Economie

1. Resursele umane

Tendinţa de "terţializare" a economiei ţărilor dezvoltate este evidenţiata alături de creşterea ponderii serviciilor în crearea PIB (sau PNB) şi de datele referitoare la evoluţia populaţiei ocupate (angajărilor) în activităţile terţiare.

Există două moduri de a analiza evoluţia populaţiei angajate în servicii într-un ansamblu dat de organizaţii publice sau private, reprezentat de economia naţională sau economia unui spaţiu de producţie specificat.

Primul şi cel mai răspândit constă în analiza evoluţiei angajărilor pe ramuri sau sectoare de activitate,   iar al  doilea  se  referă la categoriile profesionale. Interpretarea datelor empirice privind evoluţia populaţiei ocupate pe sectoare de la începutul secolului XX până în prezent relevă câteva transformări structurale majore şi anume:

• în prima jumătate a secolului XX, modificările de structură ale angajărilor au evoluat în sensul diminuării ponderii sectorului primar care deţinea încă de la începutul secolului mai puţin de 50% din totalul populaţiei ocupate în majoritatea ţărilor dezvoltate;
• redistribuirea populaţiei ocupate s-a făcut în favoarea sectorului secundar până in anii 1965-1980 (ca urmare a industrializării moderne) şi a sectorului terţiar;
• mişcarea de terţiarizare a populaţiei angajate care exista în cursul primei jumătăţi a sec, XX, dar era încă timidă (sectorul terţiar deţinând totuşi ponderi ridicate de 20-40%), s-a accelerat mai ales începând cu anii '60;

Anii '80 marchează pentru ţările dezvoltate preponderenţa populaţiei ocupate in sectorul serviciilor, care în anul 1981 reprezenta pentru această categorie de ţari 56%, comparativ cu 38% populaţia ocupată în industrie şi 6% populaţia ocupată in agricultură. De asemenea, în ţările mediu dezvoltate, ponderea populaţiei ocupate în servicii (34%), devansa procentul angajărilor în industrie (21%), dar era mai mică decât cea ocupată în agricultură (45%). în ţările cu venit scăzut, ponderea populaţiei ocupate în servicii (15%) era egală cu cea ocupată în industrie, restul de 70% fiind ocupată în agricultură;

"Terţiarizarea" populaţiei ocupate s-a amplificat după anul 1980. Astfel, în perioada 1981-1990 ponderea populaţiei ocupate în servicii a crescut mai ales în ţările dezvoltate şi cele cu nivel mediu de dezvoltare, situându-se (la nivelul anului 1990) în jurul mediei de 70% în cele dezvoltate şi aprox. 45% în cele din urmă;

Existenţa în ultimele 2-3 decenii a unei corelaţii directe între nivelul dezvoltării economice a unei ţări şi un anumit tip de structură a populaţiei ocupate. Cu cât PNB/locuitor este mai ridicat cu atât ponderea populaţiei ocupate în sectorul primar este mai mică, iar procentul celei din servicii este mai mare. Astfel, se consideră că ponderea serviciilor în PIB creşte semnificativ cu PNB / locuitor.

În ţările cele mai dezvoltate procentul populaţiei ocupate în agricultură este cuprins între 2-9%, iar a celei în servicii între 55-75%.

În ţările foste socialiste din Europa centrală şi de est, datorită politicii economice a vechilor regimuri din ţările respective s-a pornit de la o pondere a serviciilor în populaţia ocupată relativ mai redusă - aceasta crescând în ultima perioadă, tinzând să ajungă la nivelul ţărilor dezvoltate.

Cel de-al doilea criteriu de evaluare a progresului populaţiei angajate în servicii, terţiarizarea categoriilor profesionale se referă la evidenţierea în fiecare ramură, în fiecare unitate de producţie a "meseriilor" (categoriilor profesionale) care pot fi considerate terţiare în măsura în care nu au ca obiect principal operaţiuni de transformări materiale vizând producerea bunurilor.

Serviciile pot fi împărţite în trei categorii, şi anume: servicii de rutină în producţie, prestarea de servicii pentru public, servicii de analiză conceptuală.

1. Serviciile de rutină în producţie se încadrează în genul de operaţii repetitive pe care le presupunea munca la banda rulantă. Acestea se regăsesc în multe locuri în cadrul unei economii moderne, în afară de vechile industrii grele, multe profesii de prelucrare a datelor, specifice societăţii informaţionale, intrând în această categorie. Lucrătorii care efectuează operaţii de rutină lucrează după proceduri stas şi reguli codificate şi sunt strict supravegheaţi - de multe ori cu ajutorul computerelor - pentru a vedea cât de mult şi cât de bine muncesc. Salariile lor depind fie de timpul necesar efectuării activităţii, fie de volumul acestei activităţi.
2. Prestarea de servicii pentru public presupune, de asemenea, operaţii simple şi repetitive. Ca şi în cazul serviciilor de rutină din producţie, plata celor care efectuează aceste servicii este în funcţie de numărul de ore sau volumul de muncă realizat; aceştia sunt supravegheaţi îndeaproape şi nu au nevoie de o pregătire superioară. în această categorie intră vânzătorii cu amănuntul, chelnerii, lucrătorii hotelieri, paznicii, îngrijitorii de copii, menajerele, taximetriştii ş.a. Prestatorii de servicii trebuie să fie la fel de punctuali, serioşi şi maleabili ca şi lucrătorii de rutină din producţie. Dar, în plus ei trebuie să aibă şi o atitudine plăcută, să zâmbească şi să inspire încredere şi bună dispoziţie chiar şi când sunt prost dispuşi. în mod tradiţional, majoritatea persoanelor prestatoare de servicii au fost şi sunt femei.
3. Serviciile de analiză conceptuală includ toate activităţile de rezolvare de probleme, de identificare de probleme şi de alegere a strategiilor pentru rezolvare a Categoriile profesionale care efectuează aceste servicii (cercetători ştiinţifici, proiectanţi, programatori, bancheri, avocaţi, consilieri, planificatori, analişti de sistem, directori ai serviciilor de publicitate, specialişti în marketing etc.) sunt cele mai competitive atât pe plan intern, cât şi internaţional.

Ca şi lucrătorii din serviciile de rutină în producţie, analiştii conceptuali rareori vin în contact direct cu beneficiarii finali ai activităţii lor. Dar, spre deosebire de aceştia, ei au mai degrabă parteneri şi asociaţi, decât şefi sau supraveghetori. Venitul lor depinde mai curând de calitatea, originalitatea, inteligenţa şi uneori rapiditatea cu care ei rezolvă, identifică şi combină noi probleme, decât de timpul sau volumul de muncă.

Angajările din sectorul serviciilor sunt, de asemenea, foarte diverse Principalii factori care determină eterogenitatea ocupaţiilor şi a sistemelor de ocupare a forţei de muncă în domeniul terţiar sunt:

• eterogenitatea tehnică;
• concentrarea economică;
• formele de organizare;
• interesele economice şi instituţionale.

Eterogenitatea tehnică influenţează asupra necesarului de forţă de muncă, nivelului de calificare a mâinii de lucru, sistemelor de gestiune etc.

Concentrarea economică (exprimată, de exemplu, prin numărul de salariaţi pe unitate) este, ca şi echipamentele tehnice, de o mare diversitate în sectorul serviciilor. Activităţile terţiare, în medie mai puţin concentrate decât activităţile industriale, regrupează în acelaşi timp ramuri cu o concentrare puternică (băncile şi asigurările de exemplu) şi ramuri cu o concentrare extrem de redusă (activităţi numite de "proximitate", marfă sau nemarfă).

În materie de forme de organizare, sectorul terţiar manifestă o eterogenitate mult mai puternică decât industria, regăsindu-se reprezentate toate tipurile de organizare: pe funcţii, produs, zone geografice, clienţi sau utilizatori, procedee sau tipuri de echipamente, proiecte, respectiv ierarhice, funcţionale sau mixte. În plus. întâlnim formule specifice cum ar fi în cazul marilor instituţii publice (de ex. universităţi) sau private (marile cabinete profesionale). Alte formule de organizare caracteristice sunt lanţurile voluntare (de ex. lanţurile hoteliere) sau sistemele de franciză. Diversitatea formelor de organizare contribuie, desigur, la diversificarea sistemelor de angajare.

Sectorul terţiar este caracterizat, de asemenea, printr-o varietate de motivaţii economice şi instituţionale. Această dimensiune a eterogenităţii este importanta pentru că angajările trebuie să răspundă unor motivaţii diverse: valorificarea capitalului în cazul întreprinderilor private, maximizarea venitului şi acumularea capitalului individual în cazul întreprinderilor individuale sau familiale, scopuri benevole foarte diverse în cazul organizaţiilor non profit, obiective sociale în cazul instituţiilor şi organizaţiilor publice etc.

Productivitatea muncii ca un concept ce exprimă nivelul producţiei (output) pe unitatea de factor de producţie, muncă (input) consumat este adaptat mai ales analizei performanţelor sistemelor de producţie de masă, cu produse standardizate şi relativ puţin diversificate. Este un concept care se potriveşte mai puţin producţiei de bunuri şi servicii foarte diversificate şi puţin standardizate.

În ceea ce priveşte sectorul terţiar, pentru numeroase activităţi de servicii există dificultăţi în definirea produsului lor "real". Astfel, dacă anumite activităţi terţiare ca transporturile şi telecomunicaţiile se pretează, chiar dacă au anumite dificultăţi, evaluării produselor lor pe bază de date tehnice standardizate (distanţe parcurse x tone de mărfuri transportate sau călători transportaţi, durata apelurilor x zonele de distanţă şi categoriile de apeluri etc.), pentru multe alte servicii nu este posibil acest lucru.

În schimb, pentru serviciile nemateriale nu dispunem de o definiţie şi de o măsură a produsului, care să se refere ca în cazul bunurilor, la criterii sau specificaţii tehnice, obiective şi precise. Prin urmare, nu putem identifica "unitatea de produs" şi, în consecinţă, nici preţul pe unitatea de produs.

Cu toate dificultăţile legate de măsurarea productivităţii în servicii, aceasta nu înseamnă renunţarea la acest demers, deoarece furnizează baza pentru întreprinderea unor măsuri de îmbunătăţire a utilizării muncii şi elaborarea unor sisteme echitabile, motivaţionale de remunerare a angajaţilor.

Alegerea metodelor de măsurare a productivităţii în servicii depinde de specificul acestora determinat de mai mulţi factori cum ar fi: ponderea personalului, gradul de contact şi interacţiune cu consumatorul şi gradul de participare a acestuia.

În funcţie de aceşti factori se vor alege metodele de măsurare a productivităţii adecvate, începând cu cele specifice activităţii industriale: raporturi între efecte şi eforturi (output / input), cronometrarea timpului şi alte metode de standardizare a timpului de muncă, îndeosebi norme de muncă. Ratele output/input sunt frecvent folosite atât în industrie, cât şi în servicii a căror producţie poate fi măsurată cu referire la criterii sau specificaţii tehnice, obiective şi precise.

De asemenea, normele de timp sau de muncă pot fi folosite în unele activităţi de servicii cum ar fi cele din laboratoarele spitalelor sau alte servicii unde efectele şi eforturile sunt simplu şi uşor de măsurat.

Alte metode de măsurare a productivităţii se bazează pe analize comparative în cadrul unei firme sau la nivelul mai multor firme cu servicii similare. Aceste tehnici îşi propun să măsoare "plusul" de calitate a serviciilor.

Creşterea productivităţii muncii trebuie să reprezinte un obiectiv prioritar al firmelor de servicii, aceasta condiţionând în bună măsură desfăşurarea eficientă a activităţii şi posibilitatea stimulării angajaţilor prin sporirea salariilor, acordarea de prime, vacanţe plătite etc.

2. Resursele materiale

Alături de resursele umane şi financiare, resursele materiale, respectiv capitalul tehnic joacă, mai ales în ultima perioadă, un rol din ce mai important în dezvoltarea serviciilor.

Capitalul tehnic şi în sectorul serviciilor este format din capital fix şi capital circulant.

Capitalul fix este constituit din bunuri (clădiri, echipamente etc.) care servesc mai multor procese de producţie, în timp ce capitalul circulant este format din materii prime, energie, bani etc., care se "consumă" în cursul unui singur ciclu de producţie.

Având în vedere marea eterogenitate a sferei serviciilor şi volumul şi complexitatea capitalului tehnic sunt foarte diferite. Din acest punct de vedere, putem clasifica serviciile după cum procesul lor de producţie necesită mai ales personal sau mai ales echipament; diferenţe din acest punct de vedere pot apare chiar şi pentru acelaşi tip de servicii: un psihiatru nu are deloc nevoie de echipament, spre deosebire de un medic-dentist.

O caracteristică a echipamentelor tehnice, mai ales în sectoare ale serviciilor cum sunt: comerţul, turismul, sectorul bancar ş.a. este ponderea mare a clădirilor care au nu numai rolul de a adăposti maşinile, utilajele etc. (ca de exemplu, în industrie), ci şi de a crea ambianţa necesară primirii şi servirii clienţilor. Astfel, suporturile materiale din sectorul serviciilor trebuie să răspundă simultan următoarelor cerinţe principale: de funcţionalitate, ergonomice, informaţionale, promoţionale şi estetice.

In evoluţia bazei materiale care asigură realizarea serviciilor pentru populaţie pot fi identificate câteva tendinţe mai importante:

- creşterea mai rapidă a suprafeţei comerciale a unităţilor comparativ cu numărul unităţilor, ceea ce se concretizează în creşterea suprafeţei medii a unei unităţi. Cu toate acestea, concentrarea activităţii în unităţi de mari dimensiuni cunoaşte în domeniul prestărilor de servicii anumite limite obiective, determinate de necesitatea amplasării unităţilor în proximitatea consumatorilor;

- creşterea mai rapidă a numărului de unităţi şi suprafeţei comerciale comparativ cu creşterea populaţiei reflectă îmbunătăţirea indicatorilor care exprimă eficienţa socială a bazei materiale a activităţilor de servicii. Astfel de indicatori se referă, de exemplu, la:

• reducerea numărului locuitorilor ce revin la o unitate de prestări servicii;
• creşterea suprafeţei comerciale la 3 000 de locuitori etc.

De asemenea, în ultimele decenii, progresul tehnic a început să pătrundă din ce în ce mai mult şi în sectorul serviciilor, mai ales prin intermediul informaticii. Obiectivele urmărite prin informatizarea activităţilor de servicii sunt atât sporurile de productivitate, cât şi modernizarea şi creşterea calităţii serviciilor.

Cu toate acestea, enormele investiţii pe care întreprinderile le-au făcut pentru a-şi creşte eficienţa, în particular investiţiile în informatică, nu au avut în toate cazurile efectele scontate în materie de productivitate.

Printre explicaţiile date acestor situaţii, amintim:

• rapida succesiune a inovaţiilor şi gradul foarte mare de reînnoire a echipamentelor şi programelor;
• neadaptarea investiţiilor la nevoi; numeroase studii au arătat, într-adevăr, amploarea sub-utilizării capacităţilor materialelor informatice instalate;
• dificultatea şi lungimea procesului de învăţare care trebuie parcurs pentru a stăpâni tehnologiile informatice. Legat de aceasta trebuie subliniat că nu este vorba numai simplu de a "informatiza" un serviciu sau activitate, dar şi de a regândi modurile de producţie şi organizare a unei activităţi, ţinând seama de potenţele informaticii.

În situaţia în care întreprinderea vrea să-şi menţină sau să-şi crească producţia, ea trebuie să-şi reînnoiască sau să-şi dezvolte capitalul tehnic, adică să procedeze la investiţii.

In sens restrâns, investiţia se referă numai la cheltuielile făcute cu dezvoltarea sau modernizarea echipamentelor tehnice (capitalului fix). Mai departe, investiţiile pot fi brute sau nete.

Investiţia brută este reprezentată de totalul investiţiei. Ea cuprinde investiţiile noi, care cresc capacitatea de producţie şi investiţiile de înlocuire care compensează uzura mijloacelor de producţie din cursul proceselor de producţie anterioare (şi care corespunde, din punct de vedere contabil, amortizării).

Investiţia netă = Investiţia brută - Investiţia de înlocuire

Decizia de a investi priveşte factorii de producţie pe termen lung, ea angajează viitorul întreprinderii, de aceea investiţia cere mai mult ca orice act de decizie utilizarea de metode raţionale pentru a diminua riscul.

Astfel decizia de a investi depinde de un număr mare de factori, care pot fi grupaţi în trei categorii; nevoia de a investi, posibilitatea de a investi şi posibilitatea de a prevedea.

Nevoia de a investi depinde în practică, în principal de două elemente: evaluarea cererii şi politica concurenţilor.

Necesitatea de a investi provine mai întâi de la constatarea că, echipamentele existente nu sunt suficiente pentru a satisface cererea actuală şi previzionată. Nevoia de a investi provine în al doilea rând din comportamentul întreprinderilor concurente. Sunt situaţii în care întreprinderea este nevoită de a investi, chiar dacă cererea rămâne staţionară, deoarece alte întreprinderi investesc pentru a-şi scădea costurile de producţie şi a atrage clienţii.

Posibilitatea de a investi este o condiţie obligatorie, oricât de mare ar fi nevoia de a investi.

Din acest punct de vedere, comportamentul investitorilor depinde de situaţia în care se află şi anume:

1. a) Cea mai favorabilă situaţie este aceea în care investitorul dispune de capitalul necesar investiţiei. Este vorba nu numai de fondurile necesare propriu-zis investiţiei ci şi de nevoile viitoare de lichidităţi complementare investiţiei dacă este realizată.
2. b) Creditul este a doua posibilitate de a obţine capital pentru întreprinzătorii care Este mai puţin avantajoasă pentru că împrumuturile sunt purtătoare de dobânzi.

Posibilitatea de a prevedea efectele economice, rezultatele acţiunii de a investi influenţează, de asemenea, comportamentul întreprinzătorilor în materie de investiţii. Aceasta depinde, la rândul ei, de:

• • natura serviciilor (pentru unele servicii cererea, oferta şi rezultatele economice ale viitoarei producţii sunt mai uşor de previzionat, iar pentru altele previziunea este mult mai dificil de realizat);
• dimensiunile întreprinderii (firmele mari au în acest sens posibilităţi mai largi);

organizarea întreprinderii (aceasta poate fi mai mult sau mai puţin orientată spre previziune, având sau nu un compartiment specializat în acest scop).

Pentru un proiect de investiţie sunt posibile mai multe variante care pot fi adoptate, din care trebuie aleasă varianta cea mai avantajoasă. Pentru fiecare proiect de investiţie trebuie reţinuţi mai mulţi parametri, între care:

• • durata de funcţionare (utilizare) - care nu este neapărat identică cu durata de viaţă fizică;
• • veniturile (încasările) sperate (estimate) în cursul perioadei de utilizare; costurile - care cuprind suma investiţiei şi costurile de utilizare a investiţiei (cu mâna de lucru, materiile prime, întreţinere etc.).