Preocupările pentru delimitarea sferei serviciilor, pentru definirea conţinutului şi caracterului ei şi mai ales pentru exprimarea unitară a tuturor serviciilor şi-au găsit reflectarea în acceptarea teoriei clasificării sectoriale a ramurilor economiei drept punct de pornire în stabilirea sferei de cuprindere a serviciilor a sensurilor sale de evoluţie.
Această clasificare a fost realizată de Colin Clark în 1940 având la bază împărţirea pe care o afce Allen Fisher în 1926, economiei naţionale în vedere efectuării unor cercetări statistico-matematice.
Ulterior în 1956 teoria este perfecţionată de Jean Fourastie considerat de altfel şi fondatorul clasificării sectoriale a ramurilor economiei.
Conform acestei teorii, economia se împarte în trei sectoare având comportament economic diferit:
- Sectorul primar - cuprinde agricultura, vânătoarea şi pescuitul şi industria extractivă;
- Sectorul secundar - alcătuit din activităţile industriei prelucrătoare (include potrivit unor opinii şi construcţiile);
- Sectorul terţiar – înglobează toate celelalte activităţi desfăşurate în economie, sector care corespunde sferei serviciilor.
Clasificarea sectorială a ramurilor economice are deosebite semnificaţii teoretice şi practice, mai ales în privinţa cuprinderii şi analizării ca un tot unitar a activităţilor social-utile, a legăturilor lor interfuncţionale, a evidenţierii modului în care se grupează activităţile din sfera producţiei materiale şi din afara acestora etc.
Ea are şi unele limite, determinate în principal de inconsecvenţa aplicării criteriilor, de adaptarea lor la evoluţia realităţii economice.
Prima din aceste limite cu efect direct asupra problemei puse în discuţie, constă în faptul că sectorul terţiar se dovedeşte prea “strâmt” pentru a cuprinde în totalitate sevciile. Deşi în concordanţă cu modelul iniţial, identitatea dintre sfera serviciilor este în general acceptată, în literatura de specialitate există puncte de vedere diferite cu privire la conţinutul sectoarelor şi chiar în privinţa numărului acestora.
Astfel se consideră că unele activităţi de natura serviciilor sunt integrate producţiei materiale desfăşurându-se în interiorul întreprinderilor producătoare de bunuri şi de multe ori nu pot fi disociate şi evidenţiate statistic separat de producţia propriu-zisă.
O altă limită este aceea că terţiarul ar avea o receptivitate scăzută faţă de progresul tehnic. Realitatea demonstrează că expansiunea serviciilor reprezintă consecinţa directă a progresului tehnic.
Dezvoltarea şi multiplicarea serviciilor, apariţia de noi categorii, precum şi ritmurile diferite de evoluţie ale activităţilor contemporane ale sferei serviciilor au accentuat eterogenitatea acesteia determinând noi abordări.