Eficacitatea activităţii şi măsura în care întreprinderile îşi manţin şi amplifică locul pe piaţă depind de strategia şi politica adoptată, ca şi de concretizarea prevederilor acestora.
Strategia reprezintă concepţia de ansamblu potrivit căreia conducerea unui sistem aconomic sau de altă natură stabileşte, pe baza unor studii, obiectivele principale pe termen lung, acţiunile ce urmează a se desfăşura, precum şi repartizarea resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor propuse. Strategia are drept obiect elaborarea unor programe cuprinzătoare, de esenţă, privind viitorul, continuându-se cu o planificare şi programare mai detaliată şi specifică. Strategia reprezintă opţiunile mai importante ale întreprinzătorului, ţinând cont de resursele de care dispune, este ştiinţa şi arta de a mobiliza toate resursele firmei, pentru atingerea cu succes a obiectivelor şi scopurilor finale.
În funcţie de aria de cuprindere a obiectivelor, strategia poate fi: economică, de conducere, de piaţă, a produsului, strategie adoptivă.
Strategia întreprinderii este ansamblul obiectivelor majore pe termen lung şi cuprinde principalele modalităţi de realizare şi reursele alocate. Pentru întreprindere prezintă interes toate formele de strategie enunţate, începând cu startegia de conducere şi continuând cu strategia de piaţă şi de produs. Toate acestea trebuie să aibă însă un caracter adaptiv.
Strategia de conducere priveşte dezvoltarea obiectivelor firmei pe termen lung. Principalele sale componente sunt:
- Obiectivele ce au în vedere orizonturi îndelungate, de regulă 3-5 ani, şi care se referă la ansamblul activităţilor firmei sau la componente majore ale acesteia
- Modalităţile majore de realizare a obiectivelor, pe baza cărora se evaluează posibilităţile şi raţionalitatea realizării obiectivelor strategice
- Resursele prevăzute în strategii, de regulă global sau sub forma fondurilor de investiţii, indicând pe cât posibil provenienţa sursei (proprii, credite, subvenţionare de la stat etc)
- Termenele încorporate în strategiile de conducere, care se referă, de obicei la data declanşării aplicării strategiei, termene intermediare ce marchează evoluţii semnificative în realizarea obiectivelor strategice, termenul final când se prevede încheierea implementării strategiei respective.
Există în cadrul strategiei de conducere, strategii globale şi strategii parţiale. Strategia globală a întreprinderii este deosebit de complexă. Pe baza ei se elaborează însă strategii parţiale referitoare doar la unele din activităţile încorporate în sistemul firmei. Cele mai frecvente strategii parţiale sunt următoarele: investiţionale, comerciale, de marketing, organizatorice, financiare,de formare a personalului.
În economiile liberalizate, unde predomină proprietatea privată, strategiile de conducere a firmei au caracter independent; ele sunt stabilite în mod autonom de conduceile sistemelor respective, pornind de la interesele particulare ale proprietarilor factorilor de producţie.
În raport cu tipul şi dinamica principalelor obiective şi cu natura abordărilor, strategiile de conducere pot fi clasificate astfel:
- Strategii de redresare, care cuprind obiective la nivelul celor realizate în urmă cu câţiva ani, dar au fost imposibil de realizat în ultima perioadă
- Strategii de consolidare, care prevăd obiective cantitative apropiate de perioada precedentă şi obiective calitative uşor îmbunătăţite, referitoare în special la eficienţa firmei
- Strategii de dezvoltare, cele mai frecvente, care stabilesc obiective sensibil superioare cantitativ şi calitativ celor din perioada precedentă
- Strategii inovaţionale, caracterizate în esenţă prin promovarea progresului tehnic, sub formă de produse noi sau modernizate
Elaborarea unei strategii de conducere implică parcurgerea mai multor etape.
- În prima etapă se stabileşte cât mai precis locul firmei în contextul în care îţi desfăşoară activitatea şi în funcţie de aceasta, principalele oprtunităţi care îi sunt accesibile. Diagnosticarea complexă a firmei trebuie să stabilească punctele tari şi punctele slabe ale afacerii, în vederea identificaării realiste a oprtunităţilor economico-sociale şi tehnice ce vor fi luate în considerare. Stabilirea oportunităţilor de dezvoltarea asigură fundamentul necesar trecerii la etapa următoare.
- În a doua etapă se stabilesc obiectivele strategice. Acestea constau în precizarea principalelor schimbări economice, tehnice, organizatorice preconizate, şi a principalelor restricţii, economice sau de altă natură, care trebuie avute în vedere.
- În etapa a treia se stabilesc şi abordările majore prin care se asigură realizarea obiectivelor strategice.
- În final, elementele componente ale strategiei de conducere sunt cuprinse într-un proiect de plan pe termen lung sau mediu, care, după amendamentele de rigoare, devine plan.
Strategia de piaţă a întreprinderii concretizează, în anumite obiective generale şi modalităţi de atingere a acestora, nucleul politicii de marketing, axul tuturor acţiunilor tactice desfăşurate de firma respectivă pentru participarea eficientă pe piaţă. Elaborarea strategiei de piaţă se face în concordanţă atât cu factori endogeni, cât şi cu cei exogeni.
Factorii endogeni se referă la forţele interne ale întreprinderii (resursele, de toate categoriile, disponibile), la gradul lor de disponibilitate, precum şi la capacitatea de mobilizare a lor, de coordonare în cadrul procesului de producţie specifice firmei. Ansamblul factorilor interni formează sinergia firmei carre depinde mult de vechimea şi experienţa acumulată pe piaţă, dar şi de capacitatea ei de adaptabilitate.
Factorii exogeni caracterizează acţiunea mediului asupra firmei, respectiv condiţiile economico-sociale şi de altă natură la care firma îşi raportează activitatea: consumatori, cererea de bunuri şi servicii, oferta şi reţeaua de distribuţie, concurenţa, legislaţia în vigoare etc.
Din combinarea efectelor celor două categorii de factori se obţine capacitatea de răspuns a întreprinderii la fizionomia şi cerinţele pieţei, care impune o anumită variantă a strategiei de piaţă. În mod subiectiv, intervine decidentul, condiţionat de capacitatea de evaluare şi înţelegere a oprtunităţilor şi a rolului firmei pe piaţa respectivă.
Strategia de piaţă se diferenţiază după o serie de criterii dintre care cele mai cunoscute sunt următoarele:
- După poziţia firmei faţă de structurile pieţei:
- Strategii nediferenţiate – firma se adresează pieţei în mod global, fără a ţine saema de eventualel stratificări în cadrul acesteia
- Strategii diferenţiate – întreprinderea se adresează fiecărui segment de piaţă, în mod distinct
- Strategii concentrate – atenţia şi eforturile întreprinderii se concentrează asupra unui singur segment sau asupra unui număr limitat de segmente de piaţă
- După poziţia sau comportamentul întreprinderii faţă de ritmul schimbărilor cerinţelor pieţei:
- Strategii defensive – definesc un omportament pasiv, de aşteptare faţă de schimbările pieţei
- Strategii adaptive – de anticipare a schimbărilor pieţei şi de adaptare operativă la aceste schimbări
- Strategii ofensive – presupun adoptarea unor măsuri care duc la influenţarea sau chiar modelarea pieţei în funcţie de interesele întreprinderii
- După poziţia firmei faţă de dinamica pieţei:
- Strategii de menţinere a cotei de participare pe piaţă
- Strategii de dezvoltare a activităţii cu aceeaşi gamă de produse sau cu o gamă lărgită, utilizând forme noi de comercializare
- Strategii de restrângere a activităţii
Strategia produsului este strategia firmei privind asimilarea în fabricaţie a unui nou produs. Se pot evidenţia două tipuri de bază ale strategiei produsului; strategia de specializare şi strategia de diversificare. Adoptarea uneia din cele două tipuri constituie o problemă internă a firmei, dar în acelaşi timp una fundamentală, cu efecte la nivellul întregii economii naţionale.
Pentru alegerea strategiei de produs se analizează numeroşi factori, dintre care amintim:
- dimensiunile şi structura pieţei pe care se manifestă firma, ca şi locul şi rolul firmei pe piaţa respectivă, şi a ramurii;
- posibilităţile de aprovizionare cu materii prime şi materiale;
- posibilităţile de desfacere a produselor;
- destinaţia produselor în consum;
- organizuarea internă a firmei.
În funcţie de aceşti factori se pot stabili avantajele şi dezavantajele fiecărei strategii şi posibilităţile reale de adaptare a lor.
Strategia specializării conduce spre tipul de producţie de masă şi serie mare, şi presupune reducerea gamei de produse fabricate, în scopul creşterii calităţii producţiei finite şi a simplificării organizării ansamblului firmei.
Strategia diversificării presupune o acţiune inversă, respectiv lărgirea nomenclatorului de produse, astfel încât să corespundă necesităţile unui cerc larg de consumatori. Această strategie conduce spre tipurile de producţie de serie mujlocie, mică şi individuală.
Există trei tipuri de strategii ale diversificării: orizontale, verticale şi laterale.
Strategia de diversificare orizontală constă în introducerea în fabricaţie a unor produse noi, din gama de produse existente în unitate. Riscul insuccesului este minim
Strategia de diversificare vertical constă în asimilarea în producţie a uor produse noi, diferite de gama existentă în unitate, dar înrudite cu acestea, care vor înlocui unele produse din fabricaţia curentă. Aceasta implică competenţe şi capacităţi tehnice noi faţă de cele existente.
Strategia de diversificare laterală constă în asimilarea în fabricaţie a unor produse complet noi, net diferite faţă de gama tradiţională de produse a unităţii. Această strategie implică de riscul cel mai mare, pentru că necesită competenţe şi capacităţi tehnice cu totul noi pentru firmă. Se foloseşte, de rgulă, în unităţile din ramurile de vârf ale tehnicii industriale, caracterizate printr-un ritm rapid al prograsului tehnico-ştiinţific.
Dintre mijloacele de realizare a strategiei menţionăm: retehnologizarea, reproiectarea sistemului de management, diversificarea producţiei, profilarea sau reprofilarea producţiei, combinarea producţiei, modernizarea organizării, informatizarea activităţii.
Strategiile servesc drept fundament la elaborarea politicilor de dezvoltare de către firmă. În esenţă politica firmei cuprinde un set de obiective pe termen mediu, referitoare la ansamblul activităţii sau la componente majore ale acesteia, împreună cu volumul şi structura resurselor disponibile, acţiunile prioncipale de întreprins, principalii executori, sursele de finanţare, termenele finale şi intermediare şi indicatorii de eficienţă globali sau parţiali. Politicile nu reprezintă simple concretizări ale strategiilor. În conţinutul lor se introduc elemente suplimentare, necuprinse în strategii, elemente datorate modificărilor intervenite în situaţia pieţei faţă de momentul elaborării strategiei. Politicile se modifică pentru a rămâne realiste.
În corelaţie cu resursele şi pieţele accesibile, fabricarea produselor la un nivel calitativ corespunzător, cu costuri competitive pune în faţa firmelor necesitatea alegerii între două opţiuni: specializare sau diversificare.
Opţiunea pentru specializare nu exclude, ci simplifică cooperarea, în special pentru firmele mari ce realizează produse complexe, care implică mulţi furnizori.
Cooperarea în producţie reprezintă opţiunea strategică majoră de stabilire a legăturilor de producţie de lungă durată între firma parţial specializată, ce realizează un produs finit complex, şi celelalte firma specializate, ce realizează subansambluri şi piese. Este în principiu o variantă eficientă de organizare a întreprinderii, dar implică dependenţa de un singur beneficiar şi poate induce blocaje ce pot atrage falimentul.
Prin opoziţie, diversificarea constă în lărgirea gamei de produse ca modalitate de valorificare superioară a potenţialului tehnic şi uman. Este eficientă în special în cadrul firmelor mari.
În elaborarea strategiei întreprinderii, elementele esenţiale sunt:poziţia firmei la momentul iniţial – poziţia strategică a firmei – şi punctul de sosire – obiectivul sau obiectivele propuse.
La analiza firmei ca agent economic se au în vedere indicatori ca:
- forţa financiară a firmei, capacitatea de a obţine credite, lichidităţi
- producţie şi tehnologie
- resurse umane – calitatea personalului, calitatea managerilor
- structura organizatorică şi sistemul informaţional
- costurile şi posibilitatea lor de reducere
- politica de marketing, calitatea canalelor de distribuţie
- imaginea pe piaţă a produselor
Poziţia strategică se defineşte în scopul poziţionării relative a propriilor activităţi în comparaţie cu ale concurenţei, şi are la bază identificarea “punctelor tari” şi a “punctelor slabe”.
În definirea strategiei firmei, o importanţă deosebită o are stabilirea obiectivului pe care firma şi-l propune. Aceasta presupune :
- precizarea conţinutului obiectivului
- cuantificarea nivelului acestuia
- fixarea orizontului la care se presupune realizarea obiectivului respectiv
Există mai multe modalităţi de formulare a unui obiectiv, de exemplu:
- majorarea cifrei de afaceri
- majorarea profitului
- realizarea unui anumit volum al vânzărilor
- îmbunătăţirea calităţii produselor
- câştigarea unui anumit segment de piaţă
- crearea unui anumit număr de locuri de muncă
În raport de poziţia strategică a firmei şi de obiectivul propus, firma îşi formulează strategia şi elaborează planurile prin care se vor concretiza obiectivele cuprinse în aceasta.
La nivel microeconomic, politica şi strategia se concretizează în planul de afaceri.