Pin It

Cerinţele de bază înaintate băncilor în vederea organizării activităţii financiare constă la orientarea la două direcţii de bază:

  • deservirea operaţiilor de investiţie a clienţilor, legate cu executarea funcţiilor bancare de consulting;
  • deservirea investiţiilor proprii şi operaţiunilor bancare efectuate din cont propriu.

Conform acestor două direcţii de activitate financiară a băncii se organizează şi activitatea investiţională a băncii. Deoarece calcule financiare şi deservirea investiţională a clientelei precum şi a băncii sunt procese complexe, activitatea financiară a băncii este organizată în două direcţii: îndeplinirea numai a operaţiunilor de contabilitate, evidenţă-operaţională şi operaţiuni de investiţie.

Este evident, că scopul de bază a activităţii bancare în condiţiile de piaţă este maximalizarea profitului pe termen scurt şi lung.

Rezolvarea acestei probleme depinde de alegerea variantelor de planificare financiară în bancă şi direcţiile politicii investiţionale: maximizarea costului imobilului (de exemplu, costul de piaţă a acţiunilor), optimizarea raportului marimii creanţelor acordate în formă de obligaţiuni, imprumuturi, etc. şi mijloacele proprii (fondul statutar şi de rezervă, profitul nerepartizat şi aşa m.d.). Toate acestea sunt determinate de serviciile bancare. Anume serviciile financiare în relaţiile de piaţă duc responsabilitatea privind analiza conjuncturii economice şi starea pieţelor financiare, variante alternative de mobilizare şi investire a resurselor, în baza aprecierii fundamentale a cheltuielilor, alegerea variantei optime de majorare a costului imobilului şi maximizare a profitului.

O atenţie deosebită în cazul determinării strategiei financiare a băncii se acordă alegerii raportului între volumul de datorii debitoare şi costul resurselor proprii, care sunt îndreptate spre diferite tipuri de investiţii, structura datoriilor pe termene, determinarea politicei de dividende.

Deciziile luate trebuie să se bazeze pe determinarea şi compararea nivelului profitabilităţii diferitor active, luând în consideraţie riscul corespunzător în cazul efectuării diferitor investiţii.

În cazul dat ca punct iniţial o constituie analiza structurii pasivului şi posibilităţile alternative privind mobilizarea resurselor financiare (cu condiţia creşterii plăţii dobânzilor).

Pasivele pot fi grupate după costul lor, indicatorii creşterii valorii lor şi după termenii de rambursare. Gruparea activelor corespunzătoare (conform prognozării creşterii şi fluctuaţia costului, termeni, lichiditate, etc.) poate fi prezentată prin matrice.

Efectuarea analizei matricei activelor şi pasivelor este necesară pentru obţinerea echilibrării lor după termene. Este important, ca termenele medii ale încasărilor mijloacelor băneşti de la active să corespundă aproximativ termenelor medii de rambursare a împrumuturilor. Cu acest scop activele şi pasivele se analizează luând în consideraţie viitorele fluxuri de mijloace băneşti în formă de încasări şi plăţi.

De regulă, costul deservirii imprumuturilor pe termen lung a băncii, mărimea plăţii dobânzilor pe creanţe şi obligaţiuni, sunt mai mici decât mărimea dividendelor pe acţiuni.

Deci, mobilizarea resurselor prin emiterea obligaţiunilor pe termen lung sau obţinerea creanţelor reprezintă o metodă de finanţare a activităţii investiţionale mai ieftină în comparaţie cu emiterea suplimentară şi plasarea acţiunilor. Totodată, metoda dată de obţinere a mijloacelor poate să ducă la micşorarea considerabilă a numărului acţionarilor cointeresaţi şi în ultimul rând să ducă la scăderea cursului acţiunilor băncii. Iar aceasta, la rândul său, poate să înrăutăţească perspectivele şi condiţiile obţinerii imprumuturilor noi.

Plata dobânzilor la imprumuturile pe termen lung se include în costuri şi se scade din profitul impozitabil, datoriile nu prea mari pot pozitiv să se reflecte asupra mărimii dividendelor, deoarece mărimea valorii imobilului companiei ca rezultat al lărgirii investiţiilor, finanţate cu ajutorul mijloacelor atrase, corespund intereselor proprietarilor băncii date - acţionarilor.

Dar mărirea datoriilor asupra unui anumit nivel va necesita atragerea mijloacelor suplimentare, ce va duce ca rezultat la posibila scumpire a creditului. Şi în cazul dat facilităţile fiscale pentru acţionari vor fi mult mai mici decât cheltuielile suplimentare.

Creditorii şi acţionarii “vor simte” riscul falimentului băncii, ce poate duce la scăderea cursului acţiunilor şi creşterii preţului mobilizării resurselor suplimentare prin emiterea obligaţiunilor pe termen lung şi obţinerii creditelor de la alte bănci.

Deci, este necesar să se controleze raportul optim între mărimea datoriilor şi capitalului propriu, care este necesar să corespundă necesităţilor şi scopului privind lărgirea activităţii şi creşterii operaţiunilor băncii. Acest raport se determină în dependenţă de caracterul investiţiilor şi nivelul de risc cu respectarea anumitor proporţii corespunzătoare altor investiţii creditare.

În ţările dezvoltate funcţionează companii specializate, care determină ratingul obligaţiunilor şi imprumuturilor pe termen lung a companiilor industriale şi băncilor. Când sistemul dat va funcţiona şi în ţara noastră, politica investiţională a băncii – societăţi pe acţiuni ar putea fi îndreptată şi la susţinerea anumitului rating a împrumuturilor pe termen lung şi pe baza aceasta va determina proporţiile necesare între mijloacele proprii şi imprumutate.

Este evident, că ratingul băncii şi imprumuturile pe termen lung vor fi determinate nu numai reeşind din indicatorii activităţii financiare, dar şi se va lua în consideraţie calitatea conducerii.

O atenţie deosebită necesită şi structura imprumuturilor băncii ponderea imprumuturilor pe termen scurt, mediu şi lung. Pentru optimizarea structurii datoriilor necesar o informaţia completă despre încasări şi necesităţi de mijloace din perioadă anului financiar.

În ce priveşte un factor decisiv - politica dividendelor, ea poate să varieze de la bancă la bancă. În condiţiile dezvoltării pieţii secundare a valorilor mobiliare mărimea dividendelor plătite nu influienţează întotdeauna cursul acţiunilor, deoarece acţionarii sunt cointeresaţi în nivelul înalt a dividendelor, precum şi în mărirea valorii băncii, în cazul dat cursul acţiunilor creşte şi acţionarii pot obţine profit nu de la dividende, dar de la vânzarea acţiunilor pe un curs mai mare.

Totodată, informaţia despre creşterea dividendelor (planificate şi reale) poate avea o importanţă nu mai mică decât informaţia despre indicatorii activităţii financiare a băncii, deoarece ia reflectă opinia consiliului băncii privind perspectivele dezvoltării.

Politica plăţii dividendelor trebuie să fie elaborată luând în consideraţie necesităţile în investiţii pe termen lung şi mobilizarea mijloacelor băneşti necesare (prin emiterea obligaţiunilor şi obţinerea creditului interbancar).

Din acest punct de vedere politica privind plata dividendelor reprezintă partea componentă a proceselor de planificare financiară şi determinării strategiei şi tactica activităţii băncii.

Planificarea investiţiilor presupune alegerea modalităţilor de mobilizare şi plasare a resurselor financiare pe o perioadă determinată pentru asigurarea nivelului corespunzător de profit şi largirii operaţiunilor bancare.

De oarece planificarea investiţiilor reprezintă un proces organizat, pentru efectuarea lui e necesar:

  • Existenţa informaţiei necesare;
  • Aprecierea nivelului profitului;
  • Obţinerea informaţiei privind termenii de incasare şi plată a mijloacelor băneşti;
  • Analiza cheltuielilor şi rezultatelor diferitor proiecte investiţionale, care influienţează activitatea bancară;
  • Proces bine determinat de adoptare a planului financiar;
  • Existenţa procedurilor de analiză a rezultatelor existente şi revizuirea planurilor prezente

Deci, trei probleme de bază stau în faţă conducătorilor serviciilor financiare:

  1. Determinarea raportului optim între mărimea datoriilor şi mijloacelor proprii şi determinarea structurii imprumutului pe termeni
  2. Elaborarea politicii în vederea plăţii dividendelor
  3. Optimizarea structurii dividendelor.

Toate acestea reprezintă principala strategie financiară a oricărei bănci.