Categorie: Economie
Accesări: 1331

Un alt demers în cadrul curentului geostrategic este reprezentat de teoria ţărmurilor, sau mai bine cunoscută sub denumirea de teoria rimland-ului, elaborată de profesorul american Nicholas John Spykman.

Ca discipol al scrierilor lui Mackinder, Spykman recunoaşte meritele teoriei Heartland-ului, apreciind pe de-o parte perspectiva globală oferită de aceasta în abordarea relaţiilor dintre state, cât şi modul în care Mackinder opune în cadrul relaţiilor internaţionale, tipul de putere maritimă celei continentale. Cu toate acestea, Spykman, îşi construieşte propria teorie pornind de la o poziţie critică faţă de rolul geopolitic mondial al Heartland-ului.

El diminuează dar nu elimină rolul geopolitic al heartland-ului lui Mackinder, oferind ca alternativă, cu importanţă maximă în construcţia strategică a relaţiilor internaţionale, un teritoriu aflat la exteriorul zonei centrale a Eurasiei, un spaţiu al ţărmurilor, prin controlul căruia se asigură dominarea inimii lumii (Heartland).

Folosindu-se de argumente teoretice, dar şi practice el identifică şi demonstrează această nouă zonă pivot a geopoliticii mondiale, reprezentată de o „regiune intermediară dintre heartland şi mările riverane". În acest spaţiu se defineşte „adevăratul raport de forţe între puterea continentală şi cea maritimă".

Făcând o incursiune în istorie, Spykman observă numeroasele confruntări ale populaţiilor acestei zone atât cu puteri continentale aparţinând heartland-ului cât şi cu puteri maritime aparţinând spaţiilor insulare, precum Marea Britanie şi Japonia. Din această zonă de contact s-au declanşat „asalturile către supremaţia mondială ale lui Napoleon, ale Germaniei şi ale Japoniei".

Această bordură uneori continentală, de cele mai multe ori maritimă, care înconjoară din cele mai multe părţi Heartland-ul eurasiatic şi care cuprinde Finlanda şi Ţările Scandinave, continuând cu Polonia, România şi Turcia, şi se prelungeşte cu ţări aparţinând Orientul Apropiat şi Mijlociu până în India şi Mongolia, funcţionează ca un spaţiu tampon între uscat şi mare. Acest spaţiu apare şi în teoria lui Mackinder, sub denumirea de inel interior („inner crescent"), dar fără a i se acorda aceiaşi importanţă.

Pentru a denumi această nouă zonă pivot a geopoliticii mondiale, Spykman elaborează conceptul de rimland (spaţiu de ţărm).

Această nouă teorie elaborată din perspectiva geopolitică a problemelor de securitate cu care se confruntă SUA în acea perioadă, oferă soluţia eliminării influenţei din ce în ce mai puternice a Germaniei şi Japoniei asupra rimland-ului în detrimentul puterii anglo-saxone. Astfel, Spykman propune cooperarea forţelor terestre şi maritime ale Angliei, Rusiei şi Statelor Unite, în vederea înlăturării influenţei Germaniei şi Japoniei şi instaurarea unui nou echilibru de forţe. Controlul acestui inel al litoralului eurasiatic constituind cheia stabilităţii şi păcii.

Dacă în perioada celui de-al doilea război mondial, teoria rimland-ului oferă rezolvarea problemei raporturilor de forţă prin formarea unei coaliţii între Anglia, Rusia şi Statele Unite, odată cu declanşarea războiului rece în 1947, şi delimitarea în tabere antagoniste a celor două mari puteri, teoria rimland-ului oferă o bază în elaborarea strategiei de „îndiguire" a URSS-ului, în vederea limitării posibilităţilor de acţiune ale acesteia.

Această nouă teorie, cunoscută sub denumirea de „containement", de „reţinere", este aprofundată de diplomatul american George Frost Kennan, devenind strategia de bază a SUA în timpul războiului rece.