Economie

Costul şi preţul au natură economică comună, ambele exprimând consumul de muncă socială. În acelaşi timp costul reprezintă partea cea mai mare a valorii unei mărfi, cealaltă parte fiind alcătuită din profit, accize, TVA, adaos comercial. Potrivit SNC costul producţiei care stă la baza determinării preţului reprezintă consumurile care se atribuie produsului finit şi serviciilor prestate. Consumurile totale (TC) reflectă resursele utilizate pentru fabricarea produselor şi prestarea serviciilor în scopul obţinerii unui venit. Structura consumurilor totale poate fi reprezentată din două aspecte:

• reieşind din modul de atribuire asupra producţiei;
• din evoluţia odată cu modificarea cantităţii de producţie.

Conform primului criteriu, consumurile se divizează în directe şi indirecte. Consumurile directe (DC) sunt consumurile ce pot fi atribuite în mod direct la un produs concret. Ele sunt reprezentate de:

1. consumurile directe de materiale:

• materia primă şi materialele care formează baza producţiei fabricate;
• articole, accesorii şi semifabricate supuse asamblări sau prelucrării suplimentare;
• combustibilul de toate tipurile consumat în scopuri tehnologice;
• valoarea serviciilor cu caracter de producţie prestate de terţi.

2. Consumurile directe privind retribuirea muncii:

• retribuţiile pentru munca prestată calculate în baza tarifelor de acord, salariile tarifare;
• sporurile la salariile plătite muncitorilor în conformitate cu specificul de lucru din ramură;
• primele;
• remunerarea zilelor de odihnă pentru munca ce depăşeşte durata timpului de muncă;
• remunerarea concediilor, a orelor cu înlesniri pentru adolescenţi, a timpului acordat atribuţiilor de stat.

3. Consumurile directe privind contribuţiile la asigurările sociale şi medicale obligatorii.

Consumurile indirecte (IC) sunt consumurile ce nu pot fi identificate direct pentru un anumit produs. Ele sunt reprezentate de:

• consumurile de întreţinere şi deservire a mijloacelor fixe cu destinaţie productivă;
• uzura mijloacelor de producţie cu destinaţie productivă;
• amortizarea activelor nemateriale utilizate în procesul de producţie
• uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă durată folosite pentru deservirea capitalului de producţie;
• consumurile aferente perfecţionării tehnologiei, îmbunătăţirii calităţii;
• salariile muncitorilor auxiliari, ale personalului administrativ şi de conducere;

- consumuri de deplasare a personalului de producere etc.

La finele perioadei de gestiune, consumurile indirecte de producţie se repartizează în funcţie de o anumită bază de repartizare (cantitatea de produse fabricate; consumurile de materiale, etc.)

În funcţie de al doilea criteriu, consumurile totale se divizează din :

Consumurile variabile (VC) sunt acele consumuri care se modifică în raport cu volumul producţiei, lucrărilor executate, serviciilor prestate.

Consumurile fixe (constante) (FC) sunt acele consumuri care rămân constante într-un anumit diapazon de modificări, indiferent de variaţia volumului producţiei sau activităţii de afaceri a personalului de conducere.

La fel problematica determinării preţului impune utilizarea COSTULUI MARGINAL (MC) care este definit ca costul suplimentar antrenat pentru producerea unei unităţi adiţionale (suplimentare) de bun.

MC = ATC/ AQ

Metodele de determinare a preţului în baza costului sunt: METODA COSTULUI COMPLET (TOTAL)

Esenţa şi modul de aplicare: se determină costurile totale prin suma dintre consumurile directe şi indirecte (sau fixe şi variabile), la care se adaogă o marjă de profit ce corespunde efortului depus şi riscului asumat. Marja trebuie dimensionată astfel încât să nu constituie o atracţie de a intra în ramură pentru noii concurenţi. Pentru anumite articole de consumuri, precum şi pentru rentabilitatea anumitor produse statul stabileşte plafoane sau limitează mărimea.

Relaţia prin care se determină preţul este:

P = ATC + (ATC x Mp), unde

ATC - costul mediu total;

Mp - marja unitară de profit.

De exemplu: dacă ATC constituie 100 lei iar Mp - 20%, preţul unitar va fi:

P = 100 + (100 x 0,2) = 120 lei

Utilizarea metodei "cost-plus" in decizia de preţ a firmei răspunde obiectivului de a obţine un nivel satisfăcător al venitului pe termen lung, nu neapărat maxim. Utilizarea acestei metode în fundamentarea pe termen lung a preţurilor prezintă anumite avantaje, dintre care se remarcă simplitatea, asigurarea unui nivel adecvat de profitabilitate.

Avantaje

1. este simplă în utilizare, fiindcă toată informaţia necesară este de uz intern;
2. se consideră o metodă echitabilă cât pentru producători, atât şi pentru consumatori;
3. se recomandă pentru pieţele cu un nivel redus de concurenţă;
4. este eficientă în cazul produselor exclusiv noi sau în cadrul producţiei cu o diferenţiere clară între sortimentele existente.

În acelaşi timp metoda nu este lipsită de unele dezavantaje: a) este orientată mai mult spre ofertă, decât spre cerere;

1. implică costurile curente şi nu pe cele de perspectivă, luând în calcul inflaţia;
2. există riscul nerealizării întregii cantităţi de producţie pentru care s-au determinat costurile totale;
3. mărimea preţului nu se corelează cu volumul vânzărilor;
4. nu se ia în calcul elasticitatea cererii;
5. nu se utilizează avantajele posibile privind practicarea unui preţ mai mare reieşind din capacitatea de plată a consumatorilor.

METODA COSTULUI PARŢIAL (DIRECT COSTING, MARGINAL COSTING)

Esenţa şi modul de aplicare: marja de profit se adaugă la consumurile medii variabile sau directe.

Relaţia prin care se determină preţul este:

P = AVC + (AVC x Mp) sau P = ADC + (ADC x Mp), unde AVC - consumurile variabile medii; ADC - consumurile directe medii;

Mp - marja de profit sau marja de contribuţie ce reprezintă suma dintre costurile fixe medii şi profitul planificat.

Mp = AFC + Pf unitar, unde AFC - consumurile fixe medii; Pf unitar - valoarea profitului unitar.

De exemplu: dacă AVC reprezintă 80 lei iar contribuţia pe unitate de 40 lei (considerându-se că ea este suficientă pentru acoperirea consumurilor fixe, asigurând şi obţinerea unui profit), preţul unitar va fi: P = 80 + 40 = 120 lei.

Metoda costului parţial este utilizată pe larg în ţările dezvoltate, pentru prima dată fiind folosită de unele firme din SUA, având denumirea de „direct costing". În Europa această metodă a primit denumirea de „marginal costing", esenţa fiind aceeaşi.

Utilizarea acestei metode în ţările cu economie dezvoltată se datorează următoarelor avantaje:

1. mărimea consumurilor fixe sau a celor indirecte nu se distribuie asupra costului producţiei, dar este recuperată prin mărimea marjei adăugate la AVC (ADC);
2. AVC sau ADC sunt flexibile în funcţie de volumul producţiei;
3. este eficientă la determinarea rezultatelor potenţiale în cazul acceptării unei unei comenzi suplimentare.

În acelaşi timp metoda nu este lipsită de neajunsuri: a) nu se iau în consideraţie cererea şi utilitatea pe care le prezintă bunul pentru consumatori, costurile variabile medii considerându-se limita minimă a preţului;

1. b) necesită controlul cantităţilor fabricate pentru a elimina influenţa costurilor fixe asupra marjei de contribuţie.