Principiile ce privesc încheierea contractului formează acea categorie de principii care se referă la validitatea contractului, precum şi la oferta de a contracta şi acceptarea ofertei.
Principiile care privesc validitatea contractului sunt acele principii care se referă la condiţiile de validitate a contractului. Categoria respectivă de principii o formează:
- Principiile ce se referă la capacitatea contractuală a părţilor la contract;
- Principii ce se referă la consimţământ,
- Principii ce se referă la obiectul contractului;
- Principii ce se referă la cauza contractului;
- Principii ce se referă la forma contractului.
- Din categoria principiilor ce se referă la capacitatea contractuală a părţilor la contract deosebim următoarele:
■ principiul prezumţiei capacităţii contractuale;
Principiul prezumţiei capacităţii contractuale presupune, că poate contracta orice persoană care nu este declarată în conformitate cu legislaţia ca fiind incapabilă. întru înţelegerea corectă a acestui principiu este necesar de a face referinţă la aşa noţiune ca discernământul, care presupune capacitatea defacto de a înţelege importanţa şi caracterul actului săvârşit, pe când principiul prezumţiei capacităţii contractuale presupune recunoaşterea capacităţii contractuale de jure. Astfel, după acest principiu, poate fi considerată cu capacitate contractuală o persoană, care de facto nu posedă discernământ, deoarece acest fapt nu este recunoscut în modul şi condiţiile prevăzute de legislaţie.
■ principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice;
Acest principiu, după cum se vede, este aplicabil persoanei juridice. Potrivit principiului respectiv, persoana juridică posedă capacitate contractuală în limitele determinate de competenţa sa, care la rândul său este determinată de scopul activităţii persoanei juridice. Din conţinutul principiului invocat, reiese, că persoana juridică poate avea capacitate contractuală doar în limitele determinate de scopul activităţii acesteia.
- Principii ce se referă la consimţământ sunt acele care au referinţă la actul de voinţă manifestat de către părţile contractuale la încheierea contractului. Printre respectivele principii deosebim:
■ principiul autonomiei de voinţă[1];
Principiul autonomiei de voinţă exprimă libertatea părţilor atât în ce priveşte încheierea contractului, cât şi în ce priveşte modificarea şi încetarea efectelor acestuia. Totodată, acest principiu presupune doar libertatea exprimării actului e voinţă, şi nicidecum posibilitatea uneia din părţi la contract unilateral de a se dezice de la executarea contractului, deoarece contractul încheiat dobândeşte forţă de lege pentru părţi. Totuşi libertatea exprimării actului e voinţă nu presupune inexistenţa cărorva limite. în acest sens, realizarea principiului libertăţii contractuale presupune respectarea limitelor morale, de ordine publică şi a celor care ţin de reglementările cu caracter imperativ. Reglementările cu caracter imperativ, ordinea publică şi bunurile moravuri sunt nu altceva decât repere a opţiunii contractuale. Astfel situaţia respectivă este guvernată de principiul «se admite totul ce nu se interzice».
■ principiul voinţei reale.
In literatura de specialitate în ce priveşte principiul respectiv există două concepţii: cea subiectivă conform căreia se consideră ca valabil exprimat consimţământul referitor la obiectul cu privire la care părţile realmente au convenit - acordându-i-se prioritate voinţei interne, reale, şi cea subiectivă, conform căreia se consideră valabil consimţământul ce a fost exprimat în anumită formă, fiindu-i acordată prioritate anume modului de exprimare a consimţământului. Legislaţia în vigoare nu acordă prioritate în special căreiva concepţii, având aplicabilitate cât cea obiectivă atât şi cea subiectivă. Astfel, legislaţia civilă în unele cazuri consideră exprimat consimţământul dacă acesta a fost realizat în forma cerută de lege (exemplu: încheierea antecontractului de arvună), iar în alte cazuri, împotrivă, aplică regula, conform căreia se consideră că părţile au încheiat aşa contract, care corespunde scopului urmărit de către acestea, cu toate că a fost exprimat într-o altă formă.
■ prezumţia exprimării neviciate a consimţământului
Conform acestui principiu, consimţământul se consideră neviciat până la proba contrarie. Acest principiu reprezintă importanţă in punct de vedere a faptului, că vicierea consimţământului nu poate fi declarată decât doar printr-o procedură stabilită prin lege.
Ce se referă la obiectul contractului putem vorbi despre principiul prezumţiei obiectului licit. Astfel, la încheierea contractului, se prezumă, că acesta priveşte un obiect licit, cât în ce priveşte obiectul intrinsec, atât şi în ce priveşte obiectul extrinsec. Din categoria principiilor ce se referă la cauza încheierii contractului, deosebim două principii-prezumţii:
- prezumţia de valabilitate a cauzei
- prezumţia de existenţă a cauzei[2].
Ambele principii presupun o declarare valabilităţii cauzei în contract, până la proba contrară, care o demonstrează anume cel ce a declarat nevalabilitatea şi inexistenţa cauzei.
- Principiul general care priveşte forma contractului constituie principiul consensualismului. Respectivul principiu enunţă, că «simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil din punctul de vedere a formei pe care o îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice» sau «este privit drept o regulă de drept, potrivit căreia, pentru a produce efecte civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială»[3]. Astfel situaţiile enunţate constituie regula, însă legislatorul stabileşte şi excepţii, şi anume excepţia consensualismului, atunci când pentru validitate legislatorul stabileşte caracterul formal sau real al contractului.
[1] J. Carbonier, Droit civil, tome I, Paris, 1955. Pag. 140
[2] Articolul 207 Cod civil al Republicii Moldova
[3] Gh. Seleiu, «Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil», Bucureşti, 1998, pag. 160