Fiind pieţe de interes public, bursele propriu – zise, ca şi pieţele de tip OTC, fac obiectul unor reglementări legale riguroase şi a unui cadru instituţional de supraveghere şi de iniţiativă legislativă corespunzător. Dincolo de acest principiu general valabil în toate ţările în care s–au dezvoltat astfel de pieţe există şi elemente distincte legate de regimul juridic şi organizarea pieţelor bursiere, mai ales între ţările cu tradiţie în domeniu. În ţările în care instituţia bursei s-a înfiinţat recent sau a fost reinfiinţată recent (ca în cazul ţărilor central şi est europene) modelul preferat a fost cel american deoarece în SUA întâlnim cea mai dezvoltată piaţă bursieră din lume, o piaţă foarte dinamică şi inovatoare, care beneficiază de o suprastructură legală şi instituţională favorizantă.
Din punctul de vedere al regimului juridic predomină bursele private. Instituţia bursei, ca persoană juridică de sine stătătoare, se constituie şi se administrează în condiţiile legii, de către o asociaţie de persoane fizice şi/sau juridice creată special în acest scop. Odată aprobată constituirea bursei de către autoritatea competentă a statului, ea devine o instituţie ce se autoguvernează şi autoreglementează în limitele cadrului legal existent.
Forma legală cea mai răspândită, de origine americană, este corporaţia fără scop lucrativ, pe care o regăsim la marile burse din SUA, Canada, Japonia, Anglia, Germania, Elveţia, Norvegia, etc.
Cea de-a doua categorie o constituie bursele de stat. Acest model a fost prezent mai ales într-o serie de ţări de drept latin în care s-a consacrat în domeniul bursier rolul central al autorităţii publice. Doar câteva din aceste ţări au intrat însă în noul mileniu pe această structură juridică. Este cazul Belgiei, spre exemplu, unde Legea privind operaţiunile şi titlurile financiare din 1990 conservă tradiţia şi stipulează că bursele sunt create prin Decret Regal şi administrate de o persoană juridică de drept public. În Franţa însă, prin reformele din 1988 s-au făcut paşi spre implicarea sectorului privat în managementul burselor iar agenţii de bursă nu mai deţin monopolul tranzacţiilor din calitatea de funcţionari publici pe care o aveau până atunci.
În România bursele sunt societăţi private de interes public. Conform Legii 512/2002 privind pieţele reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate, o bursă de mărfuri se înfiinţează în baza autorizării Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (CNVM) numai de către o societate de bursă. La rândul ei societatea de bursă se constituie sub forma unei societăţi pe acţiuni, persoană juridică română, în conformitate cu dispoziţiile Legii 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată cu modificările şi complementările ulterioare, cu condiţia specifică şi imperativă ca un acţionar al acesteia să nu poată deţine, direct sau prin persoane implicate, mai mult de 5% din drepturile de vot conferite de acţiunile nominative emise.
Din punctul de vedere al accesului la calitatea de membru al bursei se disting două categorii de burse:
- bursele deschise, unde numărul de locuri nu este limitat prin statut, iar membrii se împart de regulă în membrii fondatori şi membrii asociaţi
- bursele închise, unde numărul de locuri este limitat şi un terţ nu poate dobândi calitatea de membru, decât dacă obţine un loc de la un titular (prin moştenire, cumpărare sau închiriere). Tipice sunt New York Stock Exchange (NYSE) şi Tokyo Stock Exchange (TSE)
Criteriile de eligibilitate pentru calitatea de membru al bursei, prin prisma statutului juridic, diferă de la ţară la ţară. Astfel, pot fi admise numai persoane juridice (Japonia), numai persoane fizice (bursele de stat, NYSE) sau atât persoane fizice cât şi juridice (Anglia, Germania, Olanda, SUA).
În privinţa persoanelor juridice, accesul la calitatea de membru este deschis în egală măsură societăţilor de bursă, societăţilor financiare şi băncilor (în ţările care au adoptat principiul băncii universale, în special europene), sau este restricţionat, fiind interzisă participarea directă a băncilor comerciale (SUA, Japonia).
La Tokyo Stock Exchange calitatea de membru este şi mai exclusivistă, ea revenind numai societăţilor financiare şi cu autorizarea Ministerului Finanţelor.
Calitatea de membru al bursei conferă o serie de drepturi dintre care:
- dreptul de a efectua direct, neintermediat, tranzacţii pe piaţa respectivă, pe cont propriu sau pentru terţi
- dreptul de a participa la elaborarea sau modificarea statutului şi regulamentului bursei
- dreptul de a participa la administrarea bursei, de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale acesteia
În România, legea 512/2002 nu precizează în mod expres variantele de bursă închisă sau de bursă deschisă pe care societăţile de bursă le – ar putea avea în vedere la elaborarea Statutului bursei de mărfuri. Din articolele 9 şi 10 ale acestei legi putem trage concluzia că bursele româneşti sunt instituţii deschise, care pot admite oricând noi membri.
Numărul minim de membri este de 20 de entităţi, respectiv acţionarii societăţii de bursă, care pot fi persoane juridice române sau străine. Din categoria persoanelor juridice, pot dobândi calitatea de membru al unei burse de mărfuri următoarele entităţi (art.18.)
a)societăţi de servicii şi investiţii financiare
b)bănci cu avizul CNVM, pentru tranzacţii pe pieţele instrumentelor financiare derivate
c)societăţi de brokeraj
d)societăţi comerciale, cu avizul CNVM, exclusiv pentru tranzacţii pe pieţele la disponibil, în nume propriu şi pe contul lor
e)alte entităţi autorizate de CNVM
Locul de tranzacţionare reprezintă dreptul dat de deţinerea unui pachet de acţiuni emise de societatea de bursă de a tranzacţiona în pieţele dezvoltate de bursa respectivă. Numărul acestor locuri poate depăşi numărul membrilor acţionari deoarece aceştia au dreptul la unul sau mai multe locuri de tranzacţionare, în condiţiile actului constitutiv al societăţii de bursă.
Membrii acţionari pot totodată transmite folosinţa locurilor de tranzacţionare proprii unor persoane juridice române sau străine, pe calea vânzării sau închirierii.