Economie

Strategia gestiunii riscului valutar în sistemul bancar include elaborarea politicii deciziilor pe baza utilizării la timpul oportun şi succesiv tuturor posibilităţilor de dezvoltare a activităţii valutare a băncii şi concomitent întreţinerea riscului la un nivel administrat. Aceasta pune personalul ban bancar specializat în faţa complexităţii luării deciziilor şi cere o pregătire multilaterală, rapiditate în gândire şi acţiune. Decizia suportării riscului înseamnă evaluarea şi întreţinerea lui la un nivel gestionat. Evaluarea se bazează, în primul rând, pe calitatea personalului, deoarece după afirmaţia lui Pasteur, norocul favorizează minţile pregătite, în al doilea rând, pe încrederea reciprocă şi strânsa colaborare în direcţiile de monitoring şi gestiune a riscurilor bancare. Cu adevărat, observatorul perturbă prin însăşi prezenţa sa fenomenele pe care le studiază. În activitatea bancară acest fapt e foarte important pentru că deciziile personalului bancar se referă la sume importante ce urmează să fie luate într-un interval scurt de timp.

Pentru sistemul bancar riscul valutar reprezintă o preocupare inevitabilă şi permanentă. Principiile gestiunii lui includ câteva blocuri de probleme:

1. Determinarea şi evaluarea.

• prognozarea riscului valutar;
• determinarea riscului valutar.

2. Controlul.

• coordonarea controlului riscului în toate serviciile bancare ce au legătură cu tranzacţiile valutare;
• stimularea economică la diminuarea riscului valutar;
• monitoring-ul eficacităţii procedeelor de gestiune a riscului valutar.

3. Finanţarea.

• utilizarea resurselor disponibile;
• folosirea strategiei „situaţiilor imprevizibile”.

4. Managementul.

• răspunderile şi obligaţiile conducerii;
• claritatea politicii şi structurii gestiunii riscului valutar;
• scopurile şi sarcinile managementului.

Gestiunea riscului valutar este un proces permanent care poate fi descompus în mai multe stadii: definirea expunerii, evaluarea riscului, minimizarea riscului şi executarea tranzacţiei.

Definirea expunerii şi identificarea practic a tipurilor de expuneri care pot afecta banca ocupă cea mai mare parte a timpului dedicat procesului de gestiune a riscului valutar. Este o operaţie care trebuie reluată periodic, de regulă la sfârşitul fiecărui trimestru pentru o instituţie dinamică; societăţile bancare de talie mai mică şi cu poziţii globale reduse ca mărime pot efectua operaţia anual.

Evaluarea riscului este o operaţie care consumă puţine resurse şi presupune determinarea valorii absolute a expunerilor nete pentru fiecare valută din portofoliu în contextul volatilităţii anticipate pentru fiecare piaţă valutară; datorită ipotezelor referitoare la volatilitatea pieţelor valutare se determină de fapt un set de expuneri probabile sau se poate calcula valoarea expunerii generate de modificarea cu un procent a cursului unei valute.

Etapa a treia constă în controlul riscului cuprinde următoarele proceduri: formularea politicilor băncii, desemnarea persoanelor autorizate să angajeze banca în operaţiuni valutare, procedurile de determinare a expunerii la risc, definirea strategiilor de gestiune a riscului valutar, stabilirea limitelor interne pentru expunerea valutară maximă pentru fiecare valută gestionată, implementarea unor indicatori de performanţă pentru aprecierea calităţii operaţiilor valutare angajate de personalul băncii.

Ultima etapă este executarea tranzacţiilor. Operaţiile sunt executate pentru clienţi dar acum este vorba în principal de operaţiile cu caracter corectiv, impuse de o gestiune prudentă în limitele expunerii maxime stabilite de politica valutară a băncii respective. Aceste operaţii sunt angajate după o analiză a portofoliului total şi a portofoliului de instrumente derivate folosit pentru hedging. Aceste două portofolii sunt monitorizate constant, iar valoarea lor este în permanenţă actualizată în funcţie de variaţia cursului pe pieţele pe care operează banca (marked to market).

Apariţia riscului valutar în sistemul bancar e legată de situaţia poziţiilor valutare ale băncii. Riscul valutar apare numai în cazul poziţiilor valutare deschise, atunci când datoriile şi creanţele pe o valută nu coincid. Dacă suma creanţelor e mai mare decât suma datoriilor pe o monedă străină, poziţia valutară va fi lungă (long), în caz invers scurtă (short). Pentru a evita riscul valutar instituţiile bancare trebuie să tindă să-şi închidă permanent poziţiile valutare. Însă această situaţie nu este posibilă şi nici convenabilă. De aceea se poate de considerat că gestiunea riscului valutar pentru o bancă este mai întâi de toate administrarea veniturilor şi cheltuielilor în urma tranzacţiilor valutare.

Şi fiindcă poziţiile valutare nu pot fi permanent închise gestiunea riscului valutar pentru o bancă se rezumă mai întâi de toate administrarea veniturilor şi cheltuielilor în urma tranzacţiilor valutare. Totodată şi autorităţile monetare ale ţărilor controlează poziţiile valutare deschise ale băncilor comerciale prin intermediul unor restricţii.

Întrucât băncile utilizează în tranzacţiile sale valutare diferite monede străine, nu toate activele sau pasivele sunt expuse în aceeaşi măsură la risc. Iată de ce e necesar de vorbit nu numai de gestiunea poziţiei valutare a fiecărei monede aparte, dar şi de administrarea ansamblului de active ce compun portofoliul valutar.

Deoarece reducerea tuturor riscurilor prin asigurarea riscurilor individuale nu reprezintă singurul element luat în consideraţie, trebuie determinat nivelul riscului acceptabil, adică momentul când balanţa dintre obiectivele maximalizării profitului şi ale minimalizării riscului este echilibrată. O posibilitate ar fi păstrarea valutelor cu diferite grade de risc a valutelor bine asigurate, asigurând în final un anumit venit minim şi acceptând riscuri mari numai pentru o proporţie redusă dintre active. În acest fel se realizează o îmbinare între sentimentul de siguranţă cu neliniştea participării la joc.

În cazul evaluării riscului portofoliului valutar se urmăreşte indicatorul de rentabilitate ale cărui valori sunt incerte datorită naturii problemei. Cel mai des riscul portofoliului valutar se asimilează cu dispersia în jurul valorii medii sau în jurul valorii anticipate a rentabilităţii.

Dacă se face evaluarea rentabilităţii R(P) la m momente, atunci rentabilitatea medie (P) a portofoliului şi dispersia corespunzătoare D²[R(P)] sunt respectiv

                                                                                           (4.2.6)

                                                                 (4.2.7)

unde:

R_i – e ste coeficientul de rentabilitate al portofoliului la momentul evaluării i, 1 £ i £ m.

Un aspect foarte important al conceptului de risc asociat unui portofoliu valutar este diversificarea portofoliului. Diversificarea portofoliului, în general conduce la o diminuare a riscului acestuia în raport cu aşa – numitele riscuri individuale care corespund valutelor componente. Afirmaţia are un suport natural intuitiv.

În dependenţă de monedele ce compun portofoliul valutar pot apărea câteva situaţii.

Trebuie de remarcat că riscul portofoliului valutar nu poate fi mai mic decât riscul fiecărei componente, ci doar decât riscul cel mai mare al acestor componente. Faptul că riscul portofoliului apare ca o medie ponderată cu ponderi de sumă unu sau mai mică decât unu înseamnă o netezire sau o diminuare a riscului portofoliului faţă de componentele sale cele mai riscante.

Gestiunea portofoliului valutar nu trebuie să se limiteze la administrarea, propriu zisă a portofoliului format din monede străine dar a portofoliului întreg format atât din active străine cât şi din active naţionale.

Ca şi în cazul celorlalte forme ale riscului de piaţă, riscul valutar poate fi gestionat în două maniere diferite: imunizarea băncii sau acoperirea riscului valutar.

Imunizarea băncii presupune ajustarea periodică a poziţiilor valutare ale băncii pentru a suprima poziţiile lungi sau scurte. Este o operaţie relativ scumpă căci impune costuri de gestiune relativ ridicate şi prezintă şi un cost de oportunitate: nu permite să se speculeze o anumită poziţie (lungă sau scurtă) în funcţie de trend-ul cursului valutar.

Acoperirea riscului valutar se foloseşte pe scară mai largă. Deşi implică şi ea cheltuieli tranzacţionale mari, gestiunea prin acoperirea presupune asumarea unor riscuri rezonabile, anticipate şi acoperirea lor prin folosirea instrumentelor derivate (hedging).

Incertitudinea care caracterizează starea funcţionării sistemului ratelor de schimb fluctuante, prin prisma încasărilor pe care acestea le aduc, influenţează în mod firesc asupra deciziei de a investi sau nu într-o monedă sau alta.

Pentru diminuarea riscului valutar şi deci al pierderilor ce ar putea să apară se pune problema asigurării, ce are drept scop o „completare” sau o „corectare” a beneficiilor care ar apare în anumite stări de modificare a dimensiunilor valorice a etaloanelor monetare. Sumele suplimentare ce se obţin prin acoperire implică achitarea unor taxe sau prime pentru asigurare. Ştiind, deci, că există situaţii sau stări de funcţionare care să conducă la pierderi şi că trebuie să recurgem la asigurări din cauza incertitudinii unor astfel de situaţii problema care se pune este de a decide dacă se ia sau nu o asigurare şi care anume dintre asigurări atunci când există mai multe variante posibile.

Natura riscului valutar e foarte complicată. Sensibilitatea lui la modificările dimensiunilor valorice ale etaloanelor monetare depinde de o multitudine de factori. Din cauza imposibilităţii cunoaşterii tuturor cauzelor apariţiei acestui tip de risc şi profunzimii lui e foarte problematic de ales o strategie de asigurare. Metodele de asigurare necorespunzătoare pot numai mări nivelul riscului, de aceea alegerea hedging-ului riscului valutar nu poate fi nici precisă, nici identic efectivă.

Metoda de asigurare aleasă va depinde mai întâi de toate de cheltuielile efectuate pentru realizarea ei şi de mărimea capitalului agentului economic ce se supune acestui risc şi nu, în ultimul rând, de termenul utilizării ei.

Din această cauză se disting mai multe tipuri de hedging. În funcţie de tehnica realizării, se disting:

1. hedging pe termen scurt (vânzarea contractelor futures, options);
2. hedging pe termen lung (acţionarea contractelor futures, options).

În funcţie de obiective, există câteva tipuri de hedging:

1. hedging pur este utilizat pentru evitarea riscurilor de preţ, dar în prezent practic nu se mai foloseşte;
2. hedging cu elemente de arbitraj are scopul de a realiza beneficii pe seama unei eventuale modificări favorabile a preţurilor.

Totodată în determinarea strategiei de acoperire e foarte important de a obţine valori concrete în privinţa viitoarelor schimbări de pe piaţa valutară. Este de remarcat că pentru a efectua o operaţiune de acoperire este necesar de determinat gradul de interdependenţă dintre pieţele financiare, adică schimbările de pe piaţa valutară să nu influenţeze prea mult piaţa pe care s-a efectuat acoperirea, astfel ca în final să avem un rezultat favorabil.

Există două criterii fundamentale ce trebuie luate în consideraţie la adoptarea strategiei de acoperire: în primul rând, perspectivele pieţei în ceea ce priveşte viitoarele modificări ale cursului valutar, şi, în al doilea rând, conţinutul economic al acoperirii.

În practica financiară internaţională pentru acoperirea riscului valutar se folosesc un şir de operaţiuni care au avantajele şi dezavantajele sale printre care: forward, futures, options, swap ş.a.

Gestiunea riscului valutar presupune un efort ce vizeaza reducerea la minim a pierderilor si cheltuielilor datorate variatiei cursului valutar. Aceasta se poate realiza pe doua planuri:

1. prin reglementari de limitare a riscului valutar
2. prin politica bancii cu privire la operatiunile in valuta
3. reglementari de limitare a riscului valutar – prin functia sa de centru al politicii valutare, banca de emisune a creat un cadru legal privind desfasurarea operatiunilor in valuta. Acesta stabileste reguli privind convertibilitatea monedei nationale, stabilirea cursului valutar, repatrierea valutei incasata obtinuta in activitati de comert exterior, accesul populatiei la valuta si norme prudentiale de reducere a riscului valutar.  In acest ultim sens, bancile trebuie sa foloseasca un sistem de evidenta care sa permita inregistrarea imediata a operatiunilor in valuta si calculul pozitiilor valutare individuale si pozitiei globale.  Pozitiile astfel determinate reflecta expunerea bancii la riscul valutar si trebuie sa se incadreze  in limitele maxime stabilite de autoritatile monetare. In Romania pozitia valutara globala determinata in fiecare zi nu poate depasii 10 % din fondurile proprii ale bancii. Pentru exercitarea controlului in acest domeniu, bancile trebuie sa faca raportari saptamanale catre autoritatile monetare.
4. politica bancii de control al riscului valutar – aceasta vizeaza o serie de norme interne ale bancii si actiuni indreptate catre evitarea sau diminuarea pierderilor valutare. Aceasta politica imbraca doua forme: neutralizarea pozitiei valutare si acoperirea riscului valutar.

Neutralizarea pozitiei valutare sau imunizarea bancii la riscul valutar se realizeaza prin ajustarea periodica a pozitiilor valutare lungi sau scurte. Gestionarea pozitiei valutare se face pentru fiecare moneda in parte, dar si pentru elemenete de bilant, active si pasive pe termen scurt si termen lung. O limitare a riscului prin neutralizarea pozitiei valutare implica costuri de gestiune relativ ridicate si ingradeste libertatea bancii de a specula anumite pozitii deja existente, atunci cand evolutia cursului incurajeaza astfel de operatiuni. Acoperirea riscului valitar – reprezinta o modalitate noua de gestionare a riscului valutar prin utilizarea unor instrumente financiare noi.  In prezent este foarte utilizata, datorita in special dezvoltarii pietei financiare si produselor derivate tranzactionate pe aceste piete.  Astfel, se pot schimba monedele de referinta din operatiunile bancare sau se poate limita pierderea prin limitarea variatiei cursului de schimb. -        Prin operatiunile de swap de devize  cei doi participanti contracteaza simultan un credit si un imprumut in doua devize diferite avand aceiasi valoare nominala. De multe ori swap-ul de devize se combina cu un swap de dobanzi.  O astfel de operatiunea  presupune un schimb initial de capital, schimburi de dobanzi si un schimb final de capital.