Din punct de vedere teoretic, există următoarele contribuţii la înţelegerea motivelor care determină cererea de monedă:
- Analiza clasică a cererii de monedă se bazează pe teoria cantitativă a cererii de monedă. Aceasta are ca punct de plecare ecuaţia schimburilor lui Fisher, care a permis, ulterior construcţia ecuaţiei Şcolii de la Cambridge.
Ecuaţia schimburilor a lui Fisher arată că volumul de monedă M, multiplicat cu viteza de circulaţie a monedei V, este egal cu valoarea tranzacţiilor pT, în care p este un indice de preţ, iar T este volumul tranzacţiilor, în termeni reali, măsurate în preţuri ale perioadei de bază.
MV = pT
Această ecuaţie nu poate exprima teoria cantitativă a monedei, decât dacă există o legătură cauză-efect între fenomene, respectiv dacă moneda în circulaţie (cauza) are o acţiune directă, exclusivă şi nereversibilă asupra nivelului mediu al preţurilor.
- Analiza Keynesiană a cererii de monedă
Analiza cererii de monedă propusă de către Keynes pune accentul pe rolul monedei ca rezervă a valorii şi distinge o cerere de monedă "speculativă" şi o cerere de monedă în vederea realizării tranzacţiilor.
Cererea de monedă (Mi) cu scopul de încasări pentru tranzacţii variază odată cu nivelul PIB. Atunci când acesta creşte este necesară mai mult monedă pentru satisfacerea necesităţilor agenţilor economici, în vederea realizării de tranzacţii: dacă venitul naţional scade, atunci şi necesarul de monedă se diminuează. Cererea de monedă (Mi) este afectată într-o măsură neglijabilă, de influenţa costului monedei sau de rată a dobânzii, fiind o funcţie (Li) de o singură variabilă:
Mi = Li(R), în care R este venitul naţional sau PIB
Dacă analiza se realizează pe o perioadă scurtă de timp, atunci R poate fi considerat stabil, şi deci şi M este stabil.
- c) Analiza contemporană a cererii de monedă se efectuează în două direcţii principale şi anume:
- gestiunea portofoliilor
- teoria lui Milton Friedman
- Analiza care se bazează pe gestiunea portofoliilor este legată, în mod direct, de analiza lui Keynes şi într-o asemenea abordare moneda reprezintă un activ precum toate celelalte tipuri de active, lipsită de calităţi specifice, riscând, astfel, de a fi discreditată în calitate de instrument al politicii monetare.
- Funcţia de cerere a monedei este tratată de către Milton Friedman ca o problemă de alegere a activelor. Punctul de pornire al analizei sale îl constituie definiţia pe care o dă patrimoniului sau bogăţiei. Patrimoniul agenţilor economici compus din active financiare reale precum şi din active umane dă naştere unui flux de venituri din muncă. Pentru Friedman, variabila care furnizează cel mai bine un indice al bogăţiei umane şi nonumane, este venitul permanent (prevăzut de agenţii economici pentru un anumit nivel al preţurilor).
Astfel, cererea de monedă se poate exprima în termeni permanenţi şi este determinată de venitul permanent R şi nivelul preţurilor permanente p .
M = a(R/ p )b, relaţie în care a şi b sunt constante iar Mi este cererea de monedă permanentă pentru un locuitor.
Oferta de monedă
Oferta de monedă reprezintă cantitatea mijloacelor de plată puse la dispoziţie, la nivelul unei economii, fiind asigurată de sistemul bancar care creează moneda şi o pune în circulaţie.
Sursele ofertei de monedă sunt reprezentate de contrapartidele masei monetare: creanţele asupra străinătăţii, creanţele asupra Trezoreriei, creanţele asupra băncilor comerciale.
Eficacitatea politicii monetare depinde de caracterul exogen sau endogen al ofertei de monedă în raport cu sistemul economic. Dacă oferta de monedă este exogenă, atunci ea este fixată în afara sistemului economic de către autoritatea monetară. În acest caz este autonomă în raport cu cererea de monedă. Agenţii economici nebancari (populaţia, întreprinderi, administraţie, agenţi exteriori) nu exercită nici o influenţă asupra ofertei de monedă.
În cazul în care oferta de monedă este endogenă rezultă că agenţii nebancari exercită, prin comportamentul lor, o influenţă asupra acesteia, deci oferta de monedă nu este autonomă în raport cu cererea de monedă.