Repunerea în termenul de prescripţie este reglementată atât de CCRM (art. 279), cît şi de CCCRM ( art. 116).
În conformitate cu articolul 279 CCRM în cazuri excepţionale, dacă instanţa de judecată constată că termenul de prescripţie extinctivă nu este respectat datorită unor împrejurări legate de persoana reclamantului, dreptul încălcat al persoanei este apărat prin repunerea în termenul de prescripţie extinctivă. Spre regret, articolul nu evidenţiază acele cazuri excepţionale care iau împiedicat persoanei să se adreseze în termen, ele sunt lăsate la discreţia judecătorului.
Repunerea în termen este prelungirea sau restabilirea termenului pierdut în cadrul căruia persoana putea să se adreseze cu acţiune în judecată.
Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul' la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, calculat din ziua în care a cunoscut sau trebuia să •cunoască încetarea "motivelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie. In Codul Civil al Federaţiei Ruse posibilitatea repunerii în termen este legată de aceia că împrejurările ce motivează imposibilitatea adresării în termen trebuiau să aibă loc în ultimele 6 luni.
Pe baza dispoziţiilor legale de mai sus, repunerea în termen poate fi definită ca beneficiul acordat de lege titularului dreptului
la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că organul jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze, în fond, cererea de chemare în judecată, deşi a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie.
În esenţă, .deci, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este un beneficiu al legii şi totodată, o piedică în calea producerii efectelor prescripţiei extinctive, nejustificat.
În justificarea repunerii în termen, într-o formulare se precizează că "Legiuitorul a socotit astfel că, şi în ipoteza în care termenul de prescripţie s-a împlinit, titularul dreptului poate fi totuşi ocrotit dacă a pierdut termenul din anumite motive considerate a-1 fi împiedicat să-şi exercite dreptul la acţiune în cadrul acelui termen".[1] într-o altă formulare, se precizează: „Neexercitarea dreptului la acţiune, în sens material, în termenul prevăzut de lege, este sancţionată cu stingerea sau pierderea dreptului la acţiune. Aceasta, între altele, şi în considerarea unei conduite culpabile din partea titularului dreptului subiectiv. Ex quo fit, atunci când titularul dreptului a depus toate diligentele ce stăteau în puterea sa pentru a-şi valorifica dreptul, sancţionarea lui, fără a arca vreo vina, ar fi ilegală şi noneducativă. Pentru a înlătura deci contradicţia ce ar apare între ceea ce legea a prezumat şi ceea ce reprezintă realitatea, ca situaţie certă, însuşi actul juridic normativ de drept comun în materie a reglementat posibilitatea repunerii în termen. Dar cum termenele de prescripţie au un caracter imperativ, pentru a împiedica eludarea lor, repunerea în termen n-a fost recunoscută în condiţii uşoare, dependente exclusiv de voinţa celui interesat, şi nici pentru motive de echitate, ci numai în situaţii deosebite şi legitime, considerate ca atare de către organul jurisdicţional. Repunerea în termen este, deci, o măsură excepţională".34
Ca alt prilej am arătat că: "Repunerea în termen, ca şi suspendarea şi întreruperea, demonstrează preocuparea legiuitorului de a conferi prescripţiei un caracter real, în sensul de a nu se produce efectul sancţionator ori de câte ori titularul dreptului la acţiune nu este în culpă. în cazul repunerii în termen, împiedicarea efectului extinctiv al prescripţiei se justifica prin existenţa cauzelor temeinice care l-au împiedicat pe titularul dreptului la acţiune să formuleze cererea de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripţie".[2]
în condiţiile trecerii la economia de piaţa, se poate pune problema admisibilităţii, de principiu, a răpunerii în termenul de prescripţie. O asemenea problemă se ridică datorită originei sale "socialiste".[3]Considerăm că şi în prezent, ca şi în viitor, repunerea în termen trebuie păstrată, date, fiind efectele sale benefice pentru titularii de drepturi subiective civile. Această instituţie poate fi socotită un mijloc de armonizare a interesului general cu cel particular, idee care, după cum este 'ştiut este un principiu fundamental al dreptului civil. în literatura de specialitate s-a precizat că prin "cauze temeinic justificate" trebuie să se înţeleagă numai acele împrejurări, care, fără a avea gravitatea forţei majore (care determină suspendarea), sunt exclusive de culpă. Asemenea împrejurări se caracterizează prin aceea că sunt piedici relative, iar nu absolute (ca forţă majoră), în sensul că "au acest caracter pentru reclamant şi pentru cei ce se află în condiţii asemănătoare dar nu necesarmente pentru un om diligent...", cu precizarea că neexercitarea în termen a acţiunii, din cauza unor asemenea împrejurări, să nu poată fi "imputată unei culpe a titularului acţiunii".[4]
într-o altă formulare, mai sugestivă, domeniul repunerii în termen a fost conturat astfel: "Repunerea în termen este o noţiune care exclude şi forţa majoră şi culpa. Domeniul ei începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră".[5]
[1] L. Deleanu, Repunerea în termen, în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, Revista Română de Drept nr. 9-12, 1989, pag. 33. Ibdem, pag. 34
[2] Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generala, 1987, pag. 339
[3] Vezi, pentru acest aspect, E. Roman, în Tratat de drept civil, voi. I, 1967, pag. 486
[4] P. Perj iu. Discuţii în legătură cu unele soluţii privind drepturile reale, pronunţate de instanţele judecătoreşti din judeţul Suceava, în lumina Legii nr. 18/1991, în Dreptul nr. 5/1992, pag. 26-27
[5] A. Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, 1963, pag. 185-186