Pin It

Falsificarea mărfurilor este un fenomen extrem de complex. Pe lângă faptul că loveşte în consumatori, aceştia suferind în cele mai fericite cazuri doar pagube de ordin bănesc, o altă categorie de victime care suferă datorită acestui proces sunt producătorii sau comercianţii cinstiţi. Producătorii cinstiţi ajung să rămână cu marfa nevândută şi chiar sunt supuşi falimentului datorită datoriilor prea mari pe care le au faţă de stat.

Şi statul este afectat de acţiunile ilicite ale falsificatorilor pentru că aceştia se sustrag de la plata impozitelor şi taxelor astfel înregistrându-se pagube de miliarde la buget. Agenţii economici care contrafac mărfurile se folosesc de orice mijloace pentru a-şi vinde marfa: reclamă falsă, concurenţă neloială etc.

Şi piaţa forţei de muncă are de suferit. Astfel fabricile trebuie să restructureze din personal datorită lipsei banilor şi a datoriilor prea mari iar salariaţii se trezesc în stradă fără nici un venit. De disperare se vor adresa tocmai acestor agenţi economici necinstiţi care-i exploatează la maxim, fără nici o protecţie a sănătăţii iar salariile pe care le plătesc sunt „de mizerie". Bineînţeles că se munceşte „la negru", fără carte de muncă, (nu mai au vechimea trecută pe cartea de muncă).

1.  Concurenţa neloială

Concurenţa neloială prevede următoarele trei situaţii:

  • concurenţa dintre stat şi societăţile cu capital de stat pe de o parte şi firmele private pe de altă parte;
  • concurenţa dintre firmele străine şi cele româneşti;
  • concurenţa dintre firmele care îşi desfăşoară activitatea cinstit şi cele care aruncă pe piaţă falsuri ori mărfuri de proastă calitate.

Având în vedere subiectul abordat, în continuare se va vorbi mai mult despre această ultimă formă a concurenţei neloiale. Aceste firme care se ocupă cu falsificări şi contrafaceri se bazează pe lipsa de informare a consumatorilor sau pe confuzia creată în mintea clienţilor. Cel mai utilizat domeniu este acela al semnelor distinctive şi în special al mărcilor. Foarte mulţi consideră că  dreptul de autor se răsfrânge doar asupra numelui unui produs. Dar în mod normal el se răsfrânge şi asupra etichetei şi asupra formei grafice, a concepţiei.

Astfel, mulţi producători profitând de lipsa de intervenţia a organismelor de control aruncă produse de foarte slabă calitate dar care au un nume şi un ambalaj asemănător cu ale unor produse celebre. Deci, dreptul de autor se extinde şi asupra etichetei. Marii producători cheltuiesc foarte mulţi bani iar impunerea unui nume de marcă durează uneori zeci de ani. Este vorba şi de foarte multă muncă pentru că de cele mai multe ori marca reprezintă singura garanţie de calitate a produsului.

Dar, din păcate există mulţi producători care modifică puţin un nume, fură pur şi simplu concepţia grafică a etichetei şi apoi scot produsul pe piaţă.

De aceea se impune cu necesitate pe lângă protecţia consumatorilor şi o protecţie a celor care îşi pun în joc talentul, munca, timpul şi chiar economiile de o viaţă. Pentru protecţia lor funcţionează Oficiul Român pentru Drepturi de Autor şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.

În ceea ce priveşte activitatea OSIM-ului, producătorii români se plâng de acesta. Astfel, ei spun că înregistrarea unei mărci depinde de bunăvoinţa funcţionarilor. Nici investitorii nu se simt protejaţi. Ei scot un produs pe care îl înregistrează la OSIM, apoi altcineva vine pe piaţă cu o marcă asemănătoare, falsificată, făcând concurenţă neloială producătorului cinstit.

Producătorul prejudiciat se poate adresa direct instanţei, însă, înainte se poate consulta cu avocaţi specializaţi în astfel de probleme, respectiv apărarea drepturilor de autor, dreptului intelectual cât şi al concurenţei neloiale.

Rezolvarea cazurilor în faţa justiţiei întâmpină în România o serie de dificultăţi:

  • prima problemă este aceea a procedurii care ia foarte mult timp;
  • se cheltuiesc foarte mulţi bani (avocaţi, taxe);
  • numărul judecătorilor specializaţi în protejarea dreptului de autor şi al concurenţei neloiale este foarte scăzut. De aceea, unii judecători emit hotărâri ciudate datorită necunoaşterii legii. Din aceasta cauză, foarte puţine dosare ajung în instanţă.

Un caz binecunoscut de concurenţă neloială se practică în domeniul producţiei şi comerţului cu aparatură electronică, electrotehnică şi electrocasnică. Astfel, în vestul ţării, s-a accentuat un fenomen care subminează eforturile de îmbunătăţire a calităţii acestor produse de către agenţii economici cinstiţi. Practic, a înflorit o adevărată reţea comercială paralelă care nu numai că diminuează încasările producătorilor, dar care creează şi pagube considerabile la bugetul de stat prin evaziunea fiscală masivă pe care o practică. Sistemul este oarecum simplu şi el beneficiază de uşurinţa cu care pot fi introduse în ţară astfel de produse cumpărate în special din Ungaria. Astfel, un număr mare de patroni trec graniţa în Ungaria mergând direct la standurile „Metro" din Debreţin, acolo unde prezenţa românilor este atât de însemnată încât preţurile sunt afişate în lei. De acolo, sunt cumpărate anual zeci de mii de astfel de aparate, urcate în maşini şi introduse în ţară declarându-se la vamă că au fost cumpărate pentru uzul propriu sau pentru prieteni. Apoi, ele sunt vândute la preţ de dumping. Nici pentru consumatori situaţia nu este avantajoasă deoarece aparatele sunt vândute în  ţară fără declaraţie de conformitate, fără certificate de garanţie, fără piese de schimb şi fără să se asigure service.

Şi comerţul second-hand din România aduce prejudicii producătorilor. Peste tot în lume  există comerţ second-hand. Chiar şi în ţările civilizate. Dar acolo, acest tip de afacere este strict reglementat atât pentru a se asigura deplina protecţie a consumatorilor cât şi pentru a fi protejate interesele producătorilor.

La noi nu numai că producătorii au de suferit dar şi consumatorii. În România se constată că în primele zece luni ale anului 2000 s-au importat circa 200 de mii de bucăţi televizoare color, din care aproximativ 70-75% reprezintă importul de produse second-hand. În acelaşi timp, deşi, capacitatea de producţie a fabricanţilor locali depăşesc 400 de mii de bucăţi, producţia totală realizată nu depăşeşte 100 de mii.

Preţul mediu al unui televizor second-hand este înjur de 5-6 dolari.

Preţurile relativ mici cu care sunt comercializate produsele second-hand pe piaţa românească reprezintă 25-30% din preţurile unor produse noi echivalente şi fac ca aceste aparate să fie   atractive pentru cumpărătorii săraci, făcând concurenţă neloială producătorilor locali. Retragerea pieţei a condus şi la restructurări urmată de reducerea personalului în cazul producătorilor de televizoare de la 1040 la 390 de angajaţi. Aceste aparate second-hand pot pune însă în pericol sănătatea consumatorilor. De cele mai multe ori aparatele sunt vândute după ce au funcţionat 10-15 ani în medii diverse, cu un nivel de igienă variabil: hoteluri, restaurante, locuinţe insalubre, bucătării etc. deoarece nu există posibilitatea tehnică a unei igienizări sau dezinfectări din cauza sensibilităţii componentelor şi circuitelor electronice, aceste aparate pot fi adevărate focare de infecţie cu boli grave ca hepatite, enterite, boli de piele, boli alergice.

Aceeaşi situaţie este întâlnită şi în cazul altor grupe de mărfuri industriale şi de aici se pot trage concluzii generale.

2.  Evaziunea fiscală

Contrafacerea mărfurilor este una din formele de criminalitate economică care se manifestă ca un fenomen acut pe piaţa românească. Evaziunea fiscală a atins o cotă îngrijorătoare. În ultimii ani, nu se mai acţionează haotic ci se remarcă o grupare şi perfecţionare a infractorilor, astfel că evaziunea fiscală a ajuns o afacere profitabilă pentru aceştia. Aceste infracţiuni de contrafacere şi evaziuni fiscale au ajuns să afecteze destul de grav economia naţională.

În ţara noastră cele mai reprezentative grupuri care acţionează sunt: mafia chinezească, ţigănească, turcă, arabă, ucraineană şi moldovenească. La aceştia se adaugă şi agenţii economici români care fac ca bugetul să aibă pierderi extrem de mari. Studiind, criminalitatea economică în România, IGP a elaborat un studiu de specialitate în care evidenţia existenţa a trei etape în evoluţia acestui fenomen:

  • Prima etapă, numită „ermetică", caracteristică grupurilor care s-au constituit pe criterii etnice şi profesionale;
  • A doua etapă numită „etapa de deschidere a grupurilor" în care se realizează absorbţia în interiorul acestor grupuri a specialiştilor din domeniul comercial, administrativ, financiar (experţi, jurişti, funcţionari bancari ş.a.);
  • A treia etapă „de internaţionalizare", care se manifestă printr-un parteneriat de afaceri între grupurile conducătoare, pentru a-şi asigura supremaţia în afaceri.

Statul pentru a aduce venituri cât mai mari la buget ridică nivelul accizelor şi taxelor. Astfel, agenţii economici cinstiţi ajung să plătească accize de 800%, plătind milioane de lei taxe şi impozite pe lună iar alţii obţin produsele din tot felul de materii prime în condiţii greu de imaginat şi ajung să le vândă pe piaţă la preţuri de nimic. Un exemplu concludent este cel al şamponului „Coral" care este falsificat în butoaie de către firma „Coral cosmetics" şi se comercializează la preţuri foarte reduse comparativ cu preţurile pieţei.

Şi în cazul comercianţilor există nereguli. Cazul produselor care trec prin vamă uşor este foarte cunoscut. Astfel, patronii unor firme din România comandă mărfuri din altă ţară şi care sunt declarate la vamă ca fiind pentru uzul propriu sau pentru prieteni; în acest fel beneficiind şi de returnarea a 75% din taxa pe valoarea adăugată recuperate în vama vecină cu care practică acest sistem de aprovizionare. Produsele falsificate şi contrafăcute sunt o altă problemă cu care se confruntă vameşii români. Aceştia nu pot stopa pătrunderea pe teritoriul României a acestor produse. Legislaţia în vigoare nu poate stopa falsurile pentru că nu există norme metodologice care să specifice cum va proceda vama şi cine va hotărî ca acele mărfuri sunt contrafăcute. Pentru că vor exista mereu doi agenţi economici care vor spune că marfa este contrafăcută iar celălalt care a adus-o

că este originală.

Specialiştii Comitetului European pe Probleme de Criminalitate au realizat un studiu în 2008 şi au ajuns la concluzia că valoarea bunurilor contrafăcute depistate în anul 2007 este de 130 de milioane de lei. Dintre principalele mărfuri evidenţiate în studii fac parte: mărfuri textile (ciorapi, dresuri pentru femei, copii, confecţii, îmbrăcăminte jeans), încălţăminte sport, bunuri de uz casnic de folosinţă îndelungată ş.a. Acestea sunt înregistrate la preţuri derizorii.

Se impune cu necesitate o colaborare mai bună între Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, OSIM şi Garda Financiară şi astfel se vor obţine rezultate benefice atât pentru consumatori cât şi pentru producători.

3.  Publicitatea falsă

Legea publicităţii era fără îndoială necesară. Reglementarea vine în concordanţă atât cu dispoziţiile legale care privesc publicitatea în zona audiovizualului cât şi a Legii Concurenţei.

La capitolul „Dispoziţii generale" legea specifică faptul că e menită a proteja atât consumatorii de produse şi servicii cât şi producătorii de bunuri precum şi interesul general  împotriva publicităţii înşelătoare şi a publicităţii comparative.

Publicitatea înşelătoare se referă la orice formă de publicitate care în orice fel inclusiv în modul de prezentare, induce în eroare orice persoană, lezându-i drepturile de consumator sau care poate leza interesele unui concurent. Această formă de publicitate s-a aflat în atenţia legiuitorilor încă de la începutul secolului trecut, din 7 aprilie 1914 o decizie celebră a Reichsgericht-ului susţinea reprimarea publicităţii mincinoase conducând nu numai la o protecţie a concurenţilor dar şi la o loialitate comercială în interes public.

Publicitatea comparativă se referă la orice tip de publicitate care identifică explicit  sau implicit un concurent sau bunurile ori serviciilor oferite de acesta.

Şi totuşi, există o serie de reclame care încalcă legea fără a fi însă sancţionate. Pentru a da cât mai mare greutate mesajului publicitar unele firme apelează la tot felul de mijloace. Duplicitatea mesajului este evidentă mai ales când mesajul publicitar al unui produs este întărit de recomandarea unui medic. Nu de puţine ori au fost difuzate pe micile ecrane spoturi publicitare care ne îndeamnă să comparăm un produs sau altul, anunţându-ne în final că respectiva marfa are recomandarea medicului. Dar care medic şi pe cine reprezintă el nu se mai specifică. De aceea, OPC avertizează că singurele menţionări de acest tip care pot prezenta încredere pentru consumatori sunt cele care poartă ştampila laboratorului „Larex" sau ale organizaţiilor autorizate de lege.

În publicitatea românească, fiecare spune ce vrea, se laudă nestingherit, că produsele sale sunt cele mai ieftine sau că ocupă un loc fruntaş în topul produselor fără să fie împiedicat de cineva. Este cunoscut cazul primului hipermarket din România care, în campania publicitară, a prezentat mitul comerţului francez în ţara noastră însă la scurt timp, după deschidere, inspectorii OPC au depistat nereguli la mai multe grupe de mărfuri.

Presa asistă pasiv la acest haos pentru că este atât de săracă (în condiţiile în care costurile sunt uriaşe) încât se bucură când primeşte de la vreun client un contract de publicitate aprobat. Ce se  spune în spotul sau macheta publicitară respectivă nimeni nu mai ia în seamă. Ba mai mult foamea  de bani pe de o parte şi foamea de imagine pe de altă parte au dat naştere la situaţii jenante. Nu de puţin ori s-a întâmplat ca în aceeaşi publicaţie să se facă reclamă la un produs pe o pagină iar pe altă pagină să se prezint un control al OPC care anunţa deficienţe calitative al produsului respectiv.

În ţările occidentale, publicitatea este corectă, iar în cazul în care se constată nereguli se plătesc amenzi de ordinul milioanelor de dolari paralel cu despăgubirile care trebuie să le plătească firmelor concurente care deschid imediat acţiuni în justiţie pentru lezarea intereselor şi a imaginii.