O problema nu mai puţin importantă pentru bancă este gestiunea judicioasă a fondurilor cumulate. Viziunea asupra acestei gestiuni a evoluat vizibil pe măsura dezvoltării băncilor. Până la încep. anilor 60 ai sec. XX managementul băncilor trata problema activelor şi pasivelor oarecum diferenţiat, ultimele considerându-se ca un element prezent de la sine. Mai târziu punctul de vedere asupra legăturii activelor şi pasivelor a evoluat simţitor spre unitatea şi coeziunea acestora.
În ansamblu gestionarea activelor se face prin respectarea unor principii mai generale numite şi strategia integrală a managementului activelor şi pasivelor şi care conţine următoarele:
- Se determină scopurile băncii, apoi se trece la realizarea lor energică folosind pasivele şi activele .
- Gestiunea activelor şi pasivelor, a structurii lor se face în funcţie de contribuţia lor la profitabilitatea băncii.
- Prioritatea generală în portofoliul de active aparţine creditelor profitabile şi calitative.
- Se acordă importanţa necesară gestionării riscurilor.
Se cunosc câteva metode mai generale de management al activelor băncii, care, de fapt reflectă evoluţia punctului de vedere asupra raportului active/pasive.
Metoda fondului general. Conform acestei metode se consideră toate fondurile băncii ca o singură sursă şi trebuie doar determinate priorităţile amplasării acestor fonduri. Deşi are drept avantaj simplitatea pentru luarea deciziilor, metoda menţionată neglijează legătura între active şi pasive, în special la corelarea scadenţelor şi nu ţine cont de optimizarea lichidităţii băncii.
Această metodă poate fi utilizată de către băncile mari, care au resurse considerabile.
Toate resursele bancare sunt considerate echivalente după cost şi posibilitatea de investire a lor, de aceea se pot gestiona după parametrii medii calculaţi, adică toate resursele atrase indiferent de tipul lor formează fond comun de finanţare. În proces de finanţare există 2 priorităţi:
- Prioritatea reglementară – în proces de formare a activelor în primul rând se formează şi se menţin cele cerute de legislaţie.
- Prioritatea proprie – este impusă de bancă şi este condiţionată de strategia de dezvoltare a băncii, se finanţează activele ce au interes pentru bancă sub diferite aspecte.
Avantajele acestei strategii constituie:
- Uşurinţa în implementare;
- Simplitatea relativă;
- Structura activelor formate prin această metodă corespunde normelor şi strategiei interne a băncii privind priorităţile de finanţare a activelor.
Dezavantajele acestei strategii constituie:
- Imposibilitatea redirecţionării fondurilor de finanţare în active echivalente după cost, deoarece se ia în consideraţie costul mediu al resurselor atrase. Banca nu poate analiza veniturile generate de proiecte aparte din această cauză ea poate avea active care au un cost mai mic decât resursele procurate pentru finanţarea lor sau poate refuza proiecte profitabile dar neobservate în urma stabilirii preţului mediu la resurse atrase.
- Pot apărea dezechilibre în lichiditate – unificarea resurselor după termen de scadenţă pot conduce la necorelarea activelor cu pasivele după scadenţa lor, care generează probleme cu lichiditatea şi expune banca la riscul ratei de dobândă.
Metoda divizării surselor de fonduri sau metoda conversiunii resurselor. Metoda dată orientează banca să ţină cont de structura resurselor în raport cu mărimea generală a obligaţiunilor şi în corespundere cu normele rezervelor obligatorii.
Printre avantajele acestei metode menţionăm următoarele:
- permite crearea mai multor centre lichiditate - profitabilitate în interiorul băncii;
- sunt coordonate termenele fondurilor şi activelor;
- se gestionează mai bine lichiditatea băncii.
- concomitent reţinem şi aspectele vulnerabile:
- legătură slabă între diferite grupe de depozite şi suma generală a depozitelor;
- băncile care utilizează această metodă se orientează la nivelul mediu de lichiditate în detrimentul profitabilităţii;
- este slabă orientarea spre necesităţile de credit ale clienţilor.
Această strategie presupune redirecţionarea resurselor atrase spre finanţarea activelor echivalente după cost şi termen de scadenţă. În baza acestei strategii structura activelor depinde structura resurselor atrase
Avantajul acestei strategii constă în corelarea activelor cu pasivele după termen de scadenţă şi după cost (rezolvă problema lichidităţii).
Dezavantajele acestei strategii constituie:
- Gestiunea complicată care necesită cunoaşterea fiecărei surse;
- Ipoteza că resursele de finanţare pot fi independente de scopul lor de folosire. În ideal banca iniţial banca găseşte un plasament care ar fi profitabil după aceea caută resurse de unde îl va finanţa;
- Această metodă creează excedent de lichiditate şi generează diminuarea profitabilităţii băncii.
Metoda ştiinţifică de gestionare a activelor (care mai este numită metoda modelării matematice) se bazează pe funcţiile lucrative ale plasamentelor. Formula generală este:
P = ΣXiRi
unde:
P – profitul pe numărul plasamentelor;
Xi – suma plasamentului i;
Ri - rata dobânzii (rata profitului) pe fiecare plasament Xi.
i - plasamentele (valorile mobiliare pe termen scurt, valorile mobiliare investiţionale, credite pe termen scurt, mediu, lung, specializate etc.).
Această metodă este orientată spre maximizarea profitului şi banca poate plasa, (dacă nu are restricţii la active) cu rata maximă a dobânzii, dar nu va uita de lichiditate, de alţi clienţi şi de necesitatea minimizării riscului.
Dezavantajele acestei strategii constituie:
- Posibilitatea de a nu fi urmate restricţiile de reglementare, ţinând cont de structura optimă.
- Complexitatea calculelor necesare