Se consideră perfecte acele obligaţii care apar în conţinutul actelor juridice civile cu respectarea tuturor condiţiilor de valabilitate. Marea majoritate a obligaţiilor civile este formată din obligaţiile, perfecte.
Este perfectă acea obligaţie civilă a cărei executare este asigurată în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare silită (prin executorul judecătoresc, ca regulă).
Este imperfectă (numita şi naturală) acea obligaţie - tot juridică - a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată executată, de bună voie de către debitor, nu este permisă restituirea ei.
Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună, voie art. 517 CCRM prevede:
(1) Este naturală obligaţia în a cărei privinţă nu se poate cere executare silită.
(2) Există obligaţie naturală în cazul în care: a) legea sau actul juridic nu prevede posibilitatea executării silite; b) o persoana are faţă de o altă persoană o obligaţie morală de aşa natură încît
executarea ei, deşi nu poate fi cerută silit, trebuie, în opinia comună, sa fie considerată ca executare a unei prestaţii datorate unei alte persoane.
(3) Obligaţiile naturale sînt reglementate de normele cu privire la obligaţii dacă din litera sau spiritul legii nu rezultă ca anumite reguli nu sunt aplicabile obligaţiilor pentru care nu se
poate cere executare silită.
(4) Obligaţia naturală se transformă în obligaţie civilă perfecta în baza înţelegerii dintre debitor şi creditor.
După cum se poate observa, sancţiunea juridică a obligaţiei naturale nu o constituie calea ofensivă a acţiunii, ci aceea pasivă a excepţiunii.
Debitorul care a executat obligaţia nu poate să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.