Economie

În accepţiune generală, eficienţa reflectă calitatea unei acţiuni de a produce efectul scontat. Din punct de vedere economic, eficienţa reprezintă raportul dintre ansamblul efectelor utile (rezultatelor) şi eforturile (cheltuielile) ocazionate de desfăşurarea unei activităţi economice.

Indicatorii specifici de apreciere a eficienţei firmelor cu activitate de comerţ sunt prezentaţi în tabelul următor:

Eficienţa activităţii întreprinderii este rezultanta valorificării resurselor, a nivelului veniturilor şi cheltuielilor realizate exprimându-se prin profitul obtinut si indicatorii rentabilităţii.

În funcţie de natura surselor, veniturile pot fi:

1. a) venituri din exploatare - venituri din activitatea de bază (vânzarea mărfurilor cu amănuntul sau cu ridicata) şi venituri din alte activităţi (activităţi de producţie, prestări servicii etc.)
2. b) venituri financiare - deţin o pondere redusă în totalul veniturilor întreprinderii de comerţ şi se referă la încasări de dobânzi, venituri din diferenţe de curs valutar, încasări din participaţii, venituri din conturi deţinute etc.
3. c) venituri excepţionale - provin din operaţiuni de gestiune, din reevaluarea activelor, subvenţii pentru investiţii virate la venituri etc.

Factori care influenţează mărimea veniturilor (V):

w volumul vânzărilor (Q), determinat de politica de aprovizionare a firmei, intensitatea concurenţială, stadiul de viaţă al produsului şi în strânsă relaţie cu aceasta de mărimea cererii;

w preţul produselor (P) a cărui evoluţie este dependentă de adaosul comercial practicat, de costurile de aprovizionare şi efectele inflaţioniste.

V = Q x P

Specificul activităţii de comerţ impune abordarea şi caracterizarea cheltuielilor întreprinderii pe total şi pe elemente componente:

1. a) costul mărfurilor vândute;
2. b) cheltuieli de circulaţie la vânzarea mărfurilor. Acestea reprezintă consumul de resurse umane, materiale şi financiare necesar realizării procesului de distribuţie a mărfurilor; include cheltuieli cu transportul de bunuri şi personal, cheltuielile aferente pregătirii mărfurilor pentru vânzare, cheltuieli salariale, cheltuieli de depozitare a mărfurilor, cheltuieli pentru întreţinerea şi repararea bazei tehnico-materiale etc.

A.În funcţie de natura cheltuielilor se disting:

w cheltuieli de exploatare, cheltuieli cu materii prime, materiale şi mărfuri, cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi, cheltuieli cu impozite şi taxe, cheltuieli cu personalul etc.;
w cheltuieli financiare - cheltuieli privind dobânzile, sconturile acordate, titlurile de plasament cedate etc.
w cheltuieli excepţionale - despăgubiri, amenzi, penalităţi, donaţii, subvenţii, cheltuieli privind activele cedate etc.

B.Din punct de vedere al dependenţei de volumul activităţii economice se disting:

w cheltuieli variabile (direct proporţionale cu volumul activităţii  economice) - cheltuielile cu transportul, cheltuielile cu personalul, dobânzile şi spezele bancare;
w cheltuielile fixe (independente de volumul activităţii economice) - includ  cheluieli de organizare şi conducere, cheltuieli de întreţinere etc.

C.După natura economică, cheltuielile sunt formate din:

w cheltuieli materiale - costuri de aprovizionare, consumuri de materii prime
w cheltuieli cu munca vie - includ cheltuielile salariale şi deţin pondere prioritară în costul cheltuielilor de circulaţie ale întreprinderii  comerciale cu amănuntul.

Profitul întreprinderilor comerciale reprezintă rezultatul diferenţei dintre suma veniturilor şi suma cheltuielilor efectuate (inclusiv TVA şi accize) pentru desfăşurarea activităţii.

Corespunzător tipurilor de venituri şi cheltuieli determinate în raport cu natura activităţii, se calculează profitul din exploatare, profitul financiar şi profitul excepţional. Se disting în acelaşi timp profitul brut - determinat în faza precedentă impozitării, şi profitul net, calculat prin deducerea cotei de impozit pe profit stabilită prin reglementare legală.

Principala sursă de venituri pentru comerţ şi în acelaşi timp element determinant în obţinerea profitului o reprezintă adaosul comercial. Adaosul comercial aferent unei perioade date se calculează în sumă absolută şi sub forma unei cote medii procentuale şi se fundamentează în mod diferenţiat pe grupe de mărfuri şi sectoare de activitate:    

Pe total întreprindere, formula de calcul este următoarea:

Factorii de influenţă a sumei adaosului comercial: volumul vânzărilor şi cotele de adaos.

O activitate comercială devine rentabilă atunci când veniturile obţinute depăşesc cheltuielile. Situaţia în care cheltuielile de exploatare sunt egale cu cifra de afaceri  marchează pragul de rentabilitate al oricărei firme, denumit şi cifră de afaceri critică.

Rentabilitatea se exprimă prin intermediul indicatorilor profit şi rata rentabilităţii. Rata rentabilităţii este un indicator sintetic de eficienţă şi poate fi determinată prin diverse modele  de calcul, variabile în funcţie de efortul (cheltuială) utilizat ca bază de raportare. Această mărime relativă exprimă gradul în care capitalul (total, permanent sau propriu) aduce profit.

În funcţie de modul de exprimare a profitului şi ratei rentabilităţii, se disting următorii indicatori fundamentali de apreciere a eficienţei activităţii comerciale:

w profit brut

w profit net

w rata rentabilităţii economice - face abstracţie de modul de finanţare şi sistemul fiscal (profit brut la 1000 lei capital permanent)

w rata rentabilităţii financiare - ia în considerare raportul dintre capitalul împrumutat, respectiv datoriile (D) şi capitalul propriu (Kpr) - (profit net la 1000 lei capital propriu)

w rata rentabilităţii veniturilor (profit brut la 1000 lei cifra de afaceri)

Pentru aprecierea rentabilităţii activităţii comerciale, modelul de calcul cel mai frecvent utilizat constă în determinarea marjei de profil brut/net.

În vederea atingerii obiectivului de bază al întreprinderii - maximizarea valorii sale economice,  este necesară efectuarea unei analize simultane a aspectelor tangibile, concomitent cu elementele imateriale necontabilizate în bilanţ - managementul, valoarea personalului firmei, potenţialul de dezvoltare şi de obţinere a  profiturilor, amplasarea -  cunoscute sub denumirea de goodwill.

Deoarece la nivel micoeconomic principala formă de apreciere a eficienţei este rentabilitatea, estimarea potenţialului întreprinderii de a crea valoare economică presupune analiza următorilor indicatori:

Randamentul vânzărilor  ("Return on sales")

Randamentul vânzărilor sau rata rentabilităţii comerciale nete (ROS) se determină prin scăderea din cifra de afaceri a firmei a cheltuielor generate de desfăşurarea activităţii şi a impozitelor corespunzătoare prevederilor legale. Mărimea ROS diferă în funcţie de  domeniul de activitate al întreprinderii, precum şi de nivelul competiţiei. Astfel, pentru determinarea mărimii corecte a  ROS în sectorul productiv se recomandă corectarea cifrei de afaceri cu valoarea producţiei stocate. Înregistrarea unei  valori reduse a ROS poate constitui consecinţa directă a unei concurenţe acerbe. Acest indicator face  abstracţie de modalităţile de finanţare ale întreprinderii.

Viteza de rotaţie a activelor (Activity Ratios) este un indicator de apreciere a eficienţei modului de gestionare a activelor şi înregistrează valori diferenţiate în raport cu sectorul de activitate în care activează firma supusă analizei. În cazul sectoarelor ce necesită investiţii reduse, valoarea indicatorului este ridicată, în timp ce în domeniile ale căror specific impune realizarea unor investiţii importante, RA înregistrează valori reduse. De exemplu, în cadrul firmelor ce comercializează produse de cerere curentă, pot fi   înregistrate aproximativ  35 de rotaţii   pe an, în     timp ce în cadrul     unei galerii de artă sau unui    magazin de antichităţi epuizarea stocurilor are loc mult mai lent.

Randamentul activelor economice (Return on assets)

Randamentul activelor economice (ROA) - reprezintă unul dintre cei mai utilizaţi indicatori de apreciere a performanţei economice determinat pe baza indicatorilor analizaţi anterior: ROS şi RA (este un model multiplicativ). Cele mai ridicate valori ale ROA sunt realizate în cadrul sectorului terţiar, îndeosebi în domeniul serviciilor nemateriale cum sunt cele de consultanţă sau juridice,  care nu necesită imobilizări mari de fonduri în active. Situaţia se prezintă diferenţiat însă în sectorul industrial , îndeosebi în industria grea, a cărei funcţionare presupune existenţa unor investiţii substanţiale. ROA realizează conexiunea dintre randamentul financiar al firmei şi profitabilitatea acesteia.

Randamentul fondurilor proprii (Return on equity) - O întreprindere poate decide să îşi finanţeze activele atât  prin fonduri proprii, cât şi prin împrumuturi pe termen mediu sau lung. În acest caz este importantă estimarea randamentului fondurilor proprii ale firmei (ROE - randamentul fondurilor proprii sau rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu este influenţat în principal de randamentul activelor şi de incidenţa recurgerii la îndatorare denumită levier financiar).

Pornind de la relaţia de bază necesară calculării randamentului  fondurilor proprii, corespunzător sistemului DUPONT (care arată modul în care sunt legaţi unul de altul principalii indicatori financiari prin descompunerea acestora în grupe), formula de calcul a ROE devine:

FLE- levierul financiar sau pârghia financiară:   FLE= D/E[ROA- Kd (1-t)]

D- suma datoriilor; E- suma capitalurilor proprii; Kd- costul capitalului (dobânda pentru împrumuturile pe termen lung); t- rata legală a impozitului

În analiza randamentului fondurilor proprii trebuie avut în vedere că efectul de levier evoluează în acelaşi sens cu gradul de îndatorare, existând un prag al acestuia dincolo de care impactul levierului asupra performanţelor economice devine negativ.

Indicii de creare a valorii economice

Capacitatea întreprinderii de a crea valoare economică poate fi reflectată prin intermediul indicelui de valoare economică ( Value Creation Index - obţinerea unei valori subunitare  a VCI poate fi apreciată în mod pozitiv în situaţia în care eforturile firmei au fost orientate către efectuarea de investiţii generatoare de valoare economică pe termen lung) şi a raportului dintre valoarea de bursă  şi valoarea contabilă  a fondurilor proprii.

Stabilirea modalităţilor de sporire a eficienţei  oricărei întreprinderi se realizează în contextul opţiunilor strategice ale acesteia.   Pornind de la principalele  funcţii ale întreprinderii şi de la  categoriile majore de factori care influenţează mecanismul de funcţionare a întreprinderii: factori     tehnici şi tehnologici, manageriali, economico-financiari şi sociali, în cele ce urmează  sunt  prezentate unele căi de creştere a eficienţei întreprinderilor:

modernizarea bazei tehnico-materiale
extinderea reţelei de unităţi şi dezvoltarea capacităţii economice a acesteia
asimilarea  unor produse noi, cu caracteristici tehnico-economice competitive
mecanizarea, automatizarea şi informatizarea proceselor de producţie;
raţionalizarea aprovizionării şi optimizarea stocurilor
modernizarea tehnologiei comerciale şi în special a formelor de vânzare
adaptarea la cerinţele pieţei
reducerea costurilor
optimizarea gestionării capitalului financiar
motivarea personalului şi creşterea productivităţii muncii
fundamentarea ştiinţifică a deciziilor în toate domeniile de activitate