia de diligentă (de mijloace).
În dreptul civil, obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real. Obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului este o obligaţie de "a da". Tot obligaţie de "a da" este şi îndatorirea pe care şi-o asumă împrumutatul de a constitui un drept de ipotecă, în favoarea împrumutătorului, pentru a-i garanta creanţa.
Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu ori de a preda un lucru. Bunăoară, sunt obligaţii de a face:
1) cea a vânzătorului de a preda lucrul vândut cumpărătorului;
2) cea de a presta întreţinere creditorului, în virtutea contractului de vânzare cu clauză de întreţinere.
Obligaţia de a nu face ceva are conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut ori unui drept relativ (cum e cel de creanţă).
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept absolut, înseamnă îndatorirea generală de a nu se face nimic de natură a aduce atingere acelui drept.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept relativ, înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut face dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere. Spre exemplu, sunt asemenea obligaţii:
1) cea pe care şi-o asumă autorul unei piese de teatru de a nu ceda dreptul, de reprezentare în public, a piesei sale, timp de 5 sau 10 ani de la prima reprezentaţie realizată de teatrul căruia i-a transmis dreptul de a fi jucată piesa, către vreun alt teatru;
2) obligaţia pe care şi-o asumă nepoata faţă de unchi, printr- un contract, de donaţie, de a nu se căsători până la absolvirea liceului ori a facultăţii.
Clasificarea obligaţiilor civile în "a da", "a face" şi "a nu face" prezintă importanţă juridică în ce priveşte:
- a) calificarea actelor juridice (bunăoară, contractul de rentă viageră se deosebeşte faţă de contractul de vânzare cu clauză de întreţinere prin aceea că primul presupune o obligaţie de "a da", pe când al doilea dă naştere la o obligaţie de "a face");
- b) posibilitatea aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor.
Obligaţii civile pozitive şi negative. Sunt pozitive obligaţiile de "a da" şi "a face". Este negativă obligaţia de "a nu face ceva.
Această clasificare prezintă utilitate practică în ceea ce priveşte punerea în întârziere a debitorului, în principiu, încălcarea unei obligaţii de "a nu face" îl pune în întârziere pe debitor de drept, pe când în cazul unei obligaţii pozitive este necesară o punere formală în întârziere a debitorului.
Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligentă. Această clasificare se face în temeiul rezultatelor ce trebuie să se obţină prin executarea obligaţiilor. Este de rezultat (numită şi determinată) acea obligaţie care constă în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat. Este o astfel de obligaţie cea a vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut. Se consideră de diligentă (numită şi de mijloace) acea obligaţie care constă, în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultat. Spre exemplu, o asemenea obligaţie este cea a medicului de a-1 vindeca pe pacient de o anumită maladie.
Aceasta clasificare prezintă utilitate practică în ce priveşte proba culpei debitorului. Ea este, însă, contestată de unii autori.[1]
- După opozabilitatea lor, obligaţiile civile se împart în:
1) obişnuite (opozabile numai "între părţi");
2) opozabile şi terţilor {scriptae in reni);
3) reale (propter reni).
- În funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile, se disting obligaţia civilă perfectă şi obligaţia civilă imperfectă (numită şi naturală) a culpei debitorului. Ea este, însă, contestată de unii autori.
- Obligaţii civile obişnuite, opozabile şi terţilor şi obligaţii reale. Numim obişnuită acea obligaţie civilă care incumbă debitorului faţă de care s-a născut. Este obligaţia opozabilă "între părţi", ca şi dreptul de creanţă. Marea majoritate a obligaţiilor civile sunt de acest fel.
Este obligaţie opozabilă şi terţilor (numită şi scriptae in reni) acea obligaţie care este strâns legată de un bun, astfel încât creditorul nu-şi poate realiza dreptul său decât cu concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut, şi el, de îndeplinirea unei obligaţii născută anterior, fără participarea sa.
Este o astfel de obligaţie cea a cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui contract de locaţiune, potrivit art. 1441 Cod civil: "Daca locatarul vinde lucrul închiriat ..., cumpărătorul este dator să respecte locuţiunea făcuta înainte de vânzare, întrucât a fost făcută printr-un act autentic, sau prin act privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune".
Este obligaţie reală (numită şi propter rem) îndatorirea ce revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun, în considerarea importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate. Sunt asemenea obligaţii:
1) cea a deţinătorului unui teren agricol de a-1 cultiva;
2) cea a deţinătorului unui bun din patrimoniul naţional cultural de a-1 conserva.
[1] C. Stătescu, în Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, pag. 15 şi 26-29; o altă clasificare este aceea în "obligaţii pecuniare" şi "obligaţii de altă natură"; în acest sens, a se vedea I. Albu, Drept civil, Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, pag. 111-120; L. Pop, op. cit. voi. I, pag. 20-21.
- Pop, op. cit. voi. I, pag. 20-21