Conferinţa de la San Francisco din 25 aprilie-26 iunie 1945 a avut menirea ca, în complexul internaţional extrem de dificil de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, să statueze „Organizaţia Naţiunilor Unite şi Carta sa" pentru ca viaţa popoarelor în perioada postbelică să se bucure de o ordine internaţională mai bună şi mai dreaptă, în care să triumfe pacea şi securitatea generală.
Hotărîrea înfiinţării unui asemenea organism internaţional postbelic a constituit o preocupare esenţială şi permanentă a conducătorilor marilor puteri aliate şi ale altor ţări din coaliţia antihitleristă în lupta lor împotriva nazismului, fascismului şi imperialismului nipon. O primă reflectare concretă şi concludentă o regăsim în „Carta Atlanticului", semnată la 14 august 1941, care aducea la cunoştinţa lumii întregi dorinţa şi speranţele marilor puteri democratice într-un viitor mai bun al omenirii postbelice. Acest document a fost considerat ca fiind instrumentul diplomatic şi politic fundamental, care a stat la baza formării Organizaţiei Naţiunilor Unite. După aproximativ o lună (24 septembrie 1941) la consfătuirea interaliată care s-a ţinut la Londra, delegaţia sovietică a prezentat o declaraţie cu privire la necesitatea de a se stabili mijloacele cele mai eficiente pentru a se asigura pacea postbelică. Elementul cel mai caracteristic care demonstra hotărîrea popoarelor de a lupta împotriva flagelului nazist 1-a constituit aderarea la Cartă a nouă ţări ocupate de Reichul nazist — Franţa, Cehoslovacia, Belgia, Polonia, Iugoslavia, Grecia, Norvegia, Olanda şi Luxemburgul — ceea ce releva că instituirea unei asemenea organizaţii devenise nu numai o dorinţă, ci şi o necesitate vitală a popoarelor lumii.
Marea conflagraţie a secolului al XX-lea, care cuprinsese sub o formă sau alta mai toate ţările lumii, a generat în mod inevitabil hotărîrea majorităţii popoarelor, a forţelor înaintate, progresiste de a lupta pentru o viaţă mai bună pe calea eliberării naţionale şi sociale, de a se scutura de jugul asupririi şi al colonialismului şi a-şi construi sistemul economic şi social potrivit intereselor lor liber exprimate.
În efervescenţa mişcărilor eliberatoare, dezvoltate într-un procent mai mare sau mai mic pe toate continentele Terrei încinse de război, necesitatea creării Organizaţiei Naţiunilor Unite de către popoarele coaliţiei antifasciste devenise expresia concludentă şi concentrată a voinţei acestora de a făuri o organizaţie internaţională mondială, menită să vegheze la asigurarea păcii şi securităţii şi să promoveze colaborarea paşnică multilaterală între toate ţările lumii.