Operaţiile de asigurare, realizate pe baze contractuale, se desfăşoară într-un cadru pe care îl numim piaţă a asigurărilor. Aici se întâlnesc cererea de asigurare, care vine din partea persoanelor fizice şi juridice asigurabile, dornice să încheie diverse tipuri de asigurări şi oferta de asigurare, susţinută de organizaţii specializate, autorizate să funcţioneze în acest domeniu şi capabile, sub raport financiar, să desfăşoare o astfel de activitate.
Ca parte a sistemului general de piaţă, piaţa asigurărilor subliniază faptul că în acest spaţiu apare cererea (care vine din partea persoanelor fizice şi juridice asigurabile, dornice să încheie diverse tipuri de asigurări) şi oferta de asigurare (susţinută de organizaţii specializate, autorizate să funcţioneze în acest domeniu, şi capabile, sub raport financiar, să desfăşoare o astfel de activitate), ca raport între ofertant şi solicitant, susţinută de norme şi legi. Ea este parte a pieţei mărfurilor, unde asigurătorul vinde serviciile sale, precum şi a pieţei capitalurilor, prin fonduri puse la dispoziţie societăţilor comerciale bancare şi de credit.
Dimensiunea acestei pieţe speciale depinde de cererea de asigurare determinată pe de o parte, de puterea economică a persoanelor fizice şi/sau juridice asigurabile şi asigurate, iar pe de altă parte, de convingerea acestora în utilitatea asigurării prin instituţii specializate (care exprimă oferta agenţilor economici asigurători).
Elementul hotărâtor, care defineşte dimensiunea pieţei asigurărilor, îl constituie Cererea de asigurare:
- determinată, pe de o parte, de puterea economică a persoanelor fizice şi juridice asigurabile, iar pe de alta, de convingerea acestora de utilitatea asigurării mijlocite de organizaţiile specializate.
- se concretizează în contracte de asigurare, după confruntarea ei cu oferta. Este posibil ca nu toate persoanele care au solicitat oferte de la organizaţiile de asigurare să încheie contracte cu acestea, fie pentru că nu găsesc convenienţa sperată, fie deoarece condiţiile solicitanţilor nu sunt acceptate de către ofertanţi.
În final, mărimea pieţei de asigurare se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, printre care:
- numărul contractelor încheiate în perioada de referinţă,
- numărul poliţelor active,
- valoarea anuală a primelor de asigurare,
- cuantumul sumelor asigurare în perioada de referinţă
- valoarea totală a angajamentelor asumate de societăţile de asigurare la un moment dat.
Cererea de asigurare se concretizează în contracte de asigurare, după confruntarea ei cu oferta. Cererea de asigurări de persoane, bunuri şi răspundere civilă vine din partea persoanelor fizice, care vor să încheie contracte de asigurare pentru protecţia lor şi a familiilor lor, precum şi din partea unităţilor economice preocupate să ofere securitate salariaţilor lor în caz de accidente sau boli profesionale. Cererea de asigurări de bunuri şi răspundere civilă vine din partea persoanelor juridice (întreprinderi de tot felul, instituţii publice, organizaţii fără scop lucrativ), interesate în protejarea activelor de care dispun împotriva pericolelor care le ameninţă şi a răspunderilor civile faţă de terţi.
Oferta de asigurare este prezentată de societăţile comerciale de asigurare cu capital privat, de stat sau mixt, de organizaţiile mutuale de asigurare şi de tontine.
Societăţile comerciale de asigurare, indiferent de forma de proprietate îşi desfăşoară activitatea potrivit legii, urmărind realizarea de profit. Aceste societăţi sunt obligate să se încadreze în prevederile legale referitoare la: mărimea capitalului social minim subscris şi vărsat; mărimea obligaţiilor pe care şi le pot asuma; rezervele de prime şi/sau de daune pe care trebuie să le constituie; modul de ţinere a evidenţei activităţii desfăşurate; forma bilanţului şi a contului de profit şi pierdere care trebuie întocmite şi publicate. Societăţile de asigurare în cauză trebuie să respecte, avizele şi normele instituţiilor de stat însărcinate cu supravegherea asigurărilor.
Organizaţiile de asigurare de tip mutual efectuează operaţiuni de asigurare pentru membrii lor, potrivit statutelor acestora, având la bază principiul mutualităţii, Ele nu urmăresc obţinerea de profit ci întrajutorarea membrilor lor. Fiecare membru al unei organizaţii mutuale are o dublă calitate: de asigurat şi de asigurător. În calitate de asigurat fiecare membru al grupului participă la formarea fondului comun de asigurare, cu contribuţia ce i-a fost stabilită. Din acest fond se acoperă daunele suferite la asigurările de bunuri şi răspundere civilă şi se achită sumele asigurate la asigurările de persoane. La finele anului, se procedează la regularizarea contribuţiilor în funcţie de mărimea reală a daunelor şi, respectiv a sumelor asigurate, achitate ori rămase de plată, majorându-se sau diminuându-se, după caz.
Tontinele sunt asociaţiile constituite pentru o perioadă determinată de timp, în decursul căreia membrii asociaţiei varsă la fondul comun o cotizaţie anuală, care variază în funcţie de vârstă. La expirarea termenului pentru care a fost constituită asociaţia, suma rezultată din capitalizarea cotizaţiilor de-a lungul anilor se împarte între membrii supravieţuitori. Asociaţii asemănătoare se organizează şi în cazurile de deces.
Alături de acestea pe piaţa asigurărilor mai întâlnim: societăţi cooperatiste, organizaţii frăţeşti, pool-uri şi asociaţii sau alte tipuri de societăţi de asigurare care nu se pot încadra în nici una din categoriile amintite.
Uneori asigurătorii sunt puşi în situaţia de a accepta expuneri pe care nu pot să le asigure, deoarece daunele au o frecvenţă prea mare sau sunt prea mari.
Pool-urile şi asociaţiile sunt constituite pentru a soluţiona astfel de situaţii, preluând aceste expuneri fie facultativ, fie pentru a satisface anumite cerinţe statutare. Acestea sunt constituite din câţiva asigurători independenţi, care cooperează astfel pentru a asigura riscuri pe care membrii nu sunt dispuşi să le acopere singuri. Pool-urile pot funcţiona ca sindicat sau prin intermediul reasigurării. Un pool sindical emite o poliţă mixtă, care include toţi membrii pool-ului şi specifică partea din asigurare pentru care este responsabil fiecare membru (asiguratul are, în acest caz, o relaţie contractuală cu fiecare membru al pool-ului). În cazul în care pool-ul funcţionează pe baza reasigurării, un membru al pool-ului emite poliţa, iar ceilalţi membrii reasigură o anumită parte din riscul asigurat (asiguratul are, în acest caz, o relaţie contractuală directă numai cu societatea care a emis poliţa).
Pe piaţa asigurărilor, legătura dintre asigurători şi asiguraţi se realizează fie direct prin personalul de specialitate al societăţii de asigurare, fie prin mijlocirea unor intermediari, respectiv: agenţii de asigurări, brokerii de asigurări şi consultanţii.
Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică abilitată, în baza autorizării unui asigurător, să negocieze sau să încheie în numele şi în contul asigurătorului contracte de asigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fără să aibă calitatea de asigurător sau broker de asigurare. Agenţii reprezintă interesele societăţii de asigurare primind în schimb un comision sau salariu. Sunt anumite cazuri când aceştia sunt plătiţi în funcţie de un plan de realizări dinainte stabilit de către societatea de asigurări.
Brokerul de asigurare este persoana juridică română sau străină ori societatea mutuală autorizată în condiţiile legii, care, pentru clienţii săi, negociază sau încheie contracte de asigurare şi acordă alte servicii în legătură cu protecţia împotriva riscurilor sau cu regularizarea daunelor. Relaţia pe care o are un broker de asigurări cu un client al său este o relaţie de parteneriat, brokerul reprezentând interesele asiguratului în faţa societăţii de asigurări. Brokerul de asigurare asistă clientul în relaţia cu societatea de asigurări pentru cumpărarea unei poliţe de asigurare sau pentru conceperea unui program special adaptat analizei de management al riscului. Pentru un program de asigurare deja existent al unui asigurător, brokerul poate verifica sau chiar negocia condiţiile contractuale şi prima de asigurare pe care o plăteşte clientul său.
Consultanţii de asigurare reprezintă un mod de distribuţie al societăţilor de asigurare şi al brokerilor de asigurări pentru atragerea de noi clienţii. Consultanţii de asigurare efectuează o analiză financiară a fiecărui potenţial client în funcţie de necesitatea acestuia. Aceştia pot intermedia poliţe de asigurare ale unui asigurător sau, în anumite situaţii, pot să vândă poliţe ale mai multor asigurători dar numai pentru un singur tip de asigurare de la fiecare asigurător. Există şi consultanţi care lucrează în cadrul unui broker de asigurări, fapt ce exprimă mult mai adevărat termenul de consultant. Consultanţii angajaţi ai unor societăţi de asigurări reprezintă interesele societăţii de asigurare primind în schimb un comision sau salariu.
O altă formă de organizare a consultanţilor de asigurare este ca persoană fizică autorizată care poate lucra pentru societatea de asigurări sau brokerul de asigurări pe care îi reprezintă. În ultimii ani, denumirea de consultant de asigurări este destul de des folosită şi în varianta de consultant financiar sau inspector de asigurări.
La activitatea de asigurare mai participă societăţile de intermediere, care negociază şi încheie contracte de asigurare şi reasigurare ori prestează alte servicii de specialitate pentru societăţile menţionate mai sus.
O altă problemă referitoare la caracterul pieţei asigurărilor, care preocupă specialiştii în materie este aceea de a răspunde la întrebarea „este piaţa asigurărilor o piaţă concurenţială perfectă sau una imperfectă ?”
Pentru a putea răspunde la această întrebare este necesară prezentarea caracteristicilor unei pieţe considerate perfecte şi anume:
- omogenitatea produsului;
- transparenţa şi atomizarea pieţei;
- libertatea de intrare – ieşire a participaţiilor pe şi de pe piaţă;
- descentralizarea deciziilor;
Omogenitatea produsului. Pe piaţa mărfurilor se comercializează o gamă largă de produse, dar fiecare sau aproape fiecare dintre ele are unul sau mai mulţi înlocuitori. Astfel, ţesăturile, confecţiile şi tricotajele din bumbac, lână şi mătase au înlocuitori realizaţi din alte fibre naturale sau sintetice, încălţămintea din piele naturală are înlocuitori produşi din piele artificială, cauciuc sau textile, metalele, lemnul, petrolul şi alte produse primare au şi ele înlocuitorii lor.
Nici pe piaţa asigurărilor nu se comercializează un singur produs, “asigurarea“, ci o altă paletă largă de produse (servicii), constând în asigurări împotriva diferitelor riscuri. Aici, elementul de noutate constă în faptul că un produs (un tip de asigurare) nu poate fi înlocuit cu un altul (alt tip de asigurare). Spre exemplu, produsul “asigurarea autovehiculelor împotriva avariilor” nu poate fi înlocuit cu produsul “asigurarea de răspundere civilă auto“ şi cu atât mai puţin cu “asigurarea bunurilor gospodăreşti“ ori cu “asigurarea de viaţă“.
Această constatare conduce la concluzia că pe piaţa asigurărilor nu se concurează societăţile de asigurare în general, ci societăţile având acelaşi profil, cele care vând acelaşi produs, adică încheie asigurări împotriva aceluiaşi risc. Altfel spus, piaţa asigurărilor este alcătuită din atâtea componente, câte subramuri ale asigurării se practică. De asemenea, nici măcar în cadrul unei subramuri a asigurărilor nu întâlnim produse perfect omogene. Spre exemplu, asigurarea de accidente individuală se deosebeşte de cea de grup, asigurarea locuinţelor se deosebeşte de asigurarea bunurilor imobile şi mobile împotriva incendiului si altor riscuri.
În concluzie, se poate spune că, cu excepţia câtorva produse, printre care asigurarea autovehiculelor si asigurarea locuinţelor, celelalte sunt lipsite de omogenitate.
Transparenţa pieţei. Persoanele fizice si juridice, nefamiliarizate cu problemele asigurării, nu realizează ce avantaje le poate oferi un contract de asigurare, ce raport există între prima datorată si indemnizaţia obtenabilă în caz de sinistru.
Pe piaţa de mărfuri, fiecare produs poartă o etichetă cu preţul de vânzare; în domeniul asigurărilor o asemenea etichetă care ar preciza cota de primă, nu ar fi suficientă pentru convingerea unui solicitant despre utilitatea si oportunitatea contractării unei asigurări. Pentru a obţine informaţiile necesare în vederea luării unei decizii, persoanele interesate trebuie să se adreseze unui agent de asigurare. Aşadar, o piaţă a asigurărilor este aproape opacă pentru cei neavizaţi.
Atomizarea pieţei. O piaţă este considerată atomizată, atunci când reuneşte un număr atât de mare de ofertanţi şi de solicitanţi în astfel de condiţii încât nici unul dintre participanţi nu poate influenţa de o manieră sensibilă funcţionarea acesteia.
În majoritatea ţărilor care ocupă locuri importante în domeniul asigurărilor pe plan mondial, există un număr însemnat de organizaţii de asigurare, dar acestea sunt eterogene ca mărime, importanţă şi potenţial. Alături de marile societăţi pe acţiuni, fiinţează societăţi cu răspundere limitată, de dimensiuni mai mici, precum şi organizaţii de tip mutual, care reunesc grupuri mici de asociaţii. Această stare de lucruri, denotă că piaţa asigurărilor este încă departe de a fi atomizată.
Libertatea de intrare-ieşire a participanţilor pe şi de pe piaţă. Piaţa este locul unde poate să vină oricine doreşte să vândă sau să cumpere şi să rămână acolo atât timp cât are interes să o facă. Această interpretare este confirmată si de faptul că în orice ţară cu economie de piaţă, numărul ofertanţilor si cel al solicitanţilor este în continuă modificare. La fel se petrec lucrurile şi pe piaţa asigurărilor. Creşterea sau scăderea numărului organizaţiilor de asigurare este rezultatul apariţiei pe piaţă a noi societăţi, asociaţii mutuale ori a altor tipuri de organizaţii, concomitent cu plecarea (lichidarea, fuzionarea) altora. Aceste fluctuaţii demonstrează că piaţa asigurărilor nu este o piaţa închisă, ci una în continuă mişcare.
Descentralizarea deciziilor. În principiu, fiecare organizaţie de asigurare ia decizii în limitele capacităţii sale financiare. La luarea deciziilor care produc efecte asupra terţilor, organizaţiile de asigurare sunt obligate să ţină seama şi de prevederile legale în materie, pentru a nu-şi prejudicia nici propriile lor interese şi nici pe cele ale terţilor.
Deciziile organizaţiilor de asigurare sunt descentralizate, dar ele trebuie să respecte prevederile legale în materie si avizele organului de supraveghere. În caz contrar, deciziile respective pot fi anulate sau suspendate provizoriu de adunările generale sau de consiliile de administraţie ale societăţilor respective, la cererea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Comparativ cu întreprinderile din alte domenii de activitate societăţile comerciale de asigurare sunt mult mai încorsetate de control public, datorită faptului că fac parte din categoria instituţiilor financiare, care îşi întemeiază relaţiile cu terţii pe încredere. De aceea, societăţile de asigurare trebuie să manifeste o prudenţă deosebită în tot ceea ce întreprind pentru a nu ajunge în stare de încetare de plăţi. O asemenea stare ar crea serioase dificultăţi serioase, nu numai societăţii în cauză, ci şi clienţilor acesteia - asiguraţii.
În România, începând din anul 1991, activitatea de asigurare se desfăşoară prin:
- societăţi de asigurare,
- societăţi de asigurare-reasigurare
- societăţi de reasigurare, în condiţiile stabilite de lege.
La activitatea de asigurare mai participă societăţile de intermediere, care negociază şi încheie contracte de asigurare şi reasigurare ori prestează alte servicii de specialitate pentru societăţile menţionate mai sus.
În prezent pe piaţa românească a asigurărilor activează zeci de societăţi de asigurări care au rezultate deosebite şi care prin activitatea lor susţinută au dus la creşterea ofertei de asigurare