Rolul bugetului de stat reiese cu pregnanţă din legea finanţelor publice. El este considerat un instrument absolut necesar prin care se realizează alocarea şi redistribuirea resurselor, reglarea activităţii economice şi sociale.
In conformitate cu politica economică promovată de stat, acesta se poate manifesta ca agent economic (activităţi industriale şi comerciale proprii, finanţarea unor activităţi în sectorul privat). Cheltuielile pentru astfel de acţiuni sunt evidenţiate în bugete anexe şi în conturi speciale de trezorerie. Bugetele anexe sunt bugete specifice unor servicii publice finanţate din veniturile generate de prestarea serviciilor, vânzarea bunurilor realizate.
Conturile speciale de trezorerie vizează operaţiuni în afara bugetului general determinate de condiţii speciale de finanţare şi de caracterul lor provizoriu.
Rolul redistributiv al bugetului reiese cu pregnanţă din aceea că el reflectă relaţii de mobilizare a resurselor şi de repartizare a acestora pentru finanţarea unor activităţi şi acţiuni determinate expres. Prin buget se redistribuie o parte însemnată a PIB-ului atât prin intermediul impozitelor şi taxelor, cât şi al cheltuielilor. Spre exemplu, instituirea unui impozit progresiv asupra veniturilor generează redistribuirea acestora între diferite categorii sociale, prin tehnici fiscale specifice: deduceri de venit, diferenţierea impunerii în funcţie de tranşele de venit, instituirea de impozite particulare pentru persoanele ce obţin venituri sau deţin averi mari, utilizarea unor impozite diferenţiate în raport cu originea veniturilor. Destinaţia resurselor evidenţiază, în bună parte, modalităţile concrete de înfăptuire a redistribuirii. Subvenţionând anumite activităţi (economice, sociale, culturale, ştiinţifice etc.) bugetul de stat asigură redistribuirea veniturilor.
Rolul de reglare a vieţii economice decurge din faptul că prin orientările bugetului se poate acţiona asupra economiei stimulând sau frânând o anumită activitate. Aceasta se realizează prin dimensionarea cheltuielilor, veniturilor şi soldului bugetar.
Prin intermediul cheltuielilor publice, autorităţile abilitate pot facilita relansarea economică globală sau sectorială. Cheltuielile influenţează, totodată, consumul şi producţia naţională. Creşterea masei salariale, spre exemplu, determină creşterea cererii de bunuri şi servicii materiale (şi nu numai), iar în felul acesta stimularea producţiei naţionale. Reducerea cheltuielilor publice poate reprezenta, însă, şi un mijloc prin care guvernul acţionează în sensul limitării importurilor şi scăderea inflaţiei.
In ceea ce priveşte resursele publice, acestea pot fi utilizate pentru frânarea activităţii economice sau pentru susţinerea relansării. Creşterea fiscalităţii determină reducerea veniturilor disponibile, cu influenţă negativă asupra consumului. Din contra, reducerea impozitelor are ca efect creşterea veniturilor disponibile şi ca urmare, relansarea consumului. Prin intermediul cotelor de impunere, deducerilor fiscale, scutirilor etc., care diminuează veniturile impozabile, poate fi susţinută creşterea economică. Totodată, profitul astfel mărit constituie o resursă importantă pentru dezvoltarea viitoare a întreprinderii, amplificarea volumului producţiei.
Potrivit teoriei economice clasice, deficitul bugetar - şi, ca urmare, acceptarea lui - constituie un factor de stimulare a economiei, prin "efectul multiplicator". In felul acesta, au fost concepute bugete ciclice, bazate pe distincţia între cheltuielile de funcţionare şi cele de investiţii; cheltuielile de investiţii pot fi acoperite din împrumuturi, în timp ce cheltuielile curente din venituri fiscale. In perioadele de avânt economic, excedentul resurselor permite finanţarea cheltuielilor de capital, în timpul recesiunii, însă, o parte a cheltuielilor curente poate fi acoperită din împrumuturi. Deficitul bugetar controlat permite limitarea presiunii fiscale şi a prelevărilor obligatorii.
In opinia economiştilor clasici, echilibrul bugetar limitează intervenţia statului. Bazate pe teoria lui Milton Friedman, politicile bugetare ale diferitelor ţări (Marea Britanie, SUA, Franţa, sub anumite guverne) au fost orientate împotriva utilizării cheltuielilor, impozitelor şi deficitului bugetar ca instrumente de reglare economică. In aceste condiţii, la baza acestor politici au stat: privatizarea, reducerea fiscalităţii, libertatea preţurilor, reducerea deficitului bugetar.