Pin It

Scurt istoric. Bursa din Milano este cea mai veche din Italia. A fost fondată în 1801de vice-regele Eugene Napoleon, după modelul celei din Paris. Activitatea sa a fost limitată de numărul scăzut de acţiuni cotate şi de volumul restrâns al tranzacţiilor. Abia după 1858, o dată cu unificarea Italiei, care a antrenat nevoi importante de finanţare a lucrărilor publice, se va dezvolta şi bursa milaneză şi se vor crea şi altele. Importante reforme au avut loc în 1974, 1978 şi 1983, fiind însoţite de o creştere semnificativă a numărului de titluri cotate şi a volumului tranzacţiilor. Legea din 2 ianuarie 1991 a antrenat o reformă şi mai completă a bursei.

Caracteristica pieţei. Bursele italiene au o piaţă limitată dacă avem în vedere că titlurile negociate sunt în cvasitotalitate italiene. Capitalizarea bursieră reprezintă procentul cel mai scăzut în raport cu P.I.B. (12%) faţă de celelalte ţări comunitare europene. Este o bursă rămasă captivă de-a lungul timpului, dar care este în prezent în plin proces de schimbare. Bursa de la Milano se plasează pe locul 4 în europa şi pe poziţia a 9-a pe plan mondial.

Organizarea şi intermediarii bursei. Sunt 10 burse în Italia la Milano, Roma, Genova, Torino, Florenţa, Veneţia, Trieste, Neapole, Bologna şi Palermo. Toate sunt instituţii publice, bursa din Milano fiind cea mai importantă (peste 90 % din tranzacţii). Activitatea pe pieţele de valori mobiliare este coordonată de CONSOB (Commissione Nazionale per la Societa e la Borsa), care supravegehază pieţele şi informaţiile financiare comunicate de societate şi controlează modalităţile de transfer al blocurilor de acţiuni.

Până în 1990, numai agenţii de schimb puteau negocia pe piaţă. Băncile şi alţi intermediari financiari puteau negocia în afara pieţe pe propriul lor cont. Pornind din 1993, băncile pot forma societăţi intermediere financiară fără colaborare cu agenţii de schimb. Chiar şi băncile străine pot participa în anumite societăţi de bursă, comparabile din punct de vedere al activităţii, cu cele franceze. Activităţile specifice acestor societăţi se referă la: efectuarea de operaţiuni diverse pe piaţa valorilor mobiliare; gestiunea portofoliilor de titluri; operaţiuni de curtaj şi de garanţie a emisiunii titlurilor; participarea la operaţiuni de subscriere etc. Pentru valorile de tezaur există, cu începere din 1988, 20 de specialişti care afişează în permanenţă cursurile de cumpărare şi de vânzare a acestor titluri.

Produsele bursiere. Acţiuni si titluri asimilabile:

  • acţiuni ordinare: au drept de vot, dar generează un dividend mai scăzut decât alte acţiuni clasice;
  • acţiuni privilegiate (fără drept de vot);
  • acţiuni de economisire, cu dividend mai mare, dar fără drept de vot.

Dividendul este, de regulă, cu 2% mai mare decât cel oferit de acţiunile ordinare şi poate fi cumulat pe 3 ani. Aceste acţiuni sunt la purtător şi nu pot fi emise decât de acele societăţi ale căror acţiuni ordinare şi preferenţiale sunt cotate la bursă. Au fost create pentru a lărgi difuzarea acţiunilor la public şi pentru evitarea diluării drepturilor de vot;

  • warranturi: certificate emise de societăţi şi care dau dreptul deţinătorilor să cumpere sau să vândă acţiuni sau obligaţiuni la un preţ determinat şi până la o dată certă. Se negociază separat de titlul suport, în Italia ele sunt adesea ataşate la emisiunea de obligaţiuni convertibile în acţiuni.

Obligaţiuni si valori de tezaur. Pe piaţa italiană se emit şi se negociază mai multe tipuri de obligaţiuni me:

  • obligaţiuni la rată fixă sau/şi variabilă;
  • obligaţiuni convertibile;
  • obligaţiuni cu rambursare anticipată;
  • obligaţiuni cu warrant;
  • obligaţiuni ipotecare, emise de băncile ipotecare;
  • obligaţiuni ale societăţilor publice garantate de stat.

Durata obligaţiunilor este, în general, scurtă şi variază între 2 şi 7 ani. Statul italian este emitentul principal al pieţei. El pune în circulaţie obligaţiuni de tezaur pe termen lung şi la rată fixă; bonuri de tezaur pe termen scurt (3, 6 sau 12 luni) şi certificate de trezorerie, emise în fiecare lună, a căror durată variază între 2 şi 10 ani.

Pieţele de valori mobiliare. Titlurile pot fi negociate pe piaţa principală, piaţa secundară şi piaţa în afara cotei.

Piaţa principală (oficială). Până în 1990, numai 30 % din tranzacţii erau realizate pe această piaţă şi în condiţii de transparenţă mai redusă. Pentru a fi admise la cota oficială, sunt necesare anumite condiţii:

  • ultimele 3 exerciţii să se încheie cu beneficii, ultimul bilanţ să fie auditat;
  • 25% din acţiuni să fie distribuite la public.

Piaţa secundară (restrânsă). La bursa din Milano şi pe alte 5 pieţe există, alături de piaţa oficială, şi cea secundară, pe care sunt cotate societăţi de interes regional. Informaţiile cerute pe această piaţă sunt mai puţin severe. Emitenţii acestor titluri cotate pe piaţa secundară sunt, îndeosebi, băncile locale. Pentru a fi admise pe piaţa secundară trebuie ca:

  • 10% din acţiuni să fie puse la dispoziţia publicului;
  • auditul contabil nu este obligatoriu.

Piaţa în afara cotei. Piaţa în afara cotei este utilizată pentru cotarea societăţilor neînscrise în cota oficială şi funcţionează numai la Milano.

Dimensiunile pieţei de acţiuni şi obligaţiuni.

Piaţa acţiunilor. După 1987, tranzacţiile cu acţiuni emise de cele mai mari societăţi italiene (Fiat, Ferrari, Generali etc.) au început să se efectueze în bună parte pe piaţa din Londra (se apreciază 1/2 din totalul lor). De altfel, peste 20 de societăţi italiene sunt, deja, cotate pe SEAQ International. În 1992 erau cotate pe piaţa principală un număr de 240 societăţi. Statul italian controlează şi coordonează activitatea mai multor holdinguri publice (ENI, IRI, EFIM etc.), care au început să privatizeze o parte din activele lor. Primele societăţi străine cotate pe piaţa italiană sunt societăţile germane Bayer şi Volkswagen. A crescut, în special, capitalizarea bursieră a societăţilor cotate pe secundară. Repartiţia pe sectoare a societăţilor naţionale cotate se prezintă astfel: ;alimentaţie – 15%; asigurări – 22%; bănci – 14,5%; hârtie şi imprimerie – 1,5%; ciment şi ceramică – 2%; chimie – 8%; magazine – 1,2%; comunicaţii – 5,4%; echipament electric – 1,4%; societăţi financiare – 21,2%; construcţii – 1,7%', mecanică – 16,6%; mine şi metale – 0,8%; textile – 1,9%; diverse – 0,7%. Principalii investitori în acţiuni sunt societăţile şi grupurile familiale, fonduri mutuale, societăţi de asigurări şi străinii. Societăţile nonfinanciare deţin circa 70% din acţiunile ordinare. Grupurile de familie cele mai influente pe piaţa bursieră italiană sunt: Agnelli, IRI, Generali, Ferruzzi, Benedetti, Presenti, Pirelli, Eni şi Orlando. Societăţile financiare deţin direct relativ puţine acţiuni.

Piaţa obligaţiunilor. Piaţa italiană a obligaţiunilor este foarte activă. Piaţa obligaţiunilor publice italiene ocupă poziţia a treia în lume (13% din total). Este o piaţă esenţial naţională. Importanţa sa se explică prin amploarea deficitului public şi prin marea capacitate de economisire. Ratele de dobânzi foarte atractive la valorile de trezorerie explică ponderea relativ mică a plasamentelor făcute de investitori în achiziţia de acţiuni şi obligaţiuni private.

Sistemele de negociere, plată şi livrare. Principalele tipuri de ordine introduse de clienţi în bursă sunt: ordinul cel mai bun; ordinul cu curs limitat; ordinul „la discreţie", caz în care intermediarul acţionează în interesul clientului său; ordinul „curando", unde intermediarul caută soluţiile cele mai favorabile; ordinul „fără limită de valabilitate" (este valabilă în ziua în care a fost dat sau în ziua de lucru următoare, dacă el a fost dat după închiderea bursei).

După 1995 cotaţia continuă a înlocuit cotaţia prin fixing. Acţiunile cotate pe piaţa secundară sunt negociate în numerar. Plata (decontarea) şi livrarea se fac prin Camera de Compensaţie, la 3 zile după data de contract. Obligaţiunile pot fi plătite fie în numerar, fie la termen. Acţiunile în afara cotei sunt plătite în numerar.

Pentru cumpărarea sau vânzarea pe piaţă la termen trebuie constituit un depozit  de garanţie (30 până la 100 % din valoarea titlului). Variază de la 50 la 50000, cele mai frecvente fiind cele de 500 titluri. Cea mai mare parte a operaţiunilor lunilor efectuate pe piaţă la termen trebuie să fie reglate în 45 zile următoare primei zile din perioada de tranzacţii bursiere.

Perioada tranzacţiilor bursiere se prezintă astfel:

  • prima zi de negociere se situează în mijlocul lunii;
  • declaraţia de opţiune cu 2 sau 3 zile înainte de lichidare;
  • reportul este în ultima zi a perioadei;
  • compensarea situată între 2 zile lucrătoare după report reprezintă debitul reglării negocierilor precedente înregistrate;
  • livrarea titlurilor se face prin bănci sau prin agenţii de schimb în numele clienţilor lor;
  • lichidarea sau ziua de plată are loc la 2 zile după livrare.

Titlurile pe piaţa în afara cotei sunt negociate prin telefon între agenţii de schimb şi alţi intermediari (bănci, societăţi de investiţii etc.). Tranzacţiile sunt lichidate în 3 zile, cursurile fiind extrem de volatile. Blocurile de acţiuni pot fi schimbate în afara pieţei, micii acţionari neputând beneficia de preţurile la care se negociază acestea.

Principalii indici bursieri sunt:

  • indicele MI.B., calculat de Comitetul director al agenţilor de schimb din Milano;
  • C.I., calculat de Banca Comercială Italiană, cuprinde toate acţiunile cotate oficial la bursa din Milano;
  • General Milan Stock Exchange publicat de Medio Banca.