Argumentarea ştiinţifică a vinovăţiei, ca condiţie a răspunderii civile poate fi bazată pe diferite poziţii. însăşi vinovăţia constituie element al laturii subiective a componenţei de încălcare de lege şi totodată elementul determinant a răspunderii subiective. Dacă omul este liber în acţiunile sale sau îşi permite libertatea, totodată dându-şi sama de factorii obiectivi care conduc acţiunile sale ce duc la survenirea anumitor efecte, chiar şi ne dorite, dar presupuse sau posibil de a fi presupuse, atunci el poartă vina oricărei sale acţiuni, deoarece acestea sunt rezultatul voinţei sale absolute[1]. Omul îşi dă bine sama de factorii obiectivi care condiţionează faptele sale, el având posibilitatea de a face o alegere, în virtutea conştientizării necesităţii şi respectiv, având capacitatea de a conştientiza posibilitatea de a refuza de la acţiune sau dimpotrivă - de a o săvârşi.
Anume libertatea acţiunii, inclusiv şi în a alege între licit şi ilicit, constituie determinanta vinovăţiei. După cum a afirmat Lombrozo, a fi liber nu înseamnă a face ce vreai, - a fi liber înseamnă a nu face ceia ce nu vrei. Astfel, persoana care nu este liberă în a alege unul sau altul tipuri de acţiuni sau eventual abstenţiunea, nu poate purta vina pentru faptă, deoarece în acest caz era determinată de a săvârşi fapta, fără a avea posibilitate de a alege cel puţin altă alternativă.
Deci vina, după accepţiunea tradiţională constituie atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta sa şi urmările pe care le-a produs această faptă.
În aceste împrejurări, afirmăm, că efectiv sunt cazuri, când formal legea poate fi încălcată, fără ca făptuitorul să fi fost vinovat de această încălcare. Altfel, spus, legea poate fi încălcată şi fără culpă. în deosebi aceasta este caracteristic dreptului civil.
În special, problema vinovăţiei a preocupat doctrina dreptului penal şi contravenţional, deoarece aceasta constituie «cheia de boltă» a răspunderii în aceste domenii. în ce priveşte dreptul civil, în diferite perioade problema vinovăţiei civile a constituit fie o facultate, fie o condiţie a răspunderii. Astăzi dreptul civil îl preocupă această problemă în măsura în care să fie stabilită latura subiectivă a răspunderii. Mai mult decât atât, am îndrăzni să afirmăm, că pentru dreptul civil elementul subiectiv este un element facultativ, neavând un caracter determinant şi esenţial în aplicarea măsurilor de răspundere, deoarece deseori, aplicarea măsurii de răspundere nu depinde de gradul de vinovăţie sau chiar şi de prezenţa acesteia. Astfel, cauzarea unei daune materiale prin acţiunile unui minor de vârsta de 10 ani nu «scuteşte» persoana prejudiciată de la dreptul de a cere de la părinţii minorului recuperarea daunei cauzate. De asemenea această situaţie este evidentă în cazurile în care este vorba despre răspunderea solidară a persoanelor, precum şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie şi care literatura de specialitate le conferă de regulă un loc de rege la compartimentul «particularităţi ale răspunderii juridice civile».
Pornind de la ideea unei răspunderi pozitive şi negative, unde ultima are acţiune asupra faptelor săvârşite în trecut, ajungem la concluzia, că vinovăţia este examinată doar în sensul răspunderii negative pentru fapte negatorii, altfel spus, pentru încălcarea unei norme preexistente[2]. Pentru aplicarea răspunderii contractuale această situaţie este cea mai adecvată şi caracteristică.
Problema necesităţii examinării vinovăţiei în considerarea prezenţei elementului subiectiv sau lipsa de importanţă a prezenţei sau lipsei lui a constituit totdeauna unul din cea mai discutabilă problemă. Astfel, în teoria dreptului civil s-au instaurat două poziţii de bază, care-şi fac argumentare în temeiul a două principii, ce fac referinţă la necesitatea considerării vinovăţiei ca temei a răspunderii civile. Prima poziţie se bazează pe principiul «dauna ca temei de răspundere». A doua poziţie este susţinută pe principiul «vinovăţia ca temei a răspunderii».
Părtaşii principiului vinovăţiei în aplicarea măsurilor de răspundere civilă susţin idea, că răspunderea civilă nu poate fi aplicată decât în cazul în care este prezentă vinovăţia făptuitorului. Deaceia, făptuitorul va fi obligat să recupereze nu orice daună, dar numai acea dauna care este cauzată din vina sa. Respectiv doar acţiunea săvârşită cu vinovăţie poate servi drept temei pentru aplicarea răspunderii civile.
Părtaşii principiul «dauna ca temei de răspundere» nu neagă totalmente necesitatea considerării vinovăţiei, însă aceasta are importanţă doar în ceea ce priveşte faptul cui să-i fie imputată fapta. în acest sens ei susţin idea, că temei de aplicare a măsurilor de răspundere civilă constituie doar prezenţa prejudiciului. în acest caz problema principală constituie doar stabilirea legăturii obiective de cauzalitate dintre faptă şi consecinţele acesteia. Aspectul subiectiv constituie deja un criteriu facultativ.
Analizând aceste două poziţii nu putem fi categoric părtaşii unei sau altei poziţii, deoarece şi unii şi alţii din cercetători înaintează destule şi convingătoare argumente în ceea ce priveşte poziţia ce o susţin. însă totodată nu putem fi corecţi, dacă vom afirma, că susţinem ambele poziţii în egală măsură. O perioadă destul de îndelungată, doctrina sovietică a dreptului civil a pus accentul pe răspunderea subiectivă în dreptul civil, totodată, lăsând o rezervă mică, abia observată şi în ceea ce priveşte răspunderea obiectivă. După cum afirma S. Bratusi, nici una din teoriile civile nu sunt în stare să îndreptăţească sau să argumenteze din care considerente este aplicată răspunderea pentru cauzarea de daune fără vină, - toţi afirmă, că aceasta o stabileşte legea[3]. O argumentare mai convingătoare acesteia poate fi adusă în baza teoriei răspunderii bazate pe risc[4]. Conform acesteia teorii, răspunderea fără culpă pentru cauzarea de daune de către un izvor de pericol sporit este fundamentată pe un element subiectiv. în calitate de element subiectiv figurează însăşi voinţa şi conştiinţ făptuitorului. în acest sens, temei pentru răspundere constituie riscul, ca acceptarea conştientă a posibilităţii survenirii urmărilor cu caracter nociv drept rezultat al acţiunilor sale - a făptuitorului -şi acceptarea lor conştientă de către făptuitor.
Continuând idea răspunderii contractuale, deasemenea este necesar de a face încă o remarcă, şi anume în ceea ce priveşte răspunderea contractuală obiectivă. Din start, ţinem să afirmăm, că aceasta îşi are izvor contractul de asigurare de daune. în acest sens, asigurătorul, fără a fi în culpă de dauna cauzată fie de o terţă persoană, fie de o forţe ce nu pot fi dirijate de om, va fi obligat să recupereze mărimea daunei cauzate.
În ceea ce priveşte conţinutul vinovăţiei la general, mai este important să analizăm două elemente inseparabile ce determină vinovăţia civilă. Este vorba despre elementul intelectiv şi elementul volitiv.
[1] Ioffe O, pag. 110
[2] M. Planiol, Etudes sur la responsabilite civile, 1905. Pag. 283, citat de M. Eliescu, op. Cit-pag 173
[3] S. Bratusi, Юридичское ответственость и законость, pag. 174
[4] V. Oighenziht, Проблема риска в гражданском прфве, Duşanbe, 1972. pag. 86