Regula principală pe care o enunţă legislaţia civilă este că interpretarea contractului civil este necesar de realizat pe principiile bunei-credinţe. în literatura de specilitate, regulile de interpretare sunt divizate în trei categorii principale[1]:
- Reguli de stabilire a voinţei reale a părţilor la contract;
- Reguli de interpretare a clauzelor confuze saucontradictorii;
- Reguli de interpretare a clauzelor tacite.
In continuare, vom încerca foarte pe scurt să relevăm conţinutul fiecăreia in categoriile respective de reguli.
3.1. Regulile de stabilire a voinţei reale a părţilor la contract. Principala regulă care ţine de această categorie este că «interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor»[2]. Această regulă enunţă faptul, că se va considera că părţile contractante au încheiat contractul cu privire la acel obiect, cu privire la care au convenit, chiar dacă din textul contractului reiese altceva. Aplicarea acestei reguli este mult mai vaită atunci când este vorba de contractele deghizate. în asemenea caz, cu toate că părţile au perfectat textul contractului cu privire la un obiect, se va considera, că acestea au încheiat contractul cu privire la aceiea la ce în realitate au convenit. Totuşi până în momentul în care părţile sau altă persoană interesată nu a indus necorespunderea textului contractului cu voinţa reală a părţilor, textul se va considera expresia voinţei reale. Mai mult decât atât faptul corespunderii textului contractului cu voinţa reală a părţilor este prezumată până la proba contrară.
O altă regulă care se referă la stabilirea voinţei rale a părţilor este regula, conform cărea toate normele contractuale se interpretează una prin alta, în contextul contractului şi cauzei acestuia[3]. Aceasta presupune şi faptul, că o clauză contractuală nu poate fi privită separat de celelalte clauze contractuale.
3.2. Reguli de interpretare a clauzelor confuze sau contra¬dictorii. Categoria respectivă o formează următoarele reguli[4]:
- a) când o clauză poate fi interpretată dublu, se va interpreta în sensul ce poate avea un efect şi nu în acela ce ar avea înlăturarea ei[5];
- b) termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în sensul care rezultă in natura contractului[6];
- c) clauzele înoielnice se interpretează după obiceiul locului încheierii contractului;
- d) atunci când există îndoială, clauzele se interpretează în favoarea celui ce se obligă, adică a debitorului[7];
- e) oricât de generali nu ar fi termenii contractului, acestea au ca obiect numai prstaţiile cu privire la care părţile s-au obligat;
- f) atunci cân în contract se ă exemplu pentru explicarea obligaţiilor, nu se restrânge numărul şi întinderea acestora la exemplu dat.
Aceste reguli urmează a fi aplicate în sistem, unde nici una din acestea nu pot fi determinate drept prioritare, iar altele accesorii.
3.3. Reguli de interpretare a clauzelor tacite. De regulă, la încheierea contractului, părţile stabilesc în mod expres clauzele contractuale. Se întâlnesc, însă foarte dese cazuri, când părţile stabilesc doar clauzele principale, textul contractului astfel nu reflectă voinţa părţilor asupra tuturor detaliilor contractului. în asemenea cazuri, clauzele obişnuite pentru contractele de aşa tip se subânţeleg, completân în mod automat contractul. Mai mult decât atât, multe in efectele contractelor reglementate sunt stabilite în mod expres prin lege, astfel cum, uneori nu este necesar de a ubla textul acesteia în contract, odată ce legea deja a reglementat-o.
3.4. Reguli de interpretare a actelor realizate în baza contractului. Această categorie de reguli priveşte situaţiile ce privesc corectitudinea sau incorectitudinea executării contractului. Asemenea categorie de reguli pot fi determinate în funcţie de fiecare tip de contract. Ele pot fi stabilite cât prin lege, atât şi de către părţile contractuale. Respectiva categorie de reguli o constituie ouă categorii de reguli: regulile generale şi regulile ce privesc fiecare contract în parte. Spre exemplu, din categoria regulilor generale fac parte aşa reguli cum ar fi: 1) Dacă partea, căreia îndeplinirea condiţiei suspensorii sau rezolutorii a convenţiei[8] nu-i este convenabilă, a împedicat cu rea credinţă realizarea acesteia, condiţia este considerată ca îndeplinită; 2) Dacă
partea, căreia îndeplinirea condiţiei suspensorii sau rezolutorii îi este convinabilă, a contribuit cu rea credinţă la realizarea acesteia, condiţia este considerată ca neîndeplinită etc. Categoria regulilor speciale este mult mai vastă. Exemplu de asemenea regulă poate servi acea stabilită în contractul de antrepriză şi care stabileşte, că clientul este obligat să recepţioneze lucrarea executată de antreprenor şi s-o examineze, şi dacă clientul nu va prezenta imediat antreprenorului pretenţiile sale în legătură cu abaterile de la condiţiile contractului care au înrăutăţit lucrarea sau în legătură cu alte vicii ale lucrării, se va considea că el acceptă moul şi condiţia executării lucrării.
[1] L. Pop, «Drept civil. Teoria generală a obligaţilor», Iaşi 1994, pag. 65-66
[2] L. Pop, «Drept civil. Teoria generală a obligaţilon>, Iaşi 1994, pag. 65; Articolul 725 Cod
civil al Republicii Moldova
[3] Articolul 728 Cod civil al Republicii Moldova
[4] L. Pop, «Drept civil. Teoria generală a obligaţilon>, Iaşi 1994, pag. 65
[5] Alineatul (1) al articolului 729 Cod civil al Republicii Moldova
[6] Alineatul (2) al articolului 729 Cod civil al Republicii Moldova
[7] Articolul 732 Cod civil al Republicii Moldova
[8] Convenţia este încheiată sub condiţie suspensivă, dacă părţile stipulează naşterea unor drepturi şi obligaţii în dependenţă de un eveniment, despre care nu se ştie, dacă se va produce sau nu. Convenţia este considerată încheiată sub condiţie rezolutorie, dacă părţile stipulează încetarea unor drepturi şi obligaţii în dependenţă de un eveniment, despre care nu se ştie, dacă se va produce sau nu.