Populaţia Japoniei numără în prezent circa 130 milioane locuitori, suprafaţa totală însumează circa 376000 km2 (aproximativ statul California sau cu 50% mai mult ca suprafaţa României); GDP per locuitor depăşeşte 32000 USD, rata şomajului între 3-5% anual, exportă anual circa 420-450 mld. USD şi importă anual circa 300 mld. USD, având un sold excedentar de circa 100-130 mld. USD; Japonia include patru insule mari (Hokkaido, Honshu, Shikoku şi Kyushu) şi circa 6000 de insule mai mici; numai 11% din suprafaţă se pretează pentru agricultură; speranţa de viaţă este de peste 80 ani, populaţia este majoritar (84%) de religie Budistă sau Shinto.
Structura administrativă a Japoniei include 47 de prefecturi, cele mai mari şi dezvoltate oraşe fiind Tokyo şi Osaka.
Până în anii 1600, Japonia a fost complet izolată de restul lumii, exceptând o relaţie culturală specială faţă de China continentală; între 1600-1850 izolarea ţării a fost parţială, în sensul că s-a deschis către Europa. După 1850, începe perioada cunoscută ca „revoluţia MEIJI” şi tinerii sunt trimişi la studii în SUA şi Europa; după 1900 economia japoneză trece de la o economie agrară izolată la o economie industrială în dezvoltare, se dezvoltă sistemul naţional de educaţie; ţara se implică în conflicte militare cu Rusia şi China, apoi urmează al II-lea Război Mondial.
În perioada anilor 1950 Japonia dispunea de forţă de muncă calificativă şi ieftină, ţara a fost reconstruită rapid, iar sintagma „Made in Japan” echivala cu un produs ieftin; foarte rapid însă atenţia firmelor nipone a trecut de la aparate radio portabile la maşini, apoi la produse electronice, apoi la computere etc.[2] La momentul actual, între primele 500 sau 1000 companii din lume clasificate anual de Business Week sau Fortune, firmele japoneze deţin sub sau peste 50% din valoarea vânzărilor anuale (circa 4000-5000 mld. USD); din diverse ramuri economice aflate în eşantion, în jumătate dintre ele regăsim firme japoneze pe primele locuri; după 1990 firmele americane şi unele companii europene au recuperat poziţii deţinute de unele sectoare economice, în cadrul unor ierarhizări efectuate de Fortune sau Business Week.
La nivelul anilor 2000 structura economiei japoneze şi principalii indicatori socio-economici atestă o poziţie de invidiat în competiţia globală[3]:
- Alături de un şomaj scăzut (3-5%) se adaugă o inflaţie de circa 1% anual şi o creştere economică anuală de circa 2%, după ce în 1997/1998 economia a înregistrat o recesiune severă;
- Participarea principalelor sectoare la obţinerea GDP – lui anual este specifică unei economii supradezvoltate, astfel:
- serviciile 63%
- industrie, construcţii etc. 36%
- agricultură 2%
- Realizând un PNB de circa 4060 miliarde USD anual, economia niponă ocupă locul doi mondial, după SUA; cele mai importante sectoare industriale sunt industria de autovehicole, electronice, producţia de oţel, maşini, chimice, industria navală etc.; totuşi, economia niponă este dependentă de importuri: pentru circa 90% necesarul de materii prime, circa 80% din necesarul de energie etc.
- Gradul de înzestrare al populaţiei cu echipamente reprezentând tehnologia de vârf: 32% din total dispun de un PC, 38% utilizează Internetul, 59% dispun de o linie telefonică, 53% de telefon mobil; deşi circa 47 milioane persoane utilizează Internetul guvernul aplică o strategie de conectare până în 2005 a tuturor locuinţelor, birouri, şcoli şi instituţii publice prin cablu din fibră optică; Situaţia privind astfel de indicatori este bună şi pentru România în anul 2004; cifrele reflectă situaţia statistică pentru anul 2000 şi-n cazul SUA, ţările UE etc.
- Începând cu 1860 educaţia primară a fost obligatorie în Japonia, în prezent ea fiind obligatorie între 6 şi 15 ani; există aproximativ 700 de universităţi şi colegii tehnice în care studiază anual peste 3 milioane de studenţi, se adaugă circa 3500 de şcoli pentru învăţământ special în care studiază anual circa 800.000 studenţi; ştiinţele juridice şi dreptul sunt domeniile cele mai solicitate în învăţământul superior; se estimează că Japonia ocupă locul 1 în lume în privinţa calităţii învăţământului preuniversitar, respectiv gimnaziu şi liceu; însă componenta universitară a educaţiei are un calificativ modest (colegiu, master şi doctorat), majoritatea universităţilor sunt finanţate public; Japonia alocă aproximativ 3,1% din GDP pentru R&D, suma de circa 130 miliarde USD fiind asigurată 77% de sectorul privat şi diferenţa cu sprijin guvernamental.
Cum a reuşit Japonia pe parcursul a numai o jumătate de secol să obţină succese economice fenomenale? Deşi este permanent dependentă de importuri (materii prime, tehnologie, cunoştinţe), cum reuşeşte să-şi păstreze în fiecare an un sold excedentar peste 100 miliarde USD ? Deşi Japonia rămâne suprapopulată (densitatea populaţiei este de 6-7 ori mai mare decât în România), cum a reuşit să asigure venituri suficiente pentru fiecare locuitor şi o speranţă de viaţă de peste 80 ani? Care sunt practicile aplicate de companiile nipone ? În ce măsură anumite practici de management ale firmelor nipone pot fi preluate şi adaptate de companiile europene ?
În diverse clasamente efectuate de reviste şi organizaţiile internaţionale, în 1950 economia Japoniei nici nu era luată în calcul; în anii 60 exporturile nipone, deşi calitatea produselor era slabă, încep să devină semnificative în comerţul internaţional; începând cu anii 70 firmele japoneze câştigă poziţie la exportul unor produse; din acest moment, “miracolul japonez” a determinat interesul pentru managementul japonez, aceasta şi pentru că “modelul american” dădea semne evidente de slăbiciune ca urmare a unei productivităţi mai scăzute , o creativitate mai redusă cu excepţia unor sectoare de vârf[4].
[1] Sandra Anderson ş.a. Editors – Business. The Ultimate Resource, Ed. Bloomsbury Publishing, 2002
[2] C. Holroyd, Ken Coates - Success secrets to maximize businness în Japan Times Media Private Ltd, Portland, 2000
[3] Sandra Anderson ş.a. Editors – Business. The Ultimate Resource, Ed. Bloomsbury Publishing, 2002
[4] E. Burduş - Management comparat, Ed. Economică, pag. 111