Piaţa monetară reprezintă cadrul necesar în care se desfăşoară zilnic raporturile dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor provenite din operaţiuni reciproce[1] .
Pe de o parte băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează credite acordate anterior . Pe de altă parte , din ordinul clienţilor lor , titularii de depozite , băncile , efectuează plăţi prin unele bănci şi sunt beneficiare de încasări de la aceleaşi sau de la alte bănci . Astfel , din fiecare operaţiune efectuată , o bancă devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă .
La finele unei zile , fiecare bancă în parte are în raport cu celelalte bănci o serie de poziţii şi sume debitoare şi o serie de poziţii şi sume creditoare şi în consecinţă este beneficiara a unui sold creditor , fie titulara unui sold debitor .
Evoluţia practicii bancare a determinat cu necesitate stingerea comună a plăţilor reciproce într-un cadru organizat , de regulă sub egida băncii de emisiune .
Procesul de stingere a soldurilor reciproce prin efectuarea de plăţi de către titularii soldurilor debitoare către beneficiarii soldurilor creditoare , poartă numele de compensare interbancară .
Plecând de la conceptul general , compensaţia angajează două caracteristici ale unui fenomen , de regulă diametral opuse şi notate pozitiv şi negativ (în cazul nostru debit şi credit) .
Primordial , compensaţia înseamnă compararea celor două caracteristici pentru a le stabili dimensiunile respective , caracteristica cae mai mică dă de fapt dimensiunile compensării în sensul că dă măsura în care cele două caracteristici se completează reciproc .
În continuare , pentru fenomenul respectiv , rămâna valabilă acea caracteristică care dimensional este mai mare , în care , după diminuarea echivalentă cu parte ce se compensează (aferentă părţii contrare anihilate) rămâne valabilă .
Compensarea în sistemul de plăţi înseamnă , pentru fiecare bancă , compararea în cadrul unei perioade date , a drepturilor de încasări (sume creditoare) cu obligaţiile de plată (sume debitoare) faţă de altă bancă sau faţă de toate celelalte bănci cuprinse într-un sistem dat , în scopul de a stabili măsura în care acestea se amihilează reciproc (se compensează) şi suma rămasă de încasat sau de plătit .
Această sumă de înacast sau de plătit reprezintă valoarea sedimentară ca efect al stingerii definitive a tuturor plăţilor cuprinse în compensare pentru banca respectivă .
Compensările pot fi bilaterale , când se supun compensării plăţile reciproce dintre două bănci . Aici , în mod direct , se stabileşte poziţia fiecărei bănci rezultată din operaţiunile de plăţi reciproce .
Compensările multilaterale sunt cele care includ toate băncile cuprinse într-un sistem dat . Aici fiecare bancă se prezintă şi delimitează faţă de toate celelalte bănci . Evident , cu cât este mai cuprizător , adică include un număr mai mare de bănci , cu atât compensarea devine mai eficientă , înregistrând un grad ridicat de compensare şi asigurând operativitate în derularea plăţilor în economie .
În cadrul compensărilor interbancare se crează relaţii speciale între comunitatea unităţilor bancare membre luată ca atare şi fiecare bancă membră a comunităţii .
Fiecare participant , deci fiecare bancă , se opune întregii comunităţi de participanţi pe care o personalizează prin compensator , respectiv prin casa de compensaţie .
Fiecare participant solicită plata creanţelor creditoare (în fapt datorii anulate de numeroase bănci componente ale sistemului) unui singur debitor : casa de compensaţie .
Astfel , compensaţia se dovedeşte a fi în sine “un sistem de lichidare de creanţe prin concentrarea tuturor debitelor pentru toţi debitorii şi tuturor creanţelor pentru toţi creditorii , către un singur debitor şi creditor , unde făcându-se apoi evidenţa se obţine , pentru fiecare participant , un simplu şi sigur sold debitor sau creditor , după natura soldului operaţiunilor compensate” [2] .
Compensarea interbacară poate diferi funcţie de substanţa operaţiunilor ce se supun compensării .
Se utilizează astfel compensarea în sistem brut , situaţie în care se supune compensării totalitatea operaţiunilor dispuse de clienţii băncilor sau decontate în favoarea lor .
În această situaţie , informaţiile cu privire la aceste plăţi (sau chiar documentele privind plăţile respective) se concentrează la un centru de compensare , unde se desfăşoară efectiv şi integral operaţiunile de compensare .
În acest sistem , în vederea compensării pentru perioada ce se supune compensării (de regulă o zi) , fiecare din băncile participante inventariază relaţiile de plăţi reciproce cu fiecare din băncile participante şi prin însumare şi compensare “ad-hoc” stabileşte soldul operaţiilor reciproce cu fiecare din băncile participante la compensare .
Astfel , fluxul informaţiilor către centrul de compensare se diminuează .
Într-un sistem de compensare cu 123 de sedii participante , centrul de compensare va primi 123 de raportări conţinând fiecare 122 de poziţii , în total 15.006 poziţii faţă de câteva sute de mii de poziţii posibile în cazul în care informaţiile trimise centrului de compensare ar implica o poziţie pentru fiecare operaţiune , respectiv document .
Centrul de compensare are astfel o activitate operaţională mai restrânsă , înfăptuind compensarea pe baza soldurilor nete comunicate de fiecare din bănci .
În unele cazuri , soldurile comunicate sunt înscrise direct în conturile băncilor participante (în special atunci când compensarea se efectuează de Banca Centrală , unde băncile îşi au deschise conturi în mod obligatoriu) şi compensarea se desăvârşeşte firesc pentru fiecare participant şi deci pentru ansamblul băncilor participante .
O altă diferenţiere a compensărilor se face din punct de vedere al raporturilor dintre momentul compensării interbancare şi momentul decontării în favoarea beneficiarului plăţii .
O modalitate caracteristică unor tehnologii de lucru mai vechi , care implică de pildă transportul efectiv al documentelor suport – hârtie la centrul de compensare şi apoi la banca unde îşi are contul titularul beneficiar al plăţii , are loc decontarea post-compensatorie .
Acesta înseamnă că se face mai întâi regularizarea (respectiv compensarea) plăţilor dintre bănci ca operaţiuni de bază .
Banca , de fapt , prin această operaţiune îşi primeşte implicit suma ce se cuvine beneficiarului destinatar al plăţii , sumă pe care i-o poate pune la dispoziţie acum în cont .
Cu această ocazie putem observa că decontarea între două firme se derulează pe două paliere :
- de la firmă la firmă ;
- de la bancă la bancă .
Cum circuitul de plăţi nu se poate desfăşura decât prin intermediul bancar , înseamnă că plata efectuată de o firmă în favoarea altei firme implică cu necesitate efectuarea unei plăţi echivalente , de către banca plătitorului în favoarea băncii beneficiarului plăţii .
În cazul examinat , plata între bănci ce se efectuează anterior , creează condiţii pentru desăvârşirea plăţii între titularii de cont , prin înscrierea sumei în contul beneficiarului de sumă .
O soluţie alternativă o reprezintă decontarea în timp real .
Decontarea în timp real însemnă de fapt o decontare ante-compensaţie .
Acestă modalitate de operare devine posibilă datorită progreselor tehnologice în transmiterea informaţiilor , în general , şi în special în domeniul bancar .
Pe de altă parte , extinderea pe scară largă a acestor procedee a fost promovată de interesele motivate ale clenţilor beneficiari de sume mari , dornici să intre cât mai repede în posesia sumelor ce le sunt transferate , a căror deţinere imediată şi uitlizare operativă poate fi vitală şi oricum profitabilă pentru aceştia .
Dând curs acestor preferinţe , băncile utilizează cele mai rapide mijloace de transmitere a mesajelor de plăţi către băncile partenere .
Mesajul ajuns la destinaţie , suma cuprinsă în mesaj este înregistrată imediat în contul clientului dându-I acestuia posibilitatea să o utilizeze .
Astfel , suma poate fi folosită de firma destinatară în scurt timp de la transmiterea de către banca plătitoare a mesajului plăţii şi se poate spune că derularea se face în timp real , să zicem de la 10 am la 10.45 am .
Relaţiile efective de plăţi între două bănci rămân pe planul secund şi se reglementează ulterior respectiv la sfârşitul aceleiaşi zile , în cadrul compensării obişnuite , după ora 17.00 spre exemplu .
Utilizarea sistemului de plăţi în timp real asigură o accelerare semnificativă a circuitelor de plăţi şi , practicată pentru sume mari , are un rol deosebit în intensificarea proceselor economice .
Aşa se şi explică de ce se înteţesc eforturile cercurilor bancare de a crea condiţii pentru implementarea şi extinderea acestor sisteme în toate ţările dezvoltate .
[1] Cezar Basno , Nicolae Dardac , Constantin Floricel : “Monedă , credit , bănci” , Editura Didactică şi pedagogică RA , Bucureşti , pag. 305
[2] Ştefan Dumitrescu : “Plăţile fără numerar” , Editura Cartea Românească , Bucureşti , 1931