Cea mai veche resursă financiară este impozitul. Originile sale aparţin perioadei de statornicire a organizaţiei statale. Iniţial, s-a recurs la prelevări asupra bunurilor private, iar odată cu introducerea monedei se practică impozite în bani. În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe noţiuni de impozit, însă cea mai frecvent întâlnită este următoarea:
Impozitul reprezintă o contribuţie băneasca obligatorie cu titlu nerambursabil, datorată, conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile care le obţin sau pentru averea pe care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi termenul precis stabilit prin lege.
Principalele trăsături ale impozitelor sunt:
Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune, că instituirea de impozite se face în baza autorizării conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decât dacă există legea respectivă la impozit.
Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci are caracter obligatoriu pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor supuse impozitării conform legilor în vigoare.
Nerestituirea impozitelor. Prevede, că prelevările de impozite la fondurile publice de resurse financiare se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de impozite făcute în aceste fonduri sunt utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare tuturor membrilor societăţii şi nu unor interese individuale sau de grup.
Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în schimbul căreia contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate şi direct din partea statului, pe de altă parte, ca o diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi valoarea serviciilor primite în schimb în viitor.
Rolul impozitelor da stat se manifestă pe plan financiar, economic şi social. Rolul cel mai important al impozitelor este cel financiar, deoarece acesta constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. În ultimul timp s-a accentuat rolul impozitelor pe plan economic, caracterizat prin încercările statului de a folosi impozitele ca un mijloc de intervenţie în activitatea economică. Pe plan social rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor statul procedează la redistribuirea unei părţi importante din PIB între clase şi pături sociale.
În literatura de specialitate se vorbeşte de existenţa unor limite ale impozitelor, caracterizată ca pondere a acestora în PIB. Limita impozitelor dintr-o anumită ţară este influenţată atât de factori externi sistemului de impozite, cât şi de factori interni (proprii) ai acestuia.
Din categoria factorilor externi ce influenţează limita impozitelor se pot menţiona: nivelul PIB pe locuitor, nivelul mediu al impozitelor pe plan internaţional, condiţii de natură politică, economică, socială etc.
În cadrul factorilor proprii sistemului de impunere, care influenţează limita impozitelor, locul cel mai important îl ocupă progresivitatea coteor de impunere. Astfel în ţările în care impozitele au o pondere mai ridicată în PIB, cote de impunere au o progresivitate mai înaltă.
Funcţiile impozitelor
Prin politica fiscală practicată, statul are dreptul de a prelua o parte din veniturile realizate de subiectele de drept sau de a percepe o parte din costul serviciilor prestate în folosul solicitanţilor. Impozitele la care sunt obligate subiectele plătitoare îndeplinesc, în principiu, trei funcţii:
- a) Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii (fiscală) este o obligaţie a tuturor persoanelor fizice sau juridice care obţin venituri impozabile sau taxabile. Aceste fonduri sunt utilizate de stat pentru finanţarea de obiective şi acţiuni cu caracter general, folosind întregii colectivităţi ca: finanţarea instituţiilor publice, constituirea rezervelor de stat, alte acţiuni şi obiective cu caracter economic şi social.
- b) Redistribuirea unor venituri primare sau derivate (socială) este operaţiunea de preluare a unor resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuinţe acceptate în folosul altora decât posesorii iniţiali ai resurselor.
Redistribuirea aplică principiul depersonalizării resurselor, înfâptuindu-se pe mai multe planuri pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor generale ale societăţii. Datorită faptului că redistribuirea exagerată şi nerealistă are consecinţe grave asupra cointeresării şi responsabilităţii, practicarea acestuia prin metode administrative şi gratuite justificată va fi înlocuită cu redistribuirea prin metode economice sau restituibile. În cazurile când redistribuirea se realizează pe baza principiului mutualităţii, aceasta este nu numai inerentă dar şi echitabilă.
- c) Reglarea unor fenomene economice sau sociale (economică) acţionează în mod diferit în cazul unităţilor economice sau a persoanelor fizice. La unităţile economice, prin impozite şi taxe se influenţează preţurile mărfurilor şi tarifelor executărilor de lucrări şi servicii publice, rentabilitatea, eficienţa economico-financiară, etc. La persoanele fizice, prin impozite şi taxe se stimulează utilizarea cât mai productivă a terenurilor agricole şi ale altor bunuri, pe care le au în patrimoniul personal, se limitează realizarea de venituri exagerate, etc.