Pilonul central al întregului program de reconstrucţie a Europei Occidentale a fost reprezentat de refacerea economică a Germaniei.
Germania a pierdut ca urmare a războiului circa 20% din clădirile şi inventarul profesional, 20% până la 25% din locuinţe, 40% din instalaţiile de transport datorită distrugerilor şi circa 25% din suprafaţa Reichului din 1937. Pierderile economiei germane determinate de război şi de consecinţele lui se pot evalua la 50% din capacitatea antebelică ; 3,5 milioane de oameni erau decedaţi, 1,7 milioane de dispăruţi, 1,7 milioane de prizonieri, iar aproximativ 40% din populaţie, cum ar fi invalizi de război, total sinistraţi de pe urma bombardamentelor, fugari şi exilaţi, reprezentau victime nemijlocite ale războiului. Circa 60% din populaţie era subnutrită, consumul alimentelor fiind stabilit la 1.728 calorii/zi/om fiind distribuit prin cartele.
În 1946, produsul social reprezenta circa 40% din nivelul anului 1938, la aproximativ aceeaşi populaţie. Între 1935 şi 1945, masa monetară în circulaţie a crescut de la 6,3 la 73 miliarde Reichsmark (RM), datoria Reichului s-a mărit de la 14 la 415 miliarde RM, în timp ce avuţia naţională a Germaniei s-a redus la circa 2/3, adică de la 370 la 250 miliarde RM6.
Declanşarea Războiului Rece a determinat în cele din urmă SUA şi Marea Britanie să restabilească o economie germană solidă pentru a îndigui în Europa ameninţarea comunismului. În noua conjunctură creată de tensionarea relaţiilor între aliaţii occidentali şi URSS, în Europa Occidentală s-a declanşat în cadrul organizaţiilor înfiinţate pentru a gira Planul Marshall (Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică – OECE din 1948, căreia i s-a adăugat, din 1950 până la desfiinţarea sa în 1958, Uniunea Europeană de Plăţi - UEP ) un proces de reconstrucţie accelerată, care a fost mai rapidă în cazul aliaţilor decât cea a Germaniei, ţară care a cunoscut totuşi o redresare spectaculoasă şi durabilă cu începere cu 1948-1949.
Pe perioada războiului, aliaţii nu au reuşit să contureze o politică comună coerentă cu privire la Germania şi nici nu au fost capabili să se pună de acord asupra a ceea ce doreau să realizeze în Germania şi în Europa. Acest eşec a avut mai multe cauze. Una din ele a fost alianţa incomodă dintre Marea Britanie, Uniunea Sovietică şi Statele Unite, ţinute laolaltă în principal de adversitatea faţă de Hitler.
Mai mult, aliaţii s-au concentrat până la sfârşitul războiului mai ales asupra modului în care urmau să fie conduse ostilităţile pe diferitele teatre de luptă, tinzând să amâne deciziile cruciale asupra problemelor postbelice şi să le lase în seama comitetelor speciale formate din experţi din ministerele de externe. Astfel, abia în ianuarie 1944, la iniţiativa britanică, a fost instituit un comitet comun al aliaţilor la Londra, Comisia Consultativă Europeană, căreia i s-a alăturat şi Franţa, în noiembrie 1944. Însă, chiar şi după 1944, planurile aliaţilor pentru Germania au fost lipsite de consistenţă, fapt ce poate fi explicat parţial prin cursul mereu schimbător al războiului, prin repercusiunile asupra intereselor naţionale şi prin evaluarea generală a situaţiei internaţionale făcută de guvernele respective.
La Conferinţa de la Teheran din 1943 discuţiile dintre aliaţi s-au concentrat asupra problemei dezmembrării sau nu a Germaniei. La Teheran, aliaţii au fost în mod clar în favoarea dezmembrării, Roosevelt şi Churchill prezentând chiar planuri în favoarea disoluţiei statului german. Propunerea lui Churchill a fost ca Prusia să fie izolată, iar Germania sudică să fie cu Austria, poate chiar cu Ungaria, pentru a forma o Confederaţie Danubiană, construcţie politică ce amintea de Imperiul Austro-Ungar. Stalin nu a obiectat faţă de o federaţie a statelor germane sudice, cu tot cu Austria, însă s-a opus ferm includerii Ungariei. Roosevelt a prezentat la Teheran cel mai radical plan de dezmembrare a Germaniei, propunând ca Reich-ul să fie împărţit în cinci state separate : Prusia urma să fie redusă până la un teritoriu oarecum similar celui al Republicii Democrate Germane, apărută după 1949, iar regiunea Saar, canalul Kiel, Hamburg şi zona Ruhr urmau să intre sub controlul viitoarelor Naţiuni Unite.
Stalin a dat de înţeles că prefera planul lui Roosevelt, însă, cu toate acestea, aliaţii nu au supus la vot cele două planuri, preferând în schimb să iniţieze negocieri suplimentare în cadrul Comisie Consultative Europene.
Dar Germania nu avea să fie dezmembrată în cele din urmă. Spre sfârşitul războiului, nici unul dintre aliaţi nu dorea să pună în pericol ideea ocupaţiei comune sau să inducă mânia poporului german prin susţinerea în mod deschis a dezmembrării. Singurii care au insistat pentru dezmembrarea sau divizarea Germaniei mult după încheierea ostilităţilor au fost francezii, neinvitaţi la conferinţele aliaţilor din perioada războiului.
În septembrie 1945, la reuniunea miniştrilor de externe aliaţi de la Londra, guvernul francez a prezentat un memorandum prin care cerea secesiunea de Reich a Renaniei şi Westfaliei, propunere eşuată în special datorită opoziţiei britanice. Franţa şi-a modificat atitudinea abia în 1947, când Războiul Rece devenea rapid realitate7.
La Conferinţa de la Potsdam dintre 16 iulie şi 2 august 1945, liderii Statelor Unite, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice au discutat problema graniţelor viitoare ale Germaniei. Cele trei puteri învingătoare au fost de acord cu cedarea teritoriilor germane aflate la est de râurile Oder şi Neisse Poloniei şi URSS şi au ratificat decizia lor de a împărţi restul Germaniei în zone de ocupaţie – Franţei fiindu-i alocată o zonă a ei în sud-vest – şi să administreze cele patru zone rezultate ca pe o zonă economică unică.
Cu toate acestea, acest proiect de administrare comună nu s-a materializat niciodată din cauza divergenţelor aliaţilor. Comandanţii militari ai fiecărei zone şi- au asumat astfel controlul complet al activităţii economice din porţiunea de teritoriu corespunzătoare.
În problema despăgubirilor de război la început fiecare forţă de ocupaţie putea să-şi ia despăgubirile din zona sa de ocupaţie, URSS şi Polonia urmând să primească 15% din bunurile industriale ‚nefolositoare’ din zonele de vest şi să dea în schimb hrană şi materii prime din est, alte 10% fără servicii la schimb.
Deciziile de la Potsdam au dus la stabilirea unui status quo în sensul că fiecare parte a făcut concesii acolo unde oricum nu mai avea posibilităţi de influenţă. Cererile sovietice de internaţionalizare a industriei Ruhr-ului, de acces la strâmtori şi mandatul asupra Libiei au rămas nesoluţionate, ca şi cererile americane de internaţionalizare a marilor căi fluviale europene, în special a Dunării. Încercările occidentale de a obţine dreptul de participare la discuţii în ţările est- europene au fost blocate de sovietici care condiţionau implicarea aliaţilor occidentali în sfera de influenţă sovietică de eliminarea absolută a influenţei vestice asupra Italiei şi a Greciei.
În problema germană ambele părţi şi-au exprimat interesul în existenţa în continuare a unei naţiuni unite într-o Germanie ca unitate economică. Motivele pentru care s-a ajuns la acest acord de principiu au fost diferite : SUA pentru viitoarea integrare a Germaniei în sistemul multilateral al comerţului liber, URSS tocmai pentru a împiedica această integrare în ‚lumea unitară’ (one world) stăpânită de SUA.
În primii ani postbelici, în Germania, cei trei aliaţi occidentali au trebuit să se confrunte cu o situaţie foarte complicată. Luate împreună, zonele pe care le administrau şi care în final vor deveni Germania de Vest, reprezentau 52% din teritoriul Reich-ului. Înainte de război, 57% din populaţia germană locuia în teritoriul respectiv, producând circa 61% din producţia industrială germană – deşi doar 43% din alimentele de bază – şi întreaga cantitate de grâne şi cartofi.
În 1945, activitatea economică organizată era practic blocată. În ciuda faptului că distrugerile provocate de raidurile aeriene asupra capitalului mobil investit au fost relativ limitate, pierderile erau distribuite foarte inegal. Multe din fabricile practic intacte erau paralizate din cauză că furnizorii de materii prime vitale fuseseră distruşi de bombardamente.
Şi mai semnificativ este faptul că sistemul de transport se prăbuşise din moment ce cele mai multe dintre poduri fuseseră distruse, iar majoritatea sistemelor de rulare pe căile ferate nu mai puteau fi utilizate. În plus, 20% din totalul clădirilor rezidenţiale – 50% din cele existente în oraşele în care se dăduseră lupte puternice – erau complet distruse sau grav avariate. Situaţia s-a înrăutăţit prin faptul că populaţia din partea occidentală a Germaniei a crescut brusc de la aproape
39 de milioane în anul 1939, la 46 de milioane la jumătatea anului 1948, în condiţiile în care aproape 8 milioane de oameni fuseseră expulzaţi din fostele teritorii locuite de germani în estul Europei sau se refugiaseră din zona sovietică de ocupaţie.
Pentru a preveni transformarea colapsului economic momentan într-o criză cronicizată în Germania, activitatea economică ar fi trebuit să fie caracterizată de trei atribute : un sistem stimulativ de canalizare a forţei de muncă şi a resurselor fizice către cele mai productive activităţi de reconstrucţie şi pentru convertirea industriei de armament în cele mai oportune obiective industriale civile ; oportunităţi de extindere a producţiei industriale şi a exportului de bunuri în schimbul produselor alimentare în concordanţă cu avantajele comparate ale Germaniei de Vest (care includea valea Ruhr-ului, adică generatorul energetic industrial al Reich-ului); posibilitatea de a importa capital, care devenise relativ insuficient, în opoziţie cu situaţia factorilor complementari reprezentaţi de forţa de muncă şi de nivelul de calificare al acesteia. Însă, în perioada imediat postbelică, politica aliaţilor referitoare la Germania nu a luat în calcul aceste necesităţi.
Iniţial, atitudinea puterilor învingătoare în raport cu viitorul Germaniei a fost ghidată de prognozele sumbre ale lui Henry Morgenthau din ultimii ani ai războiului, secretar al Trezoreriei SUA şi ale lui Harry D. White, pe atunci şeful Departamentului de Cercetare Financiară a Trezoreriei SUA, care au elaborat un proiect de transformare a Germaniei, inima industrială a Europei, într-o ţară de fermieri şi mici meşteşugari.
Deşi Planul White-Morgenthau a fost treptat abandonat, imediat după ce Roosevelt şi Churchill acceptaseră ideea în timpul celei de-a doua întâlniri la vârf de la Quebec din septembrie 1944, menţinerea spiritului acestuia a rămas evidentă în cadrul primelor decizii aliate asupra politicii economice relative la Germania şi, implicit, la Europa.
Pentru zona administrată de SUA în Germania, acest spirit s-a materializat în directiva Comitetului Unit al Şefilor de Stat Major JCS 1067 din aprilie 1945, care cerea ca autorităţile militare ale SUA să ‚impună un control, oricât de amplu va fi necesar, pentru a se obţine dezarmarea militară a Germaniei’, interzicându- le să adopte ‚măsuri importante legate de : a) reabilitarea economică a Germaniei sau b) desemnate să menţină sau să întărească economia germană’. În zona de ocupaţie franceză economia a fost îndreptată chiar de la început către necesităţile de reconstrucţie a Franţei, exporturile forţate către Franţa şi rechiziţionarea a circa 10% din producţie de către autorităţile de ocupaţie franceze nepermiţând o revenire continuă şi totală a economiei. De asemenea, în zona de ocupaţie britanică reconstrucţia a fost întârziată de mecanismul ineficient al planificării la nivel central al fiecărei zone, căruia britanicii i-au acordat mai multă atenţie decât americanii.
Pentru întreaga Germania, spiritul promovat de Planul Morgenthau a tradus în practică previziunile economice ale Protocolului de la Potsdam din august 1945. Acest acord impunea măsuri ale tuturor aliaţilor pentru restrângerea drastică a industriei germane în general şi a industriei grele în particular, precum şi o largă descentralizare şi demonopolizare, în vederea menţinerii doar a sectoarelor industriilor ‚de pace’ (adică a celor uşoare) şi pentru dezvoltarea unui sector agricol larg. Pentru a traduce în practică acest acord, aliaţii au elaborat în martie 1946 un
‚Plan al nivelului de industrializare’, care restricţiona producţia industrială totală la 55% faţă de nivelul anului 1938 şi desemna clar echipamentele industriale care trebuiau expediate peste graniţă drept ‚daune de război’. De exemplu, în cazul industriei constructoare de maşini-unelte, în mod tradiţional unul din punctele tari ale economiei germane, doar 11,4% faţă de capacitatea economică antebelică urma să fie lăsată Germaniei.
Politicile de demilitarizare a industriei şi de dezvoltare artificială a agriculturii, de restricţionare a comerţului exterior (inclusiv importurile de materii prime necesare), chiar şi a nivelului permis al producţiei industriale, precum şi nepopulara impunere a ‚daunelor de război’ prin intermediul demontării şi exportării forţate a obiectivelor cele mai importante, toate acestea luate ca întreg, erau destinate întârzierii şi chiar frânării refacerii economice. Însă, cea mai defavorabilă dintre toate măsurile luate de către aliaţi a fost cea de menţinere intactă a întregului sistem nazist de planificare economică8.
Astfel, în primii ani postbelici, în cazul Germaniei a existat o combinaţie ciudată între o administrare ineficientă a resurselor, pieţe ilegale şi un exces de lichidităţi în raport cu preţurile fixe, care au condus la sporirea producţiei proprii ineficiente, la cheltuieli comerciale uriaşe şi la un raport foarte defavorabil între resurse şi produse într-o economie caracterizată de o penurie de materii prime.
În plus, în condiţiile în care administraţiile forţelor de ocupaţie şi-au pierdut din ce în ce mai mult din controlul asupra economiei, numai aproximativ 50% din producţie era comercializată pe pieţele legale, restul fiind ori stocată, ori utilizată în cadrul tranzacţiilor compensatorii în marfă (barter), ilegale din punct de vedere oficial, însă tolerate în mod larg, sau pentru tranzacţiile de pe piaţa neagră.
În privinţa performanţelor macroeconomice ale Germaniei, criza din primii ani postbelici a scos în evidenţă scăderea capitalului disponibil şi un nivel scăzut al producţiei. În principiu, fondurile capitalizate parţial distruse şi inegal distribuite ar fi trebuit să facă investiţiile foarte profitabile, atât pentru depanarea echipamentelor existente, precum şi pentru punerea în funcţiune a noilor echipamente în vederea limitării scăderii producţiei. În schimb, investiţiile au scăzut cu un procentaj mult mai mare faţă de cel caracteristic producţiei industriale.
Principalul motiv a fost reprezentat de posibilităţile inadecvate de obţinere a profiturilor. Deşi reconstrucţia sau refacerea fabricilor din zonele de ocupaţie americană sau britanică erau mult mai slabe, în primii trei ani postbelici, datorită nesiguranţei de lungă durată determinată de nesfârşitele negocieri dintre aliaţi, oamenii de afaceri au ezitat în a-şi îndrepta resursele către investiţiile fixe care ar fi putut fi, în final, confiscate. Astfel, la trei ani după terminarea războiului, fondurile capitalizate în Germania se situau la un 21% sub valoarea minimă a lor din anul 1944 şi încă la 7,3% sub nivelul său din 1945, utilajele fiind în majoritate mai uzate moral decât înainte.
În primii trei ani postbelici dezvoltarea comerţului exterior a rămas mult în urma reconstrucţiei economice interne în Germania de Vest. Astfel, în timp ce în 1947 producţia industrială atinsese aproape 39% din nivelul atins în 1936, nu existau aproape deloc exporturi comerciale. Această situaţie era cu atât mai gravă cu cât ruperea legăturilor economice dintre Germania de Vest şi jumătatea estică a fostului Reich a redus posibilităţile de distribuire internă a forţei de muncă disponibile. Din această cauză, necesitatea existenţei schimburilor de mărfuri şi servicii cu alte state era cu mult mai accentuată decât înainte de război.
Motivele stării grave a situaţiei comerţului exterior german se găseau în politicile economice aplicate în primii ani postbelici.
După capitularea Germaniei în mai 1945, aliaţii şi-au impus controlul total asupra tuturor tranzacţiilor interne şi externe, inclusiv a contactelor întreprinderilor private cu firme externe. Iniţial, toate exporturile comerciale au fost interzise, cu excepţia exporturilor obligatorii de cărbune, cocs, cherestea şi minereuri, precum şi a importurilor obligatorii de alimente susţinute financiar. În absenţa unei administraţii organizate, autorităţile militare dispuneau de monopol comercial, fiecare putere de ocupaţie având mână liberă în propria sa zonă. Franţa avea drept prioritate reconstrucţia industriilor extractivă şi chimică, acestea fiind sursele convenabile ale importurilor franceze, în timp ce producţia bunurilor pentru consumul local a fost neglijată. Marea Britanie a încercat să se asigure că exporturile de cărbune şi a altor materii prime ating nivele maxime, dar, pentru a proteja producţia proprie, a arătat mult mai puţin entuziasm faţă de încurajarea exporturilor de produse germane.
Statele Unite au suplimentat ajutorul alimentar pe fondul discuţiilor aprinse între adepţii Planului Morgenthau şi cei ai generalului Clay, comandantul forţelor aliate americane de ocupaţie din Germania, ultimii mult mai pragmatici în problema viitorului Germaniei.
Prima îmbunătăţire notabilă a apărut la începutul anului 1947, când Agenţia Aliată de Import-Export (JEIA) a zonei duble anglo-americane a făcut eforturi de a încuraja exporturile comerciale şi chiar de a reduce birocraţia, deşi succesul a fost limitat.
În anul 1947 importurile vest-germane s-au ridicat la valoarea de 843 milioane de dolari, cumpărarea unor bunuri în valoare de 600 milioane de dolari fiind finanţată din exterior, în timp ce exporturile au atins numai valoarea de 318 milioane de dolari. Mai mult decât atât, structura schimburilor comerciale de bunuri de larg consum a fost în mod serios perturbată.
În mod tradiţional, Germania a exportat produse finite în schimbul materiilor prime, a alimentelor şi a unor produse meşteşugăreşti. În anul 1947, vânzările externe ale produselor finite erau aproape neglijabile, totalizând 11% din volumul total al exporturilor comparativ cu 77% în anul 1936. În schimb, materiile prime, în primul rând cărbunele şi cheresteaua, constituiau 64% din volumul exporturilor, iar produsele semifinite (cocs şi minereuri) atingeau 24% ; în anul 1936, aceste categorii de exporturi nu depăşeau, fiecare în parte, mai mult de 10%. Pe de altă parte, 92% din volumul importurilor din anul 1947, o proporţie de trei ori mai mare decât cea din anul 1936, era constituit din alimente.
Alături de restricţiile comerciale şi de amploarea birocraţiei, reglementările monetare au condus la dezinteresul producătorilor vest-germani faţă de exportul de bunuri şi i-au făcut pe clienţii străini să ezite în a cumpăra produse germane. Cu excepţia unei cote reduse de schimburi comerciale promovată în Bizonia în luna septembrie 1947, firmele germane erau plătite pentru exporturile realizate în mărci germane, inutile, în timp ce pieţele locale ofereau oportunităţi măcar şi pentru tranzacţii profitabile de tip barter. În acest fel, producătorii găseau cu greu un stimulent în a-şi depăşi obligaţiile de export. Pe plan intern, o multitudine anarhică de rate de schimb specifice pentru fiecare produs se presupunea că realiza echilibrul între preţurile interne fixate ale mărfurilor cu preţurile corespunzătoare ale pieţei mondiale (0,24-0,80 dolari pentru o marcă germană). Pe plan extern, aliaţii au persistat iniţial în a calcula comerţul exterior al Germaniei în dolari, deşi – din cauza absenţei unor schimburi comerciale externe liber convertibile – aproape întregul comerţ vest-european era bazat pe acorduri comerciale bilaterale.
Practic, produsele germane, din cauza preţurilor fixate şi a ratei de schimb fixă, nu erau suficient de atractive pentru a încuraja alte state să-şi cheltuiască puţinii dolari pe ele.
Deşi s-a înregistrat un progres faţă de colapsul de la sfârşitul războiului, între anii 1945 şi începutul anului 1948 producţia industrială germană a oscilat în jurul valorii de o treime faţă de nivelul corespunzător anului 1938, nefiind atins nici măcar nivelul de producţie permis de planul industrial adoptat în martie 1946. Cu toate că orientarea politicii aliaţilor imediat după terminarea războiului a fost una de dezvoltare a agriculturii germane, producţia de alimente a scăzut de la 70% în anii 1846-1947 la 58% în 1947-1948 faţă de nivelul antebelic, aceasta datorându-se, în special, lipsei îngrăşămintelor chimice şi a utilajelor, dar şi iernilor foarte geroase. Pentru a preveni extinderea foametei, SUA şi, într-o măsură mai redusă, Marea Britanie au finanţat uriaşe importuri de alimente pentru Germania, care, în cei trei ani, s-au ridicat la suma de 1,5 miliarde de dolari ; cu toate acestea, raţiile alimentare s-au situat destul de frecvent sub nivelul de calorii stabilit (1.550).
Dezastrul economic a atins nivelul cel mai acut în anul 1947, când lipsa energiei a provocat un amplu blocaj industrial.
În ciuda unor stocuri de cărbune suficiente, acesta nu a mai putut fi livrat fabricilor şi populaţiei din cauza blocajului căilor ferate şi a îngheţării râurilor. Deşi în cursul anului 1947 producţia a înregistrat din nou creşteri, până la jumătatea anului 1948 aceasta nu a reuşit să depăşească 50% din nivelul atins în perioada antebelică.
Gustav Stopler, expert economic care l-a însoţit într-o călătorie în februarie 1947 pe ex-preşedintele american Herbert Hoover, a trasat un tablou al situaţiei dramatice în care se găsea Germania în momentul respectiv : ‚Aşa arată deci Germania, după mai mult de doi ani de la predarea necondiţionată : o naţiune ruinată fără leac în substanţa ei biologică…, o naţiune schilodită intelectual…; o naţiune ruinată moral prin destrămarea legăturilor familiale…; o naţiune a civilizaţiei orăşeneşti şi industriale ale cărei oraşe şi fabrici zac în ruine, o naţiune fără hrană şi materii prime, fără sistem de transport în funcţiune şi o monedă viabilă, o naţiune a cărei structură socială a fost destrămată prin refugieri în masă, deplasări în masă, prin strămutarea silită, în proporţii de masă, de către duşmani, o naţiune a cărei uriaşă datorie de stat a fost anulată, ale cărei depozite bancare sunt fie confiscate, fie devalorizate prin prăbuşire monetară ; o ţară unde a fost ordonată sau stabilită prin consens, ca un act de răzbunare politică, deposedarea în masă a proprietăţii industriale şi meşteşugăreşti, o naţiune care, după ce a pierdut provinciile care erau sursa unei pătrimi din hrana ei, stă în faţa pericolului direct a unei a doua împărţiri între foştii ei duşmani din vest şi răsărit ; o naţiune în care, după mai mult de doi ani de la victoria democraţiilor iubitoare de pace, nu există nici o garanţie a libertăţii personale, nici un Habeas Corpus şi nici o democraţie, o ţară unde, în foame şi
frică, a murit speranţa şi cu ea credinţa în toate idealurile pentru care au luptat puterile vestice şi şi-au sacrificat fiii’9.
Treptat, extrem de lenta refacere a producţiei industriale, precum şi nivelele reduse ale consumurilor au reuşit să influenţeze politica aliaţilor occidentali în problema Germaniei, în special pe cea americană. Directiva rigidă din aprilie 1945 a direcţionat politica administraţiei militare americane din zona lor de ocupaţie aproximativ şase luni. Ca atare, asigurarea supravieţuirii populaţiei din zona de ocupaţie a devenit cu timpul o problemă majoră pentru autorităţile militare americane. În plus, zvonurile şi informaţiile legate de starea de paupertate în care trăiau germanii au început să producă o adâncă impresie opiniei publice americane, iar Congresul a început să aibă rezerve în a achita nota de plată a politicii de demilitarizare a industriei germane prin finanţarea importurilor alimentare.
Modificarea treptată a modului de abordare a SUA – a cărei influenţă asupra aliaţilor lor britanici şi francezi era crescută datorită dificultăţilor economice pe care Marea Britanie şi Franţa le întâmpinau – s-a materializat prin câteva decizii în direcţia revenirii economiei germane. În primul rând, măsurile preconizate prin directiva din aprilie 1945 au fost din ce în ce mai mult ignorate, aceasta fiind înlocuită în iulie 1947 cu o nouă directivă (JCS 1779), care a stipulat obţinerea condiţiilor creării stabilităţii economice şi politice.
Pe acest fundament, Planul de Dezvoltare Industrială a fost modificat la sfârşitul lunii august 1947, pentru zonele de ocupaţie americană şi britanică, pentru a permite Germaniei să menţină în funcţie o capacitate de producţie suficientă pentru a-şi asigura un nivel aproximativ egal cu cel din anul 1936. În al doilea rând, planurile iniţiale britanice de naţionalizare a sectoarelor industriale fundamentale au fost ulterior ajustate şi, în cele din urmă, clasate. În al treilea rând, povara plătirii daunelor de război a fost redusă.
În al patrulea rând, pentru a permite o administrare economică inter- regională mai echilibrată, zonele americană şi britanică au fuzionat la începutul anului 1947, în ceea ce a primit denumirea de Bizonia. Nu în ultimul rând, resursele au fost îndreptate, în urma situaţiei create în iarna anului 1947, pentru rezolvarea blocajelor economice evidente, în special către căile ferate şi au fost făcute primele încercări de reinstaurare a unui flux comercial normal, deşi încă strict controlat, cu lumea exterioară.