În decursul timpului, impozitele directe au evoluat o dată cu dezvoltarea economiei, ele stabilindu-se pe diferite obiecte materiale, genuri de activităţi, pe venituri sau pe averi. Fiind individualizate, impozitele directe constituie cea mai veche formă de impunere.
Deşi s-au practicat şi în orânduirile precapitaliste, o diversificare şi extindere mai mari au cunoscut abia în capitalism. În primele decenii ale secolului al XX-lea, impozitele aşezate pe obiecte, materiale şi genuri de activităţi (adică impozitele de tip real) au fost înlocuite treptat cu impozitele stabilite pe diferite venituri (salarii, profit, rentă) sau pe avere (mobiliară sau imobiliară), adică cu impozite de tip personal.
Începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, datorită creşterii continue a cheltuielilor publice, sporul de venituri realizat de stat prin introducerea impozitelor personale nu a fost suficient pentru acoperirea acestora, astfel încât s-a recurs şi la impunerea indirectă.
Impozitele directe se stabilesc niminal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de venit sau averea acestora, pe baza cotelor de impunere prevăzute de lege. Aceste impozite se încasează direct de la contribuabili la anumite termene, sunt mai echitabile şi deci mai de preferat decît impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă consumatorii deferitelor mărfuri şi servicii, de regulă, nu ştiu cu anticipaţie cînd şi mai ales cît vor plăti statului, sub forma taxelor de consumaţie şi a altor impozite indirecte. Pentru aceste impozite este caracteristic faptul că subiectul şi suportatorul impozitului este una şi aceeaş persoană, cu toate că aceste elemente uneori nu coincid. În funcţie de criteriile care stau la baza aşezării lor, impozitele directe se pot grupa în impozite reale şi impozite personale.